Western Digital Caviar Green WD20EADS

I have built a Linux-based computer which serves as a Network Attached Storage server; it has several Western Digital Caviar Green WD20EADS disks. As fate would have it, those disks suffer from the well-known mismatch between Linux and Western Digital's ideas about how to make hard disks use less power.

By default, Western Digital Caviar Green drives will park the read/write heads after 8 seconds of inactivity; on the other hand, Linux (Ubuntu Server 10.04 in my case) will write to the log files and synchronize the cache every 30 seconds or so. This mismatch results in unreasonably frequent parking and uparking of the disk heads. The problem is well-documented (try searching Google for Caviar Green 193 counter) and the recommended solution is to use the WDIDLE3 utility to disable the Idle3 timer or to set it to a larger value.

This post is not intended to give advice. I have simply documented what I did to my disks. I am not responsible for your disks or for their contents. You have been warned.

WDIDLE3 is a DOS-based program. In order to run it the computer had to be started using MS-DOS or FreeDOS. I have solved this issue by making a FreeDOS boot disk on a USB flash drive on my (Windows-based) laptop.

On a Windows-based computer:

1. Download HP USB Disk Storage Format Tool and install it.
2. Download the WDIDLE3 utility and save the file WDIDLE3.EXE; remember where you saved it.
3. Get the minimal FreeDos files archive kernel.zip from FDOS.org and upack its contents in the folder where you saved WDIDLE3.EXE.
4. Obtain an old USB flash disk; the smaller its capacity the better. The USB flash disk will be formatted as FreeDOS boot disk and all its contents will be lost -- so save it if you need it.
5. Use the HP USB Disk Storage Format Tool to format the USB flash disk as a FreeDOS boot disk:
   • Take care to identify your USB flash disk; the tool will blindly format the drive you choose, so be careful.
   • Check the box "Create a DOS startup disk" and tell the tool to use the files saved in Step 3.
6. Copy WDIDLE3.EXE to the newly formatted USB flash disk.

On the Linux computer:

1. Shutdown the system and power it off.
2. Insert the USB flash disk prepared on the Windows-based computer.
3. Power on the computer and invoke BIOS setup.
4. Do what you have to do in BIOS to make the computer boot from the USB flash disk. (On my computer the trick was to go into "Hard disk boot priority" and move the USB flash disk to the top of the list.)
5. Boot from the flash disk.
6. At the DOS prompt enter the command WDIDLE3; this should display the current status of all the supported Western Digital disks attached to the computer.
7. To disable the Idle3 timer say WDIDLE3 /D. To set it to the maximum allowed value of 300 seconds say WDIDLE3 /S300.
8. Enter the command WDIDLE3 again to check the results.
9. Ctrl-Alt-Del to reboot, enter BIOS setup, undo what you did in Step 4 -- you don't want to leave the computer in a state where it prefers to boot from random USB sticks.

Notes:

• Western Digital does not support WDIDLE3 for WD20EADS disks. So use it if you wish but on your own risk.
• Before anything else check whether hdparm -B 254 /dev/sdx works on your computer. On mine it didn't work -- that's why I had to use WDIDLE3.

Căutarea lui LG HXD5

LG HXD5 este un disc rigid extern de 2,5 ţoli, cu conexiune USB, fără alimentare externă; un accesoriu util pentru orice utilizator al unui calculator portabil. Se găseşte la Media Galaxy, la Domo, la Altex şi probabil şi prin alte magazine.

Hard disk-ul prezintă o priză USB mini-B obişnuită, aşa că nu este nevoie de vreun cablu special pentru conectarea lui la calculator. (Asta spre deosebire, de exemplu, de unele modele WD My Passport Essential recente care au o priză micro-B şi necesită deci cabluri mai puţin uzuale, cum ar fi Nokia CA-101.)

Pe una dintre feţele laterale echipamentul poartă inscripţionat textul „My Netbook Friend“, ceea ce în Engleza Extrem-Orientală folosită cu nonşalanţă de departamentul de promovare al producătorului înseamnă, probabil, „camaradul meu de calculatoare ultraportabile“. Dar nu utilitatea şi impetuozitatea acestui slogan fac obiectul acestui articol, ci misterul înseşi existenţei acestui produs.

Pe spatele hard disk-ului se găseşte o etichetă cu datele de identificare. Reproduc tot textul de pe etichetă, cu excepţia numărului de serie care este o informaţie cu caracter personal:

• LG 2.5" External HDD HXD5 500GB
• HDD made in Thailand Assembled in China
• S/N: (autocenzurat)
• www.lgservice.com
  www.lge.com
• LG Electronics Inc.

Să vedem la ce sunt bune adresele Web indicate pe etichetă:

• Google nu găseşte nici un rezultat pentru căutarea "hxd5" site:lgservice.com.
• Google nu găseşte nici un rezultat pentru căutarea "hxd5" site:lge.com.
• Căutarea "hxd5" external hdd întoarce 22 de rezultate, dintre care două ţepe Americăneşti (feriţi-vă de situl dailydigitals.com, este lipsit de conţinut şi foloseşte trucuri ieftine pentru a intra în listele de rezultate întoarse de Google) şi două hituri Germane de la www.ciao.de care lămuresc parţial misterul: eticheta minte. Produsul nu se cheamă HXD5, ci HXD5U50GWW, sau HXD5U50GLS, etc., în funcţie de culori.

Mărturisesc că pe ambalajul cel de plastic scria că modelul are codul HXD5U50GWW. Dar cine mai stă să citească ce scrie în format uman pe suporturi fizice?

Ştiind acum după ce să ne uităm, reluăm încercările:

• Google continuă să refuze să întoarcă vreu-un rezultat pentru HXD5U50GWW pe situl lgservice.com.
• Dar, victorie! Pentru HXD5U50GWW pe situl lge.com se găsesc 5 hituri! Toate în limba Italiană, ceea ce este bine, pentru că pagina de catalog în limba Italiana se poate citi.

Situl Românesc al firmei LG nu recunoaşte că hard disk-urile externe HXD5 ar fi disponibile la noi în ţară, deşi este vădit că se găsesc.

Sistemul de operare Windows 7 recunoaşte hard disk-ul ca fiind un „USB to ATA/ATAPI Bridge“, ceea ce este într-un anumite sens adevărat, dar nu prea intuitiv şi sigur misterios pentru mica minoritate a utilizatorilor de tehnică de calcul care nu sunt informaticieni. Discul de fapt este un Fujitsu MJA2500BH G2. Chiar dacă hard disk-ul însuşi este ce este, incinta (adică, cum am spune, rack-ul) s-ar fi cuvenit să declare că este un produs LG...

Apropos de by the way, ce găsim pe situl lui Fujitsu?

Fujitsu Limited has transferred its hard disk drive (HDD) business to Toshiba Corporation on October 1st, 2009. Please visit the Toshiba Web Site to see past Fujitsu hard disk drive OEM products.

Film: 2012

2012 este un film de Roland Emmerich despre potopul lui Noe, ediţia a doua revăzută şi adăugită. Filmul ține două ore și patruzeci de minute. Pentru realizarea sa s-au cheltuit două sau trei sute de milioane de dolari.

Roland Emmerich este un cineast German specializat în filme Americane cu distrugeri spectaculoase, dintre care ne aducem cu drag aminte de Soldatul universal (cu Jean-Claude van Damme şi Dolph Lundgren), Ziua independenţei (cu invazia extratereștrilor), Godzilla (cu Godzilla și Jean Reno), Patriotul (cu Mel Gibson), Ziua de poimâine (cu lăsarea îngheţului din cauza încălzirii globale) şi 10.000 î.Hr. (cu Dâleu vânătorul de maiaci).

Atenţie! Acest articol dă în vileag rezumatul filmului.

Dacă încă nu aţi văzut filmul şi doriţi să-l vedeţi fără să ştiţi dinainte ce se întâmplă atunci trebuie să vă opriţi şi să nu citiţi mai departe.

Despre lungimea parolelor în Windows Live Mail

Windows Live este un pachet de aplicaţii şi servicii accesibile prin Web oferite de Microsoft. Probabil că cel mai folosit serviciu din acest pachet este Hotmail (care are, suprinzător, adresa mail.live.com).

Printre aplicaţiile din pachetul Windows Live se numără Windows Live Mail, un client de mesagerie electronică destinat să-l înlocuiască pe venerabilul Outlook Express. În principiu, Windows Live Mail este clientul perfect pentru Hotmail... dacă n-ar fi problema lungimii parolelor.

Hotmail acceptă senin parole de 20 de caractere. Windows Live Mail nu este capabil să folosească parole mai lungi de 14 -- sau poate 15? -- caractere. De unde o vădită nepotrivire de caracter.

Dacă parola asociată contului Hotmail este mai lungă decât suportă Windows Live Mail, atunci tentativele de conectare la contul de mesagerie electronică eşuează, iar Windows Live Mail afişează un mesaj de eroare al cărui nivel de claritate este pe deplin aliniat politicii firmei producătoare:

The sign-in name you entered doesn't exist, or your password is incorrect.

Nu tu „Parola pe care aţi introdus-o este prea lungă şi prea puternică pentru mine“, sau „Pentru a mă conecta la contul dvs. Hotmail trebuie să schimbaţi parola cu una mai uşor de hecărit“. Nu: „The sign-in name you entered doesn't exist, or your password is incorrect“.

Trec peste lamentabila tentativă de a folosi ajutorul în linie pentru a rezolva problema. După numai 10 minute de încercări zadarnice mi-am adus aminte că cel mai bun serviciu de suport tehnic pentru produsele firmei cu pricina rămâne Google; şi, cum articolul pe care zisul serviciu de suport mi l-a indicat era în limba Engleză, am scris acest anunţ de utilitate publică pentru folosul lăcuitorilor Ungrovlahiei, ai Ultrasilvaniei şi Moldovei, precum şi al altora ce vor fi vorbind Rumâneşte.

Piaţa Ovidiu

Din ordinul împăratului Octavian, Ovidiu a fost exilat la Tomi în anul 8 al erei noastre, din cauza unui cântec şi a unei greşeli, carmen et error, după cum însuşi mărturiseşte în cartea a doua a Tristelor. Nimeni nu mai ştie astăzi care cântec şi ce greşeală l-au pierdut: dar trebuie să fi fost o mare greşeală şi un cântec deosebit de deocheat, pentru Octavian August a ţinut supărarea până la moarte şi i-a lăsat-o mai departe moştenire lui Tiberiu.
Tomi, sau Tomis, era o colonie Milesiană, la fel ca Istria şi cele mai multe aşezări Greceşti de pe coasta Tracă a Mării Negre; numai Calatisul era o colonie a Heracleei Pontice, ea însăşi o colonie a Megarei Doriene. Un mic port la Marea Neagră, Tomi era o aşezare mai degrabă modestă, al cărui rost era probabil comerţul cu produsele agricole ale Geţilor Dobrogeni: aproape lipsită de importanţă istorică, până în secolul al XIX-lea colonia Ioniană nu avea altă distincţie decât că l-a numărat cândva printre rezidenţi pe autorul Manualului de Dragoste.
După strălucita victorie Valahă din războiul Ruso-Turc de la '77, Înalta Poartă a cedat Kara-Iflakului Dobrogea Septemtrională ca o compensaţie pentru Basarabia înhăţată de Ţarul Pravoslavnic. Fostul Tomi, redenumit între timp Constanţa în cinstea Flaviei Iulia Constanţia, fiica lui Constanţiu cel Gălbejit şi sora după tată a lui Constantin cel Mare, s-a transformat peste noapte dintr-un liman de pescari în principalul port al unei naţiuni în plină dezvoltare -- de la 5000 de locuitori în 1853 a ajuns la 60000 în 1930. Un oraş plin de importanţa rădăcinilor sale istorice s-a grăbit să-i ridice o statuie celui mai important locuitor al său din toate timpurile.
La mai puţin de zece ani de la trecerea de la robia Turcească la libertatea Valahă, Constănţenii (care deja începuseră să se alinte cu numele de Tomitani) i-au comandat sculptorului italian Ettore Ferrari o statuie a lui Ovidiu, pe care au aşezat-o în piaţa din faţa primăriei neobrâncoveneşti, inima civică a oraşului. (În 1925 o copie a statuii Constănţene a fost ridicată la Sulmona: aşa că Ovidiu are două statui identice, una în oraşul în care s-a născut şi una în cel în care-a murit.)

Statuia lui Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Pe piedestalul de marmură una sau mai multe mâini anomime dar inspirate au amplasat două plăci de marmură: ironicul epitaf pe care poetul însuşi şi-l pregătise în cartea a treia a Tristelor şi frumoasa traducere românească a lui Theodor Naum.

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

În 1959, în imediata apropiere a Pieţei Ovidiu a fost descoperit din întâmplare Edificiul Roman cu Mozaic, o construcţie comercială absolut impresionantă din vremea Imperiului Roman târziu. Primăria, singura construcţie nejenantă din zonă, a fost transformată în Muzeu Naţional de Istorie şi Arheologie, iar funcţionarii publici şi reprezentanţii puterii locale au fost strămutaţi într-o clădire nouă, mult mai puţin semnificativă din punct de vedere arhitectural.

Ovidiu ridicat pe un piedestal, observând gânditor urbanismul tomitan. (Fotografie de Alex Pănoiu)

De-a lungul deceniilor Comuniste Piaţa Ovidiu a fost mai degrabă lăsată în pace să se ruineze încet-încet. Turiştii cei lipsiţi de pretenţii ai acelor timpuri veneau cu aparatele de fotografiat Smena, Zenit sau Praktica să facă poze cu statuia şi cu moscheea, apoi se duceau să mănânce covrigi calzi şi să bea bragă rece la faimoasa simigerie de peste drum de muzeu.
Astăzi simigeria nu mai este, victimă a progresului neiertător. Bragă nu se mai găseşte deloc, iar covrigi calzi numai vara şi numai în staţiuni. Clădirile din jurul pieţei sunt renovate sălbatic sau înlocuite cu strălucitoare blocuri cu pereţi de sticlă, după norocul fiecăreia. De pe piedestalul său de marmură, P. Ouidius Naso, cetăţean Roman şi poet de renume mondial, priveşte gânditor la agitaţia din jur, bucurându-se de rafinamentul urban după care tânjea de două mii de ani.

Palmierul ca simbol

Palmierii nu cresc spontan în Valahia, nici chiar în Dobrogea valahă. Pe meleagurile carpato-ponto-danubieni palmierii pot fi crescuţi numai în sere, sau pe scările blocurilor, sau în apartamente, sau în birouri. Dar vara, staţiunea-fanion a litoralului valah, Mamaia, e plină de palmieri: unii în vădite hârdaie, alţii plantaţi temporar printre flori. Oare de ce?

Rostul palmierilor din Mamaia este să învăluiască staţiunea într-o atmosferă de vacanţă şi de bună dispoziţie: pentru că palmierul, departe de a fi numai o plantă, este un simbol.

Nişte palmieri în Mamaia.
(Fotografii de Alex Pănoiu)

Wikipedia dă o listă de semnificaţii simbolice ale palmierilor şi frunzelor de palmier. Aflăm deci că strămoşii noştri Romanii asociau ramurile de palmier cu triumful, iar creştinii au preluat această semnificaţie, astfel încât acolo unde se poate credincioşii poartă ramuri de palmier în procesiunea de Florii (sau „Palm Sunday“, cum îi spun Englezii). La noi, de Florii se poartă ramuri de salcie, încă o dovadă că palmierul e străin de spiritul plaiurilor mioritice.

Dar creştinismul este o religie complexă, aşa că pe lângă triumful ca bucurie pământească al Duminicii Floriilor, pentru cei care urmează învăţăturile atribuite lui Cristos de incomparabilul Saul din Tars ramurile de palmier simbolizează şi trimful ca bucurie cerească al martiriului.

Această sublimă ambiguitate face ca palmierii în hârdaie să fie un simbol perfect pentru litoralul câştigat de neamul valah în urma vitejiei dovedite în răzbelul de la 1877 dintre Ruşi şi Turci. Pe de o parte, turiştii văd palmierii şi se gândesc la fericirea trupească a vacanţei la mare şi la soare; şi pe de altă parte, orice turist pe litoralul nostru merită să poarte ramura de palmier ca însemn al abnegaţiei de care a dat dovadă neducându-se pe litoralurile altora.

Ipoteza maimuţei acvatice

Ipoteza maimuţei acvatice propune un stadiu acvatic sau semiacvatic în evoluţia omului, prin care s-ar explica anumite caracteristici care deosebesc omul de celelalte specii din familia Hominidae (care cuprinde omul şi maimuţele antropoide) şi mai ales de cimpanzeii împreună cu care omul formează tribul Homininilor.

Ipoteza a fost propusă de Sir Alister Hardy în 1960 şi a fost prezentată publicului larg (pe scurt şi fără comentarii) de zoologul Desmond Morris în best-sellerul Maimuţa goală, apărut în 1967. Astăzi cea mai cunoscută susţinătoare a ipotezei maimuţei acvatice este Elaine Morgan, autoarea Evoluţiei femeii (The Descent of Woman, 1972; titlul reia în perpectivă feministă denumire lucrării din 1871 a lui Charles Darwin, Evoluţia omului şi selecţia sexuală, pe englezeşte The Descent of Man and Selection in Relation to Sex).

Observaţia elementară de la care porneşte ipoteza maimuţei acvatice este că deşi toate maimuţele sunt perfect capabile să înoate, numai oamenilor le place să intre în apă pe când verişorii noştri păroşi evită să se ude.

Grup de primate semiacvatice pe ţărmul occidental al Mării Negre. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Ipoteza maimuţei acvatice nu este luată în serios de paleoantropologi; un rezumat al argumentelor împotriva acestei ipoteze a fost compilat Jim Moore şi publicat pe Web. De altfel, pe Web se găsesc nenumărate discuţii pro şi contra unui stadiu acvatic în evoluţia omului. Probabil că cel mai important argument împotriva evoluţiei dintr-un strămoş acvatic este că pielea omului nu rezistă la apă: se îmbibă imediat şi îşi pierde calităţile de protecţie.

Rămâne obervaţia că oamenilor le place să se joace în apă şi pe lângă apă. Încă nu se ştie care este explicaţia acestui comportament neobişnuit pentru un animal de savană: ceea ce nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de o vacanţă la mare.