Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului, de Alexandru Vasiliu

Povestea lui Grigoraş fecior de ’mparat a apărut în volumul de Poveşti şi legende al lui Alexandru Vasiliu, învăţător în Tătăruşii Sucevei, publicat de editura Cultura Naţională din Bucureşti în anul 1927, în cadrul seriei Din viaţa poporului român a Academiei Române. Această ediţie electronică reproduce aproape întocmai textul din 1927, numai cu puţine îndreptări ale unor vădite greşeli de tipar, înşirate la sfârşitul acestui articol; greşelile de tipar înşirate în Erata de la sfârşitul volumului reprodus au fost corectate tacit.

Cursivele, «ghilimelele franţuzeşti», (parantezele) şi notele de subsol sunt reproduse după original. Cuvintele culese cu cursive trimit la Glosarul din care aici am redat intrările referitoare la cuvintele din această poveste; parantezele indică intervenţii ale lui Vasiliu întru armonizarea graiului povestitorului cu uzul general; iar «ghilimelele franţuzeşti» semnalează reproducerea „drept cum se rosteşte“, după cum spune Alexandru Vasiliu în Prefaţa volumului:

Mă gândeam deodată să scriu aceste poveşti aşà cum se rostesc, adică în graiul satului; dar mi-am făcut socoteală că n’am s’o nimeresc, pentrucă iacă de ce: una că se cetesc greu, şi alta că nici nu mă pricep să le scriu cu toate semnele pe care le are ştiinţa la îndemână. Totuş în cursul povestei am scris câte un cuvânt, drept cum se rosteşte, gândindu-mă că cu asta nu fac greşală. Asemenea, la unele cuvinte — tipărite cu caractere cursive — le-am dat tălmăcire la sfârşit într’un mic glosar în ordine alfabetică. Am arătat şi variantele la poveştile mele din Tătăruşi, folosindu-mă de culegerile care le-am avut la îndămână.

(Alexandru Vasiliu, Poveşti şi legende, 1927;
în original într’un un mic glosar)

Unele intrări în Glosarul întocmit de Vasiliu servesc numai ca indice de personaje şi nume proprii; pe acestea nu le-am reprodus; am eliminat şi referinţele la numerele de pagină, care nu-şi au rostul într-o publicaţie electronică.

———————

18. Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului

Erà odată un împarat bogat peste samă. Intr’o noapte visază un vis că batăr că-i bogat de nu mai are păreche, şi-i mai mare peste toţi împaraţii, el nici un folos n’are să aibă pe ceea lume, până n’a face o biserică numai de lei şi leiţe. Că — ziceà omul cel ce i s’o aratat prin vis: — chiar împărăţia toată s’o dai de pomană, tot degeaba ţi-i; da’ de-i face biserica numai din lei şi din leiţe, apoi de-acolea două parale de-i da cuiva de pomană, au să fie primite înaintea lui Dumnezeu.

A doua zi se scoală împaratul şi spune visul celor trei feciori ai lui.

— Dă, tată — zic feciorii — dacă ţi s’o aratat prin vis aşà, şi dacă ai putere s’o faci, fă-o încalia.

Amù ’mparatul o catat un meşter şi meşteru-acela o făcut zidul tot — cum se cade — din lei şi leiţe — până la acoperiş. Da’ acoperişul, ori cum s’o năcăjit el, nu l-o putut face. Tot prin vis i s’o aratat împaratului, că până n’a aduce Pasărea berbecului s’o puie pe zid, nu găteşte biserica cèi frumoasă. Că pasărea a cântà, şi acoperişul, singur s’a lucrà.

Da’ de unde s’aduci tu pasărea berbecului?!

Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene, de Alexandru Vasiliu

Alexandru Vasiliu (1876–1945) a fost unul dintre marii eroi anonimi ai neamului Românesc. Născut în comuna Tătăruşi dintre Iaşi şi Suceava, Alexandru Vasiliu şi-a petrecut întreaga viaţă profesională — 34 de ani, din 1895 până în 1929 — ca învăţător şi apoi director de şcoală în satul natal. A luptat cu curaj în primul război mondial, primind decoraţiile „Bărbăţie şi credinţă“ şi „Crucea Sf. Gheorghe“. Şi-ntr-acest timp a cules folclor, cântece, urături, bocete şi, interesul nostru, poveşti, pe care le-a publicat sub egida Academiei Române: Cântece, urături şi bocete de-ale poporului în 1909 şi Poveşti şi legende în 1927.

Spre deosebire de tipograful Petre Ispirescu, astăzi prea puţini îşi aduc aminte de Alexandru Vasiliu-Tătăruşi. Până şi Wikipedia, în marea ei sete de cunoaştere, sub titlul „Alexandru Vasiliu“ nu are decât un articol meschin despre un obscur general Comunist, notabil numai prin aceea că n-a făcut nimic de ispravă.

Volumul de Poveşti şi legende după care este reprodusă povestea Lupuliu năsdrăvan a fost tipărit în bune condiţii, cu îngrijire, aşa că n-am avut decât foarte puţine îndreptări de făcut; lista acestora este dată, ca de obicei, la sfârşitul articolului.

Cititorii vor remarca utilizarea în text a trei convenţii pentru marcarea acelor cuvinte sau expresii pe care autorul le-a considerat, probabil, deosebit de diferite de uzul literar: ghilimelele «franţuzeşti» marchează cuvintele pe care autorul le-a scris „drept cum se rosteşte“; cuvintele culese cu litere cursive apar într-un glosar la sfârşitul volumului (reprodus parţial aici); iar parantezele arată nu-mi e clar ce, probabil intervenţii ale autorului în textul notat după viul grai.

———————————

Academia Română

Din viaţa poporului român

XXXVI

Poveşti şi legende

culese de

Alexandru Vasiliu

Învăţător în Tătăruşi (Suceava)

Cultura Naţională

1927

17. Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene

    Erà odată un împarat. Imparatu’ «ista» aveà trei feciori. Amù la un timp de vreme, i se îmbolnăveşte împărăteasa. Şi măcar c’o căutat-o cu câte leacuri pe lumea asta, n’o fost chip s’o vindece ; o murit biata ’mpărăteasă. Scârba ’mparatului ! Atâta o plâns el după soţie, până ce mai i s’o scurs ochii. Rămăsese de vedeà numai ca prin urechile acului.
    La curte amù erà şi mai mare suparare. Nu destul că murise împărăteasa ! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul împarat. Căutatu-s’o cu câte pe lume ; dar pace bună, că nu ş’o mai dat peste leac.
    Intr’o noapte visază că de se va găsì cineva să-i aducă pană de hulub de aur, şi l-a spalà cu ea pe la ochi, lui i-a trece ş’a vedeà mai ceva decât cum vedeà când erà de şepte ani ; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineaţă după ce se scoală, spune visul feciorilor şi se hotărăşte să deie de veste că cine i-a aduce şi l’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, aceluia-i dă jumătate de ’mpărăţie, şi-i lasă moştenire şi saraiurile împărăteşti.
    Atunci cei doi feciori mai mari zic cătră tată-su :
    — Babacă, nu da veste ’n lume pentru asta treabă, că gândim c’om fi vrednici să-ţi aducem leacul ; să nu mai vie vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
    — Bine, dragii tatei… bun cuvânt aveţi ; numai de v’a ajutà Dumnezeu să izbândiţi.
    Feciori-aieşti doi, toată ziua umblau creanga, ba la vânat, ba după alte lucruri fără socoteală ; iar cel mai mic, Alexandru, şedeà cât erà ziulica de mare numai lângă tată-su. Ce-i făceà Alexandru ? Ia îi aduceà apă, îi da de mâncare, îi cata ’n cap ; mă rog, el nu se ’ndurà să se ducă de lângă tată-su. Las’ că nu-i vorbă că şi tătâni-su îi erà drag ca lumina ochilor.
    Amù, după ce zic fraţii cei doi, că s’or duce, răspică şi Alexandru :
    — Măi, fraţilor, luaţi-mă şi pe mine.
    — Hăă, pe tine ? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, măi prostule ? Tu bre, nu eşti de mers la drum ; tu eşti bun să şezi la acasă, să scarpini pe tătuca ’n cap,… şi făr’ deaceea, n’avem nevoie de-un păcătos ca tine.
    Se scârbeşte rău bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşà de prost şi nu voiau să-l iee şi pe dânsul. Nu-i vorbă… îl făceau ei că-i prost, dar isteţ la minte ca el, nu mai erà altul să-i steie în potrivă. D’apoi faţa lui ? Frumoasă peste samă.
    Văzând împaratul din ce pricină feciorul cel mic îi cu inimă ră, zice cătră cei mai mari să-l iee şi pe el, că doară n’au să-l ducă în spate. După ce s’o pus cum se cuvine, treaba la cale, ş’o luat fiecare fecior bani de cheltuială, haine de primineală, cal de călărie şi arme pe lângă dânşii şi se gată de drum.
    Amù, bietului împarat, nu-i păreà rău după cei doi, cum îi păreà rău că se desparte de Alexandru, că tare-i mai erà drag !
    — Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu ţ’ajute ; dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
    — Rămâi sănătos, tată.
    De-acoleà se pornesc ei tustrei şi merg grămadă până ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc o leacă ş’apoi pleacă înainte ; iar pe-aproape de-amiază, ajung şi întră într’o pădure mare. Merg ei prin pădurea aceea şi dela o vreme dau de-o poiană frumoasă. In mijlocul poienii erà o fântână zidită de marmură. Imprejurul fântânii, multe căni de argint legate de torţi cu lanţiuri de argint. Care ajungeà acolo, poposià ; dacă-i erà sete, luà apă şi bea, da’ nimărui nu-i treceà prin minte să s’atingă de căni, să le iee. Şi batăr să fi vrut a face aşà, nu puteà, că erau legate cu lanţuri.
    La fântâna asta o făcut fraţii un popas bun, o stat de-o ospătat şi pe urmă s’o mai şi hodinit o leacă.
    — Măi fraţilor, zice într’un târziu fratele cel mai mic, iacă ce-am chitit eu.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu, de Alexandru Vasiliu

La 1858 România nu exista. La 1928 România era un stat modern, în plină dezvoltare; apoi aveau să vină marea criză, al doilea război mondial, ruşii şi comuniştii. Multe lucruri bune i s-au întâmplat poporului român în cei şaptezeci de ani glorioşi sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand; printre aceste lucruri bune se numără şi salvarea unei părticele din folclorul autentic. Salvarea acestei părticele se datorează pe de o parte câtorva personaje legendare ale culturii noastre, de numele cărora a auzit toată lumea, cum ar fi Petre Ispirescu sau Ion Creangă, şi pe de altă parte multor oameni pasionaţi însufleţiţi de demodatul sentiment al patriotismului, ale căror nume nu se bucură de aceaşi recunoaştere. Unul dintre aceştia a fost Artur sau Arthur Gorovei, care din 1892 până în 1926 scos revista de folclor Şezătoarea, uneori cu sprijinul statului, alteori fără.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu este reprodusă întocmai, pe cât am putut, fără nici o modernizare a scrierii şi fără nici o îndreptare a greşelilor de tipar. Cititorii vor remarca numeroase inconsecvenţe, printre care cea mai bătătoare la ochi este ezitarea între scrierea şi nescrierea lui l mut de la sfârşitul numelor masculine şi neutre articulate. Pronumele reflexiv de persoana a treia este când „se“, când „să“. În text apare sistematic „băet“ (cu diftongul ie scris e), dar „tăiet“ (cu ie). Remarcabilă este şi utilizarea peste tot a literei î din i (în 1908!) — â din a apare o singură dată, şi aceea dintr-o greşeală de tipar în loc de ă.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu

de Alexandru Vasiliu

(Şezătoarea, vol. X, No. 11–12, Martie 1908)

   Era odată un negustor bogat. Avea atîta avere, că singur nu-i mai ştia capătu ; dar un lucru îi strica inima, că n’avea băeţi şi n’avea cui să rămîie toată bogăţia lui. Amu ’ntro sară se culcă omul să se hodiniască ; iar adoua zi dimineaţă, o pus doi cai la o trăsură, şi-o luat ziua bună de la nevastă, şi s’o dus în negustorie. Cît o umblat prin lume, o cîştigat o căruţă de galbeni.
   La un an de zile s’o pornit omul spre casă. Mergînd pe drum, de la un loc ajunge cu căruţa într’o vale. Când dă să se urce la deal, caii nu vreau să prindă nici leacă. Dă, învîrte, suceşte, cîrneşte ; dar degiaba-i era toată osteniala. Cît s-o necăjit el acolo, l-o apucat asfinţita soarelui, şi nu putea urni căruţa din loc.
   Ce să facă ?