Malcatun a lui Edebali de pe plaiul Eschişer

Cine nu cunoaşte pe dinafară începutul Scrisorii III ? În versuri melodioase, care curg parcă de la sine, Poetul povesteşte visul premonitoriu al unui sultan din vremurile de demult, mai de demult, de la-nceputurile modeste ale puterii Turcilor musulmani :

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, la pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă ; dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri ; ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri ; codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, pulbere de diamante cade fină ca o bură, scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde :
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare ; iar din inima lui simte un copac cum că răsare, care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte, cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte ; umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde ; iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari ; vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, toate se întind nainte-i… Ca pe-un uriaş covor, vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor — ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac în întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung ; dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător. Strigăte de-Allah ! Allahu ! se aud pe sus prin nori, zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
Se cutremură sultanul… Se deşteaptă… Şi pe cer vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali ; după gratii de fereastră o copilă el zări ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun ; e a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mahomet, că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte. 

Dar despre ce sultan anume este vorba ? Întrebatu-v-aţi vreodată unde se află acel plai Eschişer, cum îl chema pe sultan şi dacă în cele din urmă a căpătat-o pe Malcatun sau nu ?

Şapte privelişti levantine

Frumuseţea perfecţiunii formale a poeziei lui Şerban Foarţă este câteodată greu de perceput tocmai din cauza extraodinarei bogăţii lingvistice şi culturale care formează materialul cu care se joacă poetul. Pentru a veni în întâmpinarea celor care doresc să se apropie de cele Şapte privelişti levantine propun acest articol, în care sunt explicate multe dintre dificultăţile de vocabular (şi câteva dintre aluziile culturale). Nu este aici vorba de critică literară, exegeză sau hermeneutică, ci numai de o descifrare a cuvintelor care pot pune probleme cititorilor grăbiţi sau nedeprinşi cu larga varietate istorică şi regională a Dacoromânei noatre obişnuite.

Textul este reprodus după Şerban Foarţă, Opera somnia : antologie ; cu o prezentare de Mircea Mihăieş, Editura Polirom, Iaşi, 2000, ISBN 973-683-383-6 ; apărută în colecţia Biblioteca Polirom.

Cioara

de George Topârceanu

Câmpul alb, ca un cearşaf,
Până-n zări se desfăşoară...
Sus pe-un stâlp de telegraf,
S-a oprit din zbor o cioară,

Nemişcată-n vârf de par Ca o acvilă pe-un soclu, Oacheşă ca un hornar Şi macabră ca un cioclu ; Neagră ca un as de pică, Sub nemărginitul cer ; Singuratică şi mică Cât o boabă de piper ;

Gârbovă ca o feştilă
Într-un cap de lumânare ;
Ca o mutră imobilă
De harap cu nasul mare,

Dar sinistră şi pârlită
De la coadă până-n plisc,
Ca o pajură trăsnită
Într-un vârf de obelisc ;

Încrustată-n atmosferă
Ca un ou de ciocolată ;
Amărâtă şi stingheră
Ca o prună afumată ;

Cu alură interlopă
Ca un muzicant în frac,
Cuvioasă ca un popă
Şi smolită ca un drac ;

Demnă, ca un om celebru ;
Mistică şi fără chef
Ca un basorelief
De pe-un monument funebru ;

Incomodă-n soare, ca
Un gunoi in ochi ; nefastă
Ca un chibiţ ce-ţi stă-n coastă
La un joc de bacara ;

Suspendată ca o notă
Pe un portativ gigant ;
Slută, ca o hotentotă
Părăsită de amant ;

Mică-n mijlocul naturii
Ca un fir de praf de puşcă ;
Neagră cum e cerul gurii
La un câine care muşcă ;

Cruntă ca o vânătaie
Cauzată-n match de box ;
Ca un bulgăre de cox
Care-a stat o noapte-n ploaie ;

Resemnată, ca-n vitrină O reclamă pentru vulg, Şi uşoară ca un fulg De funingine-n lumină ; Tristă ca un crep de doliu În văzduhul diafan, Ca un punct aerian Pe-al zăpezii alb orgoliu ; Stranie ca un ponos Al priveliştii de cretă ; Solitară si cochetă Ca un cuc de abanos ;

Neagră, ca o muscă-n lapte,
Şi fantastică-n contur,
Ca un miez adânc de noapte,
Cu lumină împrejur ;

Fină ca o acadea
De ţiţei topit la soare ;
Prinsă-n falduri de ninsoare
Ca un fiong de catifea ;

Ireală, ca un duh Cu penajul ei feeric, Ca o cupă de-ntuneric Răsturnată în văzduh ; Gravă ca o rugăciune Şi posomorâtă ca o Figurină de cărbune Cu nuanţe de cacao ; Tragică, ca o emblemă A obştescului sfârşit ; Sumbră ca o anatemă Aruncată-n infinit ;

Mută-n liniştea câmpiei
Ca un bloc de piatră arsă,
Ca un ghem de beznă toarsă
Din fuiorul veşniciei,

Atârnând de bolta goală
Ca un uger de catran
Unde pruncii lui Satan
Vin, plângând, să sugă smoală ;

Piază-rea, ca un blestem
Azvârlit aşa-ntr-o doară
Creatorului suprem,
Şi banală — ca o cioară !

O poezie de Hopkins

Spring and Fall: to a Young Child

de Gerard Manley Hopkins (1844–1889)

Márgarét, are you gríeving Over Goldengrove unleaving? Leáves, líke the thíngs of man, you With your fresh thoughts care for, can you? Áh! ás the heart grows older It will come to such sights colder By and by, nor spare a sigh Though worlds of wanwood leafmeal lie: And yet you wíll weep and know why. Now no matter, child, the name: Sórrow’s spríngs áre the same. Nor mouth had, no nor mind, expressed What heart heard of, ghost guessed: It ís the blight man was born for, It is Margaret you mourn for.

Toamna în parcul Plumbuita : un copac cu frunze roşii, parţial desfrunzit sub cerul albastru şi senin. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Traducere de Alexandru Pănoiu, nici pe departe la fel de frumoasă ca poezia lui Hopkins, dar având avantajul incontestabil al comprehensibilităţii de către Valahii monogloţi :

Primăvara şi toamna : unei copile

Tu Margaretă, oare te-ai mâhnit De crângul auriu că-i desfrunzit ? Pe frunze, ca pe lucruri omeneşti Cu gânduri ne’nvechite le jeleşti ? Ah ! cum inima încet îmbătrâneşte La astfel de privelişti se-mpietreşte Ceas după ceas, nesuspinând deloc Să zacă lumi de frunze moarte-n loc : Şi tot vei plânge, şi vei şti pe loc. Nu cerceta, copilă, cum să-i spui : Aceeaşi e tristeţea orişicui. Gura n-a zis, nici mintea n-a gândit Ce inima simţit-a şi sufletu-a ghicit : Tot omu-i zămislit doar spre-a se frânge — De Margareta-ţi vine ţie-a plânge.

(Această traducere este pusă la dispoziţia publicului sub Licenţa Atribuire 3.0 România Creative Commons (CC-BY). Pe scurt, puteţi folosit textul oricum şi în orice scop cu condiţia să specificaţi de unde l-aţi obţinut.)

Toamna în parcul Plumbuita : frunze roşii şi galbene cu copac desfrunzit. (Fotografie de Alex Pănoiu)