Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului, de Alexandru Vasiliu

Povestea lui Grigoraş fecior de ’mparat a apărut în volumul de Poveşti şi legende al lui Alexandru Vasiliu, învăţător în Tătăruşii Sucevei, publicat de editura Cultura Naţională din Bucureşti în anul 1927, în cadrul seriei Din viaţa poporului român a Academiei Române. Această ediţie electronică reproduce aproape întocmai textul din 1927, numai cu puţine îndreptări ale unor vădite greşeli de tipar, înşirate la sfârşitul acestui articol; greşelile de tipar înşirate în Erata de la sfârşitul volumului reprodus au fost corectate tacit.

Cursivele, «ghilimelele franţuzeşti», (parantezele) şi notele de subsol sunt reproduse după original. Cuvintele culese cu cursive trimit la Glosarul din care aici am redat intrările referitoare la cuvintele din această poveste; parantezele indică intervenţii ale lui Vasiliu întru armonizarea graiului povestitorului cu uzul general; iar «ghilimelele franţuzeşti» semnalează reproducerea „drept cum se rosteşte“, după cum spune Alexandru Vasiliu în Prefaţa volumului:

Mă gândeam deodată să scriu aceste poveşti aşà cum se rostesc, adică în graiul satului; dar mi-am făcut socoteală că n’am s’o nimeresc, pentrucă iacă de ce: una că se cetesc greu, şi alta că nici nu mă pricep să le scriu cu toate semnele pe care le are ştiinţa la îndemână. Totuş în cursul povestei am scris câte un cuvânt, drept cum se rosteşte, gândindu-mă că cu asta nu fac greşală. Asemenea, la unele cuvinte — tipărite cu caractere cursive — le-am dat tălmăcire la sfârşit într’un mic glosar în ordine alfabetică. Am arătat şi variantele la poveştile mele din Tătăruşi, folosindu-mă de culegerile care le-am avut la îndămână.

(Alexandru Vasiliu, Poveşti şi legende, 1927;
în original într’un un mic glosar)

Unele intrări în Glosarul întocmit de Vasiliu servesc numai ca indice de personaje şi nume proprii; pe acestea nu le-am reprodus; am eliminat şi referinţele la numerele de pagină, care nu-şi au rostul într-o publicaţie electronică.

———————

18. Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului

Erà odată un împarat bogat peste samă. Intr’o noapte visază un vis că batăr că-i bogat de nu mai are păreche, şi-i mai mare peste toţi împaraţii, el nici un folos n’are să aibă pe ceea lume, până n’a face o biserică numai de lei şi leiţe. Că — ziceà omul cel ce i s’o aratat prin vis: — chiar împărăţia toată s’o dai de pomană, tot degeaba ţi-i; da’ de-i face biserica numai din lei şi din leiţe, apoi de-acolea două parale de-i da cuiva de pomană, au să fie primite înaintea lui Dumnezeu.

A doua zi se scoală împaratul şi spune visul celor trei feciori ai lui.

— Dă, tată — zic feciorii — dacă ţi s’o aratat prin vis aşà, şi dacă ai putere s’o faci, fă-o încalia.

Amù ’mparatul o catat un meşter şi meşteru-acela o făcut zidul tot — cum se cade — din lei şi leiţe — până la acoperiş. Da’ acoperişul, ori cum s’o năcăjit el, nu l-o putut face. Tot prin vis i s’o aratat împaratului, că până n’a aduce Pasărea berbecului s’o puie pe zid, nu găteşte biserica cèi frumoasă. Că pasărea a cântà, şi acoperişul, singur s’a lucrà.

Da’ de unde s’aduci tu pasărea berbecului?!

The Tale of Emperor Aleodor, by Petre Ispirescu, translated into English by Robert Nisbet Bain

Robert Nisbet Bain (1854–1909) was “a British historian and linguist who worked for the British Museum”, and “most prolific translator into English from Hungarian in the nineteenth century”, according to Wikipedia, the universal repository of knowledge about all knowable things, and even quibusdam aliis, as the saying goes. In 1896 he published a most delightful translation of several Turkish fairy and folk tales, which had been collected by the Hungarian folklorist Ignácz Kúnos.

To the Turkish tales “snatched from the burning” by Kúnos, Nisbet Bain appended “four semi-Turkish tales” from Petre Ispirescu’s Legends or the Tales of the Romanians: namely the tale of Emperor Aleodor, the tale of the Enchanted Hog, the tale of Prâslea the Strong and the Golden Apples, and that metaphysical gem of Romanian fairy tales, Youth without Age and Life without Death. Nisbet Bain recommends warmly Ispirescu’s book to the lovers of folklore, as “curious and original,  abounding as it does in extraordinarily bizarre and beautiful variants of the best-known fairy tales, a very natural result of the peculiar combination in Roumanian of such heterogeneous elements as Romance, Slavonic, Magyar, and Turkish”.

The magnificent Internet Archive has a digitized copy of the 1901 edition of Nisbet Bain’s Turkish Fairy Tales, with splendid illustrations by Celia Levetus (1874–1936). From this edition I reproduce the tale of Emperor Aleodor, curiously retitled by Nisbet Bain as “The Story of the Half-Man-Riding-on-the-Worse-Half-of-a-Lame-Horse”.

Comparing the Romanian text, graciously put online by Wikisource, with Nisbet Bain’s English text, one cannot but notice some peculiarities of the translation. Romanian readers will undoubtedly wonder why the half of a lame rabbit had to become the worse half of a lame horse, how did the horse-fly become an ant, and why did Nisbet Bain consider that he had to use old-fashioned English with “thou” and “thine” and “dost” and “mayest” when Ispirescu wrote in plain modern Romanian. In order for the reader to form an idea of the faithfulness of the translation here is a fragment from the original Romanian compared with the corresponding paragraph in Nisbet Bain’s English:

Aleodor voi să se codească oarecum, ba că trebile împărăției nu-l iartă să facă o călătorie așa de lungă, ba că n-are călăuz, ba că una, ba că alta; dară ași! unde vrea să știe pocitul de toate astea! El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș împărat, dacă vrea să scape de ponosul de tâlhar, de călcător de drepturile altuia, și să rămâie cu sufletul în oase. Aleodor se știa vinovat. Deși fără voia lui, dară știa că a făcut un păcat de a călcat pe moșia slutului. Mai știa iară că de omul dracului, să dai și să scapi. Să n-ai nici în clin, nici în mânecă cu dânsul. Făgădui în cele din urmă să-i facă slujba cu care-l însărcina.

Aleodor would very much have liked to have got out of the difficulty some other way, as affairs of State would not allow him to take so long a journey, a journey on which he could find no guide to direct him; but what did the monster know of all that? Aleodor felt that if he would avoid the shame of being thought a robber and a trampler on the rights of others, he must indeed find the daughter of the Green Emperor. Besides, he wanted to escape with a whole skin if he could; so at last he promised that he would do the service required of him.

Nisbet Bain translates Făt-Frumos as Boy-Beautiful: it’s a well-found, reasonable translation. English-speaking readers will probably want to know how to pronounce the name of the protagonist; in Romanian it’s /ale.o'dor/. I’d say that the best English approximation is to pronounce it Aleodore, with -eodore as in Theodore.

These being said, without any further delay I present the tale of Emperor Aleodor by Petre Ispirescu, retold in English by Robert Nisbet Bain.

————————————

The Story of the Half-Man-Riding-on-the-Worse-Half-of-a-Lame-Horse

by

Petre Ispirescu

(Legende sau Basmele Românilor, 1874)

translated into English by

Robert Nisbet Bain

(Turkish Fairy Tales and Folk Tales, 1896)

Once upon a time, long long ago, in the days when poplars bore pears and rushes violets, when bears could switch themselves with their tails like cows, and wolves and lambs kissed and cuddled each other, there lived an Emperor whose hair was already white, and who yet had never a son to bless himself with. The poor Emperor would have given anything to have had a little son of his own like other men, but all his wishes were in vain.

At last, when he was quite an old old man, Fortune took pity on him also, and a darling of a boy was born to him, the like of which the world had never seen before. The Emperor gave him the name of Aleodor, and gathered east and west, north and south, together to rejoice in his joy at the child’s christening.
The revels lasted three days and three nights, and all the guests who made merry there with the Emperor could think of nothing else for the rest of their lives.

But the lad grew up as strong as an oak and as lovely as a rose, while his father the Emperor drew nearer every day to the edge of the grave, and when the hour of his death arrived he took the child on his knees and said to him:

Aleodor and the Emperor.
(Illustration by Celia Levetus)

“My darling son, behold the Lord calls me. The moment is at hand when I am to share the common lot of man. I foresee that thou wilt become a great man, and though I be dead my bones will rejoice in the tomb at thy noble deeds. As to the administration of this realm I need tell thee nought, for thou, with thy wisdom, wilt know how it behoves a king to rule. One thing there is, nevertheless, that I must tell thee. Dost thou see that mountain over yonder? Beware of ever setting thy foot upon it, for ’twill be to thy hurt and harm. That mountain belongs to the ‘Half-man-riding-on-the-worse-half-of-a-lame-horse,’ and whosoever ventures upon that mountain cannot escape unscathed.”

He had no sooner said these words than his throat rattled thrice, and he gave up the ghost. He departed to his place like every other human soul that is born into the world, though there was never Emperor like him since the world began. Those of his household bewailed him, his great nobles bewailed him, his people bewailed him also, and then they had to bury him.

Însemnare de foc mare şi jale ce au fost în Bucureşti

Astă noapte, 30 pe 31 ale lunii octombrie, anul 7524 de la facerea lumii, iar de la naşterea mântuitorului 2015, a fost un foc mare în Bucureşti pe uliţa Tăbăcarilor, de a ars cu totul un han de petrecere, numit cu nume Franţuzesc Colectiv, adică Împreună Reunit, aflat aproape de biserica tăbăcarilor din mahalaua Broştenilor, cu hramul Sfântului Nicolae, în saraiurile ce au fost înainte ale fabricii Bourul, care s-a numit apoi Pionierul şi în urmă părăsită fiind, în saraiurile sale au venit felurime de neguţători şi alte feluri de meserii, de şi-au făcut acolo cămări şi dughene.
      Adunaţi fiind acolo la petrecere mulţime de oameni tineri, feciori şi fete, care veniseră să-i asculte pe o ceată de muzicanţi care se numeşte Rămas-bun Greutăţii, dar după obiceiul acelor muzicanţi care cântă muzici subpământene de metaluri grele, pe Englezeşte spunându-se, adică Goodbye to Gravity, s-au aprins nişte facle de cele cu scântei, cum le spun Francezii artificii, fiind ele cele mai multe aduse din China, aşa cum e obiceiul la astfel de muzici, iar scânteile căzând pe scoarţele şi velinţele acoperitoare ale stâlpilor şi pereţilor şi bagdadiei acelei cămări, acestea au luat foc, aşa de repede arzând că bieţii oameni nici foc n-au apucat să strige şi focul şi era peste ei arzându-i, şi pe uşile strâmte cu greu putând ieşi, din 500 de oameni câţi erau, sau mai mulţi, 27 au murit şi alţi 146 sunt prin bolniţe şi spitaluri, mulţi fiind rău arşi de nimeni nu-i poate cunoaşte, şi nu se ştie dacă vor putea doftorii să le scape vieţile la toţi.
      Întâi-Stătătorul Ţării şi cu Marele Sfat au dat poruncă ca de obşte să se ţină trei zile de plângere şi jelire pentru sufletele arşilor, iar Marele Armaş a şi început cu grăbire cercetările ca să se afle cine este vinovatul de această grozavă întâmplare, cum de mult n-a mai fost în Bucureşti, de la focul cel mare de pe vremea lui Bibescu-Vodă, acum 168 de ani şi mai bine, însă nici atunci n-au fost atâţia oameni arşi, ca în această noapte fără noroc de dinaintea Halovinei, deşi pagubele au fost mari, arzând atunci ca la un sfert din oraş, şi averi pierzându-se şi două mii de case.

Altă mie de nume imaginare

O a doua listă de o mie de nume imaginare care pot fi folosite ca nume de personaje sau de locuri în povestiri, nuvele sau romane fantastice. Numele au fost generate automat de un program de calculator, altul decât scriptul Bash din articolul precedent. Numele sunt generate astfel încât să fie lesne de pronunţat şi să aibă un aspect oarecum Latinesc sau Grecesc Latinizat.

————————————————

• Nume masculine, seria I:
  
  Adroquoemo, Aemlaquus, Affus, Agemmex, Anaafo, Aommoes, Aseisus, Bazroevo, Boeburix, Brirroglalus, Buxicrus, Cadres, Castaus, Cebrex, Chaphlilaeus, Chelirex, Chicleunus, Chleius, Chullasas, Chuphanus, Cifquuccamro, Cifralcus, Cithyllus, Cucecrus, Cumeilo, Dibbiffo, Dimiodrus, Dojovolus, Domatrus, Dreirhandus, Drelijus, Druïseubo, Edeias, Efennus, Eiceiprus, Enyorhus, Erhus, Erxumus, Esrollus, Eufephix, Ezesacrus, Fafegus, Famelaeus, Fethannasrus, Filevas, Flacladax, Fograjorso, Frapoquo, Gephryphax, Gexesso, Gradcifursrus, Gycuphix, Gynno, Hitteuvitaeus, Hoemeso, Hoproebymo, Hrefartus, Hrytus, Hyllomtus, Hynenaeus, Hynnoschemchus, Iboeus, Ibviffapus, Ieucopquaeus, Iquutus, Jaegiserho, Japermotus, Joezex, Jurroethris, Jurso, Lacconaeus, Laurhulalax, Leauzus, Lioevo, Lissus, Lunoseo, Lupnesquedsus, Lutlammas, Maedeulefo, Mebnocus, Meucavus, Mlagrallo, Mlaugerlon, Mlephus, Mleuxobdibbus, Mlyus, Mogajagas, Mraffax, Mredobevix, Mridus, Mudrasus, Nabes, Nadius, Naulefchus, Neglenus, Neizechlus, Nelnonnitus, Nesigix, Neudratrus, Nifopro, Nimgedes, Nobbengas, Noglo, Novedco, Nucarsax, Nuddousus, Nycrueton, Obmemus, Odquulquax, Oefedis, Ofelnino, Ofidicnax, Ofquaclus, Ollesjammox, Ololsemas, Ommon, Oogox, Ootus, Opaegopus, Orircesso, Osquosvex, Ossoethrus, Ottalaeus, Oüchix, Pefillus, Peninus, Pexus, Phaefuthacro, Phirrhavus, Phoxojox, Phuzoeus, Pichosus, Pluchilottus, Poelafvas, Pophydolro, Prycrebathus, Pupellex, Quannoëffix, Ralaeus, Rataüus, Remmuchlus, Resisus, Retcapron, Revaxo, Rhaudino, Rheidegrytris, Rheirhoto, Rhycetlax, Rilurrus, Rimmozraeus, Roccus, Rofasrotrox, Rogouganix, Roppas, Sadissus, Saequogachax, Sanochrugquus, Secycloglex, Sellius, Seuslijus, Seutaso, Sinorrus, Sircloznax, Slibodecus, Slicyllachax, Slocdeimex, Soelynus, Sreïnzoplax, Srulujuthus, Srunacrias, Sutanus, Suztelo, Tepmucimmox, Tetlusnyso, Teumazquaethex, Thlatis, Threchimtecho, Threfiricus, Thudisus, Thuexex, Trollilus, Trorhessus, Tynon, Ubtrolymron, Udoeucus, Uzamus, Vivix, Vonuco, Vosarrus, Vulaelus, Vulephaeus, Vurenix, Xaulammus, Xeouthus, Xunnomo, Zladpus, Zommelix, Zraudoxex, Zresichunis, Zrosbeisacrix.
  
  

1000 de nume imaginare

O listă de o mie de nume imaginare care pot fi folosite ca nume de personaje sau de locuri în povestiri, nuvele sau romane fantastice. Numele au fost generate automat de un script Bash, dat spre studiu şi reutilizare la sfârşitul acestui articol. Numele sunt generate astfel încât să fie lesne de pronunţat şi să aibă un aspect oarecum Latinesc sau Grecesc Latinizat.

————————————————

Abequesfa Abiquacus Abirroclia Acagentix Aclyttae Adaddaea Adiquifix Adiquis Adirorus Adizidii Aduquos Aesmuquilus Aetronvefus Aggamdota Aggofae Agimudes Agoricrus Agrevines Agruffus Ajajazus Alasmaea Allauchus Alodagan Aloxamfus Alupumaco Amesepus Anfaquosraea Anozijabis Aparavius Aquatabavius Aquatela Aquaxo Aranadis Arracates Arudustes Asdulo Atalan Atequixes Attisso Aucichefus Audocizan Ausirysmus Ausobelasra Auvoxunacex Axetufres Azegigofraea Azollapius Azrudurofo

Balemura Balumtus Barucius Baslia Batedaretes Bebechis Bebomusines Befafulades Begetax Belutides Berupraea Bevochetes Bibaa Biclys Bifrusquo Bigaezequotes Bilelides Binsaxia Bisfomesra Bispunuja Bogequos Bolaslus Bombara Bomidro Bonvama Borincia Bosvincines Botocuto Bouricraea Buclaquamdus Bufivus Buglerigides Bumvaega Bupechaea Buphychia Bustas Butitrus Butomabbaa Buxifus Buxuffotes Bychinzes Byciphraea

Cadaxen Cajae Cajozis Cancaea Cantusnus Caquagondines Cebis Cefobix Cegotra Celengis Cengazius Cenqua Cererosmius Ceriva Cesmox Cevilates Cexes Cezegix Cichosmines Cifria Cigius Cilucites Cimespis Cinendotes Cinuttia Citollys Civimfia Cizysphis Cocumquo Codox Cogga Colibius Conso Coppaufo Corrus Corudebus Cozaza Cucudemfix Cudozlius Cunado Cunedilen Cunfitoxius Cuttia Cuttirraea Cuvobus Cyncophan Cyphlen

Nicolae Iorga despre începuturile carierei lui Napoleon

Wikisource oferă publicului curios cartea Desvoltarea imperialismului contemporan, partea I, de Nicolae Iorga, publicată la Bucureşti în 1940 de Tipografia ziarului „Universul“. Cartea este o colecţie de note de curs — un curs angajat, Iorga explicând în introducere că obiectul cursului este de a arăta originea ideilor care în momentul de faţă fac nenorocirea omenirii. Din acestă lucrare am ales pentru republicare în format electronic un fragment referitor la începuturile carierei de general cuceritor a lui Napolon Bunăparte, cel care din fecior de boiernaş din Corsica a ajuns general Francez, Prim Consul şi în fine Împărat, şi, ca orice erou de poveste, s-a şi-nsurat cu o fată de împărat.

Extrasul de mai jos corespunde cu paginile 207-211 din sus-pomenita lucrare; scrierea a fost parţial modernizată prin înlocuirea apostroafelor cu liniuţe de unire.

——————————————————————

Şi iată că, de-o dată, Directoriul se găseşte în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Şi aici mai rămăsese în luptă, dar numai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, şi, în campania din 1796, Bonaparte a avut a face şi cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil şi supt raportul politic şi supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu erau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părţile Monarhiei. Dar, în Italia, duşmanul cel mare nu erau aceştia, ci situaţia însăşi a armatei francese acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulţi generali, ridicaţi dintre soldaţi, oameni de energie, dar soldatul îşi aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetăţeni cu drepturi şi le plăcea să-şi aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deşi situaţia acestei armate din Italia n-a fost aşa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era desigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăţi şi Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute şi evident ambiţios ar putea să devie o primejdie şi-l ajuta foarte puţin.

Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene, de Alexandru Vasiliu

Alexandru Vasiliu (1876–1945) a fost unul dintre marii eroi anonimi ai neamului Românesc. Născut în comuna Tătăruşi dintre Iaşi şi Suceava, Alexandru Vasiliu şi-a petrecut întreaga viaţă profesională — 34 de ani, din 1895 până în 1929 — ca învăţător şi apoi director de şcoală în satul natal. A luptat cu curaj în primul război mondial, primind decoraţiile „Bărbăţie şi credinţă“ şi „Crucea Sf. Gheorghe“. Şi-ntr-acest timp a cules folclor, cântece, urături, bocete şi, interesul nostru, poveşti, pe care le-a publicat sub egida Academiei Române: Cântece, urături şi bocete de-ale poporului în 1909 şi Poveşti şi legende în 1927.

Spre deosebire de tipograful Petre Ispirescu, astăzi prea puţini îşi aduc aminte de Alexandru Vasiliu-Tătăruşi. Până şi Wikipedia, în marea ei sete de cunoaştere, sub titlul „Alexandru Vasiliu“ nu are decât un articol meschin despre un obscur general Comunist, notabil numai prin aceea că n-a făcut nimic de ispravă.

Volumul de Poveşti şi legende după care este reprodusă povestea Lupuliu năsdrăvan a fost tipărit în bune condiţii, cu îngrijire, aşa că n-am avut decât foarte puţine îndreptări de făcut; lista acestora este dată, ca de obicei, la sfârşitul articolului.

Cititorii vor remarca utilizarea în text a trei convenţii pentru marcarea acelor cuvinte sau expresii pe care autorul le-a considerat, probabil, deosebit de diferite de uzul literar: ghilimelele «franţuzeşti» marchează cuvintele pe care autorul le-a scris „drept cum se rosteşte“; cuvintele culese cu litere cursive apar într-un glosar la sfârşitul volumului (reprodus parţial aici); iar parantezele arată nu-mi e clar ce, probabil intervenţii ale autorului în textul notat după viul grai.

———————————

Academia Română

Din viaţa poporului român

XXXVI

Poveşti şi legende

culese de

Alexandru Vasiliu

Învăţător în Tătăruşi (Suceava)

Cultura Naţională

1927

17. Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene

    Erà odată un împarat. Imparatu’ «ista» aveà trei feciori. Amù la un timp de vreme, i se îmbolnăveşte împărăteasa. Şi măcar c’o căutat-o cu câte leacuri pe lumea asta, n’o fost chip s’o vindece ; o murit biata ’mpărăteasă. Scârba ’mparatului ! Atâta o plâns el după soţie, până ce mai i s’o scurs ochii. Rămăsese de vedeà numai ca prin urechile acului.
    La curte amù erà şi mai mare suparare. Nu destul că murise împărăteasa ! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul împarat. Căutatu-s’o cu câte pe lume ; dar pace bună, că nu ş’o mai dat peste leac.
    Intr’o noapte visază că de se va găsì cineva să-i aducă pană de hulub de aur, şi l-a spalà cu ea pe la ochi, lui i-a trece ş’a vedeà mai ceva decât cum vedeà când erà de şepte ani ; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineaţă după ce se scoală, spune visul feciorilor şi se hotărăşte să deie de veste că cine i-a aduce şi l’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, aceluia-i dă jumătate de ’mpărăţie, şi-i lasă moştenire şi saraiurile împărăteşti.
    Atunci cei doi feciori mai mari zic cătră tată-su :
    — Babacă, nu da veste ’n lume pentru asta treabă, că gândim c’om fi vrednici să-ţi aducem leacul ; să nu mai vie vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
    — Bine, dragii tatei… bun cuvânt aveţi ; numai de v’a ajutà Dumnezeu să izbândiţi.
    Feciori-aieşti doi, toată ziua umblau creanga, ba la vânat, ba după alte lucruri fără socoteală ; iar cel mai mic, Alexandru, şedeà cât erà ziulica de mare numai lângă tată-su. Ce-i făceà Alexandru ? Ia îi aduceà apă, îi da de mâncare, îi cata ’n cap ; mă rog, el nu se ’ndurà să se ducă de lângă tată-su. Las’ că nu-i vorbă că şi tătâni-su îi erà drag ca lumina ochilor.
    Amù, după ce zic fraţii cei doi, că s’or duce, răspică şi Alexandru :
    — Măi, fraţilor, luaţi-mă şi pe mine.
    — Hăă, pe tine ? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, măi prostule ? Tu bre, nu eşti de mers la drum ; tu eşti bun să şezi la acasă, să scarpini pe tătuca ’n cap,… şi făr’ deaceea, n’avem nevoie de-un păcătos ca tine.
    Se scârbeşte rău bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşà de prost şi nu voiau să-l iee şi pe dânsul. Nu-i vorbă… îl făceau ei că-i prost, dar isteţ la minte ca el, nu mai erà altul să-i steie în potrivă. D’apoi faţa lui ? Frumoasă peste samă.
    Văzând împaratul din ce pricină feciorul cel mic îi cu inimă ră, zice cătră cei mai mari să-l iee şi pe el, că doară n’au să-l ducă în spate. După ce s’o pus cum se cuvine, treaba la cale, ş’o luat fiecare fecior bani de cheltuială, haine de primineală, cal de călărie şi arme pe lângă dânşii şi se gată de drum.
    Amù, bietului împarat, nu-i păreà rău după cei doi, cum îi păreà rău că se desparte de Alexandru, că tare-i mai erà drag !
    — Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu ţ’ajute ; dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
    — Rămâi sănătos, tată.
    De-acoleà se pornesc ei tustrei şi merg grămadă până ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc o leacă ş’apoi pleacă înainte ; iar pe-aproape de-amiază, ajung şi întră într’o pădure mare. Merg ei prin pădurea aceea şi dela o vreme dau de-o poiană frumoasă. In mijlocul poienii erà o fântână zidită de marmură. Imprejurul fântânii, multe căni de argint legate de torţi cu lanţiuri de argint. Care ajungeà acolo, poposià ; dacă-i erà sete, luà apă şi bea, da’ nimărui nu-i treceà prin minte să s’atingă de căni, să le iee. Şi batăr să fi vrut a face aşà, nu puteà, că erau legate cu lanţuri.
    La fântâna asta o făcut fraţii un popas bun, o stat de-o ospătat şi pe urmă s’o mai şi hodinit o leacă.
    — Măi fraţilor, zice într’un târziu fratele cel mai mic, iacă ce-am chitit eu.

Măr şi Păr, de Ioan Pop-Reteganul

Ion Pop-Reteganul (1853–1905) a fost un învăţător Ardelean, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cules multe poveşti, poezii, zicători alte materialuri folcloristice Româneşti din Transilvania Ungurească, pe care pe unele le-a publicat şi pe altele a încercat să le publice. Poveştile Ardelenești culese din gura poporului au fost tipărite la Brassó în cinci volume la 1888, an care în Vechiul Regat este amintit mai întâi şi mai mult pentru darea în folosință a căii ferate de la Filiași la Zsilvásárhely, oraș căruia Valahii Olteni îi zic Târgu Jiu.
    Povestea lui Măr și a lui Păr este reprodusă aproape întocmai după ediția a II-a a părții a IV-a a Poveștilor Ardelenești. Nu am îndreptat decât greşelile de culegere sau de imprimare cu totul evidente şi mult neplăcute cititorilor ; acestea sunt arătate la sfârşitul acestui articol.

Poveşti Ardeleneşti
culese din gura poporului

de

Ioan Pop-Reteganul

Partea IV.
Ediţia II.

Brassó

Editura librăriei Ioan I. Ciurcu
1913

Tipografia Ciurcu & Comp., Brassó

Măr şi Păr.

    A fost odată ca nici odată.
    A fost un împărat şi o împărăteasă, care cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci, ca şi acum atunci încă erau suferinţe ; n’aveau nici un copil, — pe care din dragoste părintească să-l desmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat, şi sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
    Toate acestea ar fi fost şi ar fi trecut, dară durerea cea mai mare erà, că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura şi tot nu s’ar fi gătat în veci.
    Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
    Şi astă durere cât de cu greu, totuş mai trecea ; de una însă erau mai îngânduraţi ca de toate, şi aceea erà că li-se stinge sângele, seminţia lor.
    Oh ! Doamne ! şi mare erà lucru acesta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu ? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe, cum să nu-l ajungă jalea pe ori cine, când ştie că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-l pomenească cu sfinţenie după aceea ?
    Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul din împărăţia lor erà pătruns de durere, vazând că se stinge seminţia împăratului ; şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne ! Nu erà om în întreaga împărăţie, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu erà sărac, pe care să nu-l fi ajutat ; nu erà bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzia de boala lui.
    Toate aceastea erau prea mult dela un împărat, şi chiar pentru asta erà în jale toată împărăţia, văzând că neamul bun de oameni se împuţinează.
    Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr’un neam rău de oameni, care tocmai, aşa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
    De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că D-zeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face D-zeu, căci el într’un chip ne iubeşte pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu ştie, care nu face decât bine.
    Intr’o zi venind împăratul cu împărăteasa dela biserică şi trecând peste un pod, văzù împărăteasa în apă un peşte foarte frumos, deci îi zise împăratului :
    — Uită-te împărate, în apă ce peşte frumos ! acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e şi dor de peşti proaspeţi, căci de mult nu am mâncat ; la cel din apă mi-se dă.
    Se uită şi împăratul şi văzù peştele. După-ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câţiva peşti de care văzuse.
    Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s’au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuşi erà destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peştilor.
    Bucătăreasa, — o ţigancă, — se şi puse îndată se pregătească din acel peşte o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dară toată iscusinţa, ca să poată o bucătură, care să-i placă împărătesei.
    Când erà mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, erà ca şi cum n’ar fi pus, mai puse deci şi gustă iar, dară nici acum nu erà sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând odată o află bună.
    Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată.
    Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele ; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu, de Alexandru Vasiliu

La 1858 România nu exista. La 1928 România era un stat modern, în plină dezvoltare; apoi aveau să vină marea criză, al doilea război mondial, ruşii şi comuniştii. Multe lucruri bune i s-au întâmplat poporului român în cei şaptezeci de ani glorioşi sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand; printre aceste lucruri bune se numără şi salvarea unei părticele din folclorul autentic. Salvarea acestei părticele se datorează pe de o parte câtorva personaje legendare ale culturii noastre, de numele cărora a auzit toată lumea, cum ar fi Petre Ispirescu sau Ion Creangă, şi pe de altă parte multor oameni pasionaţi însufleţiţi de demodatul sentiment al patriotismului, ale căror nume nu se bucură de aceaşi recunoaştere. Unul dintre aceştia a fost Artur sau Arthur Gorovei, care din 1892 până în 1926 scos revista de folclor Şezătoarea, uneori cu sprijinul statului, alteori fără.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu este reprodusă întocmai, pe cât am putut, fără nici o modernizare a scrierii şi fără nici o îndreptare a greşelilor de tipar. Cititorii vor remarca numeroase inconsecvenţe, printre care cea mai bătătoare la ochi este ezitarea între scrierea şi nescrierea lui l mut de la sfârşitul numelor masculine şi neutre articulate. Pronumele reflexiv de persoana a treia este când „se“, când „să“. În text apare sistematic „băet“ (cu diftongul ie scris e), dar „tăiet“ (cu ie). Remarcabilă este şi utilizarea peste tot a literei î din i (în 1908!) — â din a apare o singură dată, şi aceea dintr-o greşeală de tipar în loc de ă.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu

de Alexandru Vasiliu

(Şezătoarea, vol. X, No. 11–12, Martie 1908)

   Era odată un negustor bogat. Avea atîta avere, că singur nu-i mai ştia capătu ; dar un lucru îi strica inima, că n’avea băeţi şi n’avea cui să rămîie toată bogăţia lui. Amu ’ntro sară se culcă omul să se hodiniască ; iar adoua zi dimineaţă, o pus doi cai la o trăsură, şi-o luat ziua bună de la nevastă, şi s’o dus în negustorie. Cît o umblat prin lume, o cîştigat o căruţă de galbeni.
   La un an de zile s’o pornit omul spre casă. Mergînd pe drum, de la un loc ajunge cu căruţa într’o vale. Când dă să se urce la deal, caii nu vreau să prindă nici leacă. Dă, învîrte, suceşte, cîrneşte ; dar degiaba-i era toată osteniala. Cît s-o necăjit el acolo, l-o apucat asfinţita soarelui, şi nu putea urni căruţa din loc.
   Ce să facă ?

Valahii la asediul Vienei

Prin 1681 le-a venit Turcilor ideea că n-ar strica dacă ar lua ei iniţiativa în războiul interminabil pe care-l aveau cu Împăratul Nemţesc, care pe atunci era Leopold I. Mai precis, ideea i-a venit marelui Vizir, Cara Mustafa Paşa. Ceea ce zis şi făcut, în ianuarie 1682 s-au apucat Turcii să-şi pună armata pe picior de război, şi prin august au simţit că sunt gata, şi au trimis scrisoare Împăratului creştin c-a-nceput războiul. Dar, apropiindu-se deja luna septembrie, nimic nu s-a mai putut face anul acela, aşa că armata Turcească s-a pus de-adevăratelea în mişcare spre Austria de-abia în primele zile ale lui aprilie 1683, chemându-i și pe Tătarii lui Murad Ghirai.

Între timp Leopold Împăratul se apucase de negociase o alianţă militară cu Leşii şi obţinuse sprijinul financiar al Papei de la Roma, ca să aibă cu ce-i plăti pe Leşi. Turcii cu Tătarii lor cu tot au ajuns la Viena în de-abia la-nceputul lui iulie ; Leopold s-a retras la Linz, luând cu sine şi grosul populaţiei Vienei şi lăsând oraşul să fie apărat de contele de Starhemberg cu vreo 25000 de oameni (15000 de soldaţi şi 10000 de voluntari). Turcii, vreo sută sau două sute de mii, nu se ştie, în tot cazul câtă frunză şi câtă iarbă, au început asediul pe 14 iulie şi două luni de zile s-au muncit să surpe zidurile cetăţii: ceea ce până la urmă ar fi reuşit, poate, dar pe 6 septembrie Sobieski cu armata Leşească a ajuns în apropiere şi a făcut joncţiunea cu trupele Saxone, Bavareze şi ale altor state Germane care veniseră în ajutor. Din motive obscure Turcii nu-şi pregătiseră nici un fel de fortificaţii care să-i ajute să respingă un atac din partea forţelor venite în ajutorul Vienei, deşi ştiau bine că acest atac va veni, fiind Viena nu un oraş oarecare ci capitala unui Imperiu puternic şi bogat. Aliaţii au atacat pe 12 septembrie 1683, Sobieski însuşi conducând măreaţa şarjă de cavalerie a Husarilor înaripaţi; în câteva ore Turcii şi Tătarii au fost complet nimiciţi, puţini dintre ei reuşind să scape cu fuga. Tabăra Turcească a căzut intactă în mâna Leşilor şi a Nemţilor, cu tot ce avea într-însa, tunuri, iarbă de puşcă, covoare preţioase, cai, cămile, oi, aur şi argint şi, ceea este cel mai important, saci de cafea care au fost folosiţi de întreprinzători ca să deschidă primele cafenele din Viena.

Murad Ghirai, Hanul Tătărăsc, a fost mazilit. Cara Mustafa Paşa, marele Vizir, a fost sugrumat din ordinul Sultanului. Împărăţia Osmanică nu şi-a mai revenit niciodată. În mai puţin de 20 de ani va pierde Ungaria şi Transilvania şi va intra pe lungul drum al decăderii.

Acum, pe vremea aceea Moldova, Transilvania şi Ungrovlahia erau principate autonome supuse Împărăţiei Turceşti, aşa că Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, Mihai Apafi al Transilvaniei şi Şerban Cantacuzino Vodă al Ungrovlahiei n-au avut încotro şi au trebuit să contribuie cu micile lor puteri la efortul de război. Apafi a reuşit să se aranjeze să fie lăsat în ariergardă, dar trupele Moldoveneşti şi Munteneşti conduse de Duca Vodă şi Şerban Vodă s-au dus până la Viena, şi au luat parte la asediu. La bătălia finală n-au luat parte, un așa lucru fiind simţit ca periculos din cale afară, având Husarii Leşeşti săbii şi lănci şi pistoale şi alte arme tăioase şi înţepăcioase. După înfrângerea Turcilor lângă Viena, Duca Vodă n-a mai reuşit să se întoarcă pe tronul său din Iaşi, fiind prins de Leşi la Domneşti şi dus în surghiun, unde a şi murit de inimă rea. Şerban Cantacuzino s-a-ntors la Bucureşti şi a mai domnit până în 1688, când a murit şi a fost urmat la tron de Constantin Brâncoveanu.

Pentru a pătrunde spiritul acelor vremuri trecute, iată cum este reflectată participarea Valahă la asediul Vienei din 1683 în trei dintre cele mai binecunoscute cronici, anume Letopiseţul Ţării Moldovei de mult-admiratul Ion Neculce, Letopiseţul Moldovenesc anonim zis Pseudo-Nicolae Costin şi Cronica Bălenilor a lui Radu Popescu.

Fapte diverse de la 1880

Pentru amuzamentul acelora dintre dumneavoastră care se gândesc uneori cu nostalgie la vremurile cele de demult, reproduc câteva fapte divese din revista Familia, anul XVI (1880) nr. 97, joi 18 (30) decembrie, Oradea-mare (Nagyvárad). „Proprietaru, redactoru respundĭatoru şi editoru : Iosif Vulcanu. Cu tipariul lui Eugeniu Hollósy in Oradea-mare. 1880. Strad’a principala nr. 274.“

Am păstrat neschimbată ortografia originală ; cel mai important e să țineți minte că u final este mut, iar a final se citește ă, și numai dacă are un accent sau este precedat de un apostrof trebuie citit a. Textul este reprodus fără modificări ortografice sau de vocabular.