Însemnare de foc mare şi jale ce au fost în Bucureşti

Astă noapte, 30 pe 31 ale lunii octombrie, anul 7524 de la facerea lumii, iar de la naşterea mântuitorului 2015, a fost un foc mare în Bucureşti pe uliţa Tăbăcarilor, de a ars cu totul un han de petrecere, numit cu nume Franţuzesc Colectiv, adică Împreună Reunit, aflat aproape de biserica tăbăcarilor din mahalaua Broştenilor, cu hramul Sfântului Nicolae, în saraiurile ce au fost înainte ale fabricii Bourul, care s-a numit apoi Pionierul şi în urmă părăsită fiind, în saraiurile sale au venit felurime de neguţători şi alte feluri de meserii, de şi-au făcut acolo cămări şi dughene.
      Adunaţi fiind acolo la petrecere mulţime de oameni tineri, feciori şi fete, care veniseră să-i asculte pe o ceată de muzicanţi care se numeşte Rămas-bun Greutăţii, dar după obiceiul acelor muzicanţi care cântă muzici subpământene de metaluri grele, pe Englezeşte spunându-se, adică Goodbye to Gravity, s-au aprins nişte facle de cele cu scântei, cum le spun Francezii artificii, fiind ele cele mai multe aduse din China, aşa cum e obiceiul la astfel de muzici, iar scânteile căzând pe scoarţele şi velinţele acoperitoare ale stâlpilor şi pereţilor şi bagdadiei acelei cămări, acestea au luat foc, aşa de repede arzând că bieţii oameni nici foc n-au apucat să strige şi focul şi era peste ei arzându-i, şi pe uşile strâmte cu greu putând ieşi, din 500 de oameni câţi erau, sau mai mulţi, 27 au murit şi alţi 146 sunt prin bolniţe şi spitaluri, mulţi fiind rău arşi de nimeni nu-i poate cunoaşte, şi nu se ştie dacă vor putea doftorii să le scape vieţile la toţi.
      Întâi-Stătătorul Ţării şi cu Marele Sfat au dat poruncă ca de obşte să se ţină trei zile de plângere şi jelire pentru sufletele arşilor, iar Marele Armaş a şi început cu grăbire cercetările ca să se afle cine este vinovatul de această grozavă întâmplare, cum de mult n-a mai fost în Bucureşti, de la focul cel mare de pe vremea lui Bibescu-Vodă, acum 168 de ani şi mai bine, însă nici atunci n-au fost atâţia oameni arşi, ca în această noapte fără noroc de dinaintea Halovinei, deşi pagubele au fost mari, arzând atunci ca la un sfert din oraş, şi averi pierzându-se şi două mii de case.

Bucureştenii iubesc câinii şi pe Caragiale

Teatrul Naţional din Bucureşti poartă numele marelui „dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român“ (ah Wikipedia!) de presupusă origine aromână I. L. Caragiale, nume foarte potrivit pentru un teatru bucureştean. În faţa Teatrului Naţional se află un grup statuar care înfăţişează nişte personaje de-ale lui marelui dramaturg, precum şi un gramofon cu pâlnie. Lucrarea sculptorului Ioan Bolborea a fost instalată acolo în 2010, primăria considerând pe atunci că teatrului îi cam lipsea un baldachin de care să atârne doi îngeri valahi.

Bucureştenii exponenţi ai clasei mijlocii şi ale celor mai mici au considerat că amplasarea respectivelor statui pe pajiştea din faţa teatrului reprezintă un îndemn la păstrarea, perpetuarea şi perpetua reînnoire a tradiţiei caragialiene înscrisă pentru vecie cu litere de foc în dramele psihologice D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută; ca urmare a acestei convingeri, spaţiul cu pricina a fost consacrat în conştiinţa populară a Valahiei ca loc de desfăşurare a manifestaţiilor oarecum neserioase, cele întrucâtva mai serioase desfăşurându-se în Piaţa Victoriei. Se bagă deci de seamă că nimeni nu manifestează în Piaţa Constituţiei, rezervată marilor spectacole de muzică uşoară, ca dovadă a respectului acordat importanţei Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei.

Pe această linie, sâmbătă 21 septembrie curent a avut loc în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti o manifestaţie despre câinii fără stăpân, Canis lupus var. familiaris subvar. ferus sive communitaris, care hălăduiesc în cete şi-n haite prin frumoasa noastră capitală evropenească, hrănindu-se cu ce apucă şi cu cine-l prind.

O demonstraţie de iubire a câinilor sălbăticiţi, în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Pe cearşafurile şi pancartele demonstranţilor se putea citi „Stăpâni fără câini = sterilizare în masă, adopţii reale, pedepsirea abandonului“ (sper că era vorba de sterilizarea câinilor, nu a stăpânilor fără), „Veterinarii salvează, nu ucid!“ (de parcă cele două activităţi ar fi incompatibile), „Respect existence or expect resistance“ (o sută de puncte!) şi altele, dar scrise mai mic. Demonstranţii purtau baloane colorate, erau fotografiaţi de persoane cu aparate de fotografiat, printre care şi fotografi, şi erau păziţi de jandarmi în negru. Sâmbătă, la ora şase seara, pe bulevardul Bălcescu coada de maşini începea de la Eva, în pofida eforturilor susţinute depuse de agenţii de circulaţie care dirijau traficul în vederea descongestionării acestuia.

În spatele demonstranţilor, pe şantierul Teatrului Naţional nu se lucra. Era sâmbătă.

Ţiganozaurul şi rostul presei

Trebuie să recunoaştem că Géraldine Garcia are o fărâmă de geniu. Numele de Atsinganosaurus, pe care l-a dat genului de titanozaur pe care l-a descoperit în Gresia cu Reptile de la Velaux, este spectaculos. Atsinganosaurus, adică ţiganozaur : să nu mai spună nimeni că paleontologia nu este plină de umor.

Dar presa Valahă a aflat ! Nimic nu-i scapă privirii agere a jurnalistului Românesc !

• Antena 3, 25 august 2012 : „Francezii au descoperit « dinozaurul ţigan ». Care este legătura cu România“. Antena 3 declară a că a preluat o ştire dată de agenţia France Presse, conform căreia ar fi vorba de o specie „nou-descoperită“ de dinozauri ierbivori (cu i, pentru că jos corectorii !).
• Evenimentul Zilei, 26 august 2012 : „Francezii ne umilesc din nou. Au descoperit « dinozaurul țigan, văr cu cel din România »“. Articolul informează că „într-un sit paleontologic situat în Aix-en-Provence, în sud-estul Franţei, s-au descoperit fosilele unui dinozaur Atsinganosaurus Velauciensis, din familia titanozaurilor“ (corect ar fi fost Atsinganosaurus velauciensis, cu litere cursive şi cu numele specific scris cu literă mică, dar de, este Evenimentul Zilei) şi că „dinozaurul a fost ierbivor“ (aşa, ierbivor, cu i, ca şi în ştirea Antenei 3). Spre deosebire de Antena 3, EVZ nu are nici minimul bun-simţ să spună de unde a aflat de ţiganozaur.
• Şi de aici multe alte organe şi organele de presă iau noutatea şi o repetă papagaliceşte ca nişte papagali.

În fapt şi-n realitate, articolul prin care Géraldine Garcia, Sauveur Amico şi colegii lor au anunţat descoperirea bietului ţiganozaur, „A new Titanosaur genus (Dinosauria, Sauropoda) from the Late Cretaceous of southern France and its paleobiogeographic implications“, a apărut în Buletinul societăţii geologice franceze, vol. 181 nr. 3, din luna mai a anului 2010. Două mii zece. Acum doi ani şi mai bine. Şi, după cum ne informează Wikipedia, fântâna tuturor cunoştinţelor, a celor care-s adevărate şi a celor care nu-s, „le nom générique Atsinganosaurus est dérivé du grec τσιγγάνος (tsingános) ou αθίγγανος (athínganos), les deux signifiant « tzigane » car l'espèce a peut-être migré de l'est vers l'ouest, et velauciensis d'après le lieu de sa découverte, Velaux - La Bastide Neuve“. Nu traduc pentru că, după cum ştim cu toţii, România este un pays francophone.

Tot Wikipedia, săraca, ne oferă şi un indiciu de la care am putea pleca într-o-ncercare de a reconstitui ştirea originală. Articolul din Wikipedia franţuzească citează, aiurea-n tramvai cum e obiceiul pe Wikipedia, dar citează, un articolaş din bine-cunoscutul ziar Răcnetul Marsiliei, pardon, La Marseillaise, intitulat „Voilà l’atsinganosaurus“ (24 august, cu o zi înainte de bomba Antenei 3). Dincolo de titlul nepotrivit, articolul e scris binişor, şi explică despre ce e vorba : joi, 23 august, echipa de paleontologi condusă Géraldine Garcia a ţinut o conferinţă de presă la Velaux pentru a marca încheierea săpăturilor din situl Grès à Reptiles. Cu această ocazie, echipa de paleontologi a trecut în revistă descoperirile făcute în 10 ani de săpături, printre care ţiganozaurul a figurat la loc de cinste, ca fiind singurul element cu adevărat notabil printre crocodilii comuni şi ţestoasele mai degrabă ordinare.

Să reconstituim firul întâmplărilor:

1. În 2002 sau 2003 (depinde de unde citim), Géraldine Garcia şi colegii ei încep săpăturile la Gresia cu Reptile, comuna Velaux, lângă Aix-en-Provence, judeţul Bouches-du-Rhône, statul Franţa.
2. Prin 2009, ei descoperă rămăşiţele pietrificate ale unui dinozaur, care se dovedeşte a fi o specie nouă şi chiar un gen nou de titanozaur.
3. În 2010, Buletinul societăţii geologice franceze publică articolul în care noul gen şi noua specie sunt descrise şi denumite Atsinganosaurus velauciensis.
4. Pe 23 august 2012 şantierul paleontologic este declarat închis, şi cu această ocazie echipa de paleontologi ţine o conferinţă de presă la Velaux, în care prezintă rezultatele muncii lor de 10 ani, printre care, desigur, şi ţiganozaurul.
5. Conferinţa de presă este reflectată de ziarul local La Marseillaise printr-un articol apărut pe 24 august. Conţinutul articolului e cât se poate de corect, dar titlul său,  „Voilà l’atsinganosaurus“, dă impresia că descoperirea este recentă.
6. Agenţia France Presse prelucrează lejer textul, introducând ideea că numele de ţiganozaur se datorează  „afinităţilor cu verii săi din România“ (ah unde-ar mai fi Franţa fără vorbe de duh). Anunţul de presă este preluat de Le Figaro etc.
7. Pe 25 august ştirea ajunge şi la Bucureşti, unde, pe fondul crizei economice, penuria de simţ al umorului face ca presa Valahă să declare că ne aflăm în faţa unei umilinţe naţionale.

Şi unii se mai întreabă de ce tot mai multă lume consideră că valoarea celor mai multe organe de presă tradiţionale este nulă sau poate chiar negativă.

În încheiere, semnalez că în urma unei discuşii savante forumiştii de pe ComputerGames.ro au găsit cea mai probabilă cauză a dispariţiei ţiganozaurului : „a murit de foame că nu a găsit fiare vechi pe care să le vânda ca să-şi cumpere frunze sau whatever“. Tot acolo, şi niciunde în vreo altă publicaţie, se face observaţia de bun-simţ că  „nu există dinozauri ţigani, ci numai dinozauri de etnie Romă“ ; atrag pe această cale atenţia Comisiei Internaţionale de Nomenclatură Zoologică asupra gravei incorectitudini politice şi o însemn stăruitor să depună toate eforturile necesare pentru ca în cel mai scurt timp posibil numele genului să fie schimbat în Rromasaurus.

Maşini de epocă

Ce este o maşină de epocă?

Întrebarea mi-a devenit importantă când mi-am dat seama că Dacia 1100 este considerată o maşină de epocă. Dacia 1100! Primul autoturism românesc! Mai mult decât atât, primul autoturism cu care-mi amintesc să fi mers, de la Bucureşti la Braşov, în epoca de aur a copilăriei!

Nu mai ştiu de ce mă luase tata la Braşov, dar mi-amintesc cât de bucuros am fost când am aflat că vom merge cu maşina. Şi nu cu orice maşină, ci o ultramodernă Dacie 1100, care pe timpul acela era vârful culmii industriei Româneşti de autovehicule. Mi-amintesc că am plecat de acasă într-o dimineaţă glorioasă, plină de soare, am luat-o pe poteca diagonală care străbătea Zona Sălbatică dintre marile blocuri, şi ne-am oprit pe marginea Aleii Imperiale, chiar lângă intersecţia cu Şoseaua Căţelu; acolo am aşteptat câteva minute, şi într-adevăr, una dintre maşinile care treceau sclipitoare a oprit, şi ne-am urcat, tata în faţă şi eu singur pe întreaga banchetă din spate, şi am plecat spre Braşov.

Maşina era o Dacie 1100 verde-albastră, cu tapiţerie de imitaţie de piele, care mi se părea culmea luxului; afară era soare, cerul era senin, drumul nu mai ştiu cum era — atât eram de aţâţat că nici nu ştiu cum am ajuns la Predeal, parc-ar fi fost numai o clipă. Am oprit pentru o haltă de ajustare pe marginea Timişului, şi ţin minte ce frumoase mi s-au părut râul cel repede curgător şi zgomotul apei şi iarba şi brazii şi munţii.

De aceea sunt eu amărât de clasificarea Daciei 1100 ca automobil de epocă, pentru că-nsemnează cum ar veni că zilele copilăriei mele sunt acum considerate că s-ar fi petrecut hăt departe în negurile istoriei, numai o ţâră mai încoace de vremea lui Pazvante Chiorul şi de misterioasele Divanuri Ad-Hoc, cu inexplicabila lor etimologie Romano-Persană, din care se trage Unirea Principatelor şi, ulterior, însăşi Patria noastră, Republica Socialistă România, sicut fuit.

O Dacie 1100 executând o probă de îndemânare, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Se vede că palaeamaxophilia, ca să inventez pe loc un neologism, are multiple faţete, şi nu poate fi redusă la simpla apreciere a frumuseţii industriale sau meşteşugăreşti; este amestecată într-însa o doză considerabilă de nostalgie, intrinsecă sau indusă, pentru însăşi epoca pe care automobilele respective o ilustrează; iar nostalgia pentru o epocă nu înseamnă decât regretul petrecerii valorilor acelei epoci, fie cele care de-adevăratelea o caracterizează, fie cele cu care ea este asociată în mintea iubitorului paleamaxofilului.

Un Plymouth DeLuxe (P4) din 1938 urmărit de un Willys MB din anii 1940, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Fiind iubitorii de maşini vechi fiinţe omeneşti, deci sociale, le place să se strângă mai mulţi la un loc şi să-şi arate unii altora şi publicului obiectele motorizate ale dorinţei pe care le posedă, căci ce este altceva bucuria posesiei decât posibilitatea expunerii publice? Aşa s-a-ntâmplat şi Duminică la Băneasa Şoping Siti, unde am avut plăcerea să asist la un mic sau foarte mic miting auto, sau cum se spune atunci când sunt etalate câteva frumuseţi mecanice din toate timpurile. Acolo au putut fi văzute, pe lângă două Dacii 1100, următoarele autoturisme:

• Un excepţional Ford Model A Phaeton, cea mai frumoasă dintre maşinile prezentate;
• Un incredibil Fiat 500 Topolino interbelic, dovada vie a obsesiei Italienilor pentru autoturismele de prea mic litraj;
• O Volgă neagră ca păcatul şi ca sufletele nomenclaturiştilor, simbolul motorizat al opresiunii comuniste;
• Un Citroën 2CV, un vehicul arhi-Galic pe care l-am putea considera maşina secolului în Franţa;
• Un Triumph Spitfire roşu, un demn reprezentant al nebuniei anilor '60;
• Un Jeep Willys MB, original, pur şi nealterat ca inimile soldaţilor Americani;
• Şi un Plymouth DeLuxe autentic ce părea recent coborât dintr-un film cu gangsteri, în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Nu pot decât să-i felicit pe organizatori şi pe colecţionarii care au făcut posibilă această delectare a ochilor şi inimilor pasionate de pasiunea Zeului de Sine Mişcător al Progresului:

Păzea!

Că trece-n zbor copilul civilizaţiei extreme

şi zvârle-n aer trei semnale, —

Trei versuri mici

Din trei poeme

Pe care trei poeţi deodată

În trei oraşe le-au cântat, —

Un leit-motiv,

Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat.

Statuile umblătoare din Bucureşti

După cum ştie orice copil din Bucureşti, dacă merge la şcoală şi dacă mersul la şcoală este însoţit de o mistuitoare dorinţă de a învăţa nimicuri despre oraşul său natal, în faţa Universităţii (aceea adevărată, nu vreuna dintre noile întreprinderi comerciale care emit diplome de studii cât de cât superioare) sunt patru statui.

• Trei statui de piatră, şi anume:
  
  • Spiru Haret, profesor de matematică şi mare reformator al învăţământului Valah. Statuia, de Ion Jalea, este cea mai recentă dintre cele patru; albeţea marmurii de Carrara e acum din nou vizibilă.
  • Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului organizat în limba română, ce l-o fi apucat să facă asta -- de parcă Slavona şi Elina nu erau destul de bune. Statuia a fost realizată de Ion Georgescu în 1886; inscripţia păstrează parfumul pedanteriei ortografice din epocă:
    
    LVI GEORGE LAZĂR REINTEMEIETORUL INVĂTĂMÎNTVLVI ROMÂNESC NATIVNEA RECVNOSCĔTOARE MDCCCLXXXVI
  • Ion Heliade-Rădulescu, marele om de cultură care a dominat secolul al XIX-lea, autorul Zburătorului şi al celebrului îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!‟. Statuia, de Ettore Ferrari, a fost dezvelită în anul 1880.
• O statuie de bronz, reprezentându-l pe MICHAILV VOEVODV, alias Mihai Viteazul, turnată la Paris în 1873 de Carrier Belleuse. Dezvelită în prezenţa regelui Carol I pe 8 noiembrie 1874, de ziua onomastică a celebrului aventurier Oltean, statuii i s-a reproşat că ar fi o reciclare a monumentului Ioanei d'Arc, fabricat de acelaşi sculptor în acelaşi timp; adevărul însă este că numai calul a fost turnat în două exemplare.

În vara anului 2010, cei patru părinţi ai patriei au fost nevoiţi să se mute în Parcul Izvor, pentru că pe locul unde acum două sute de ani se afla Academia Domnească de la Sfântul Sava trebuia să se construiască un parcaj subteran uriaş; nefiind ei degeaba părinţi ai patriei, au înţeles necesitatea istorică a săpării unui parcaj în centrul Capitalei şi s-au mutat fără proteste.

Şi ieri au venit înapoi.

O sută de oameni, dotaţi cu macarale „speciale, aduse din Occident‟, după cum scrie ziare.com, i-au ajutat pe cei patru mari bărbaţi să parcurcă străzile oraşului. Circulaţia a fost întreruptă numai între Piaţa Universităţii şi Calea Victoriei, ca dovadă că, având doar un pic de grijă, transporturile agabaritice se pot desfăşura şi în mijlocul traficului disciplinat din Bucureşti, ca în fotografia de mai jos, în care-l vedem pe Eliad plimbându-se prin Piaţa Unirii, precum spun legendele că mergeau şi statuile Moai din Insula Paştelui:

Înainte de a fi aduse la locul lor moştenit din strămoşi, statuile au fost spălate. Acum sunt curate, şi dacă vor fi cuminţi vor fi şi luminate ca să aibă turiştii la ce să se uite noaptea. Parcajul se spune că va fi gata în noiembrie, iar amenajările de la suprafaţă în iunie.

Să sperăm c-aşa va fi.

Chiis, chis-chis-chis-chis

Telefoanele inteligente şi tabletele sunt de două feluri: pe de o parte avem tribul Maleelor, purtătoarele subtilului însemn al Mărului Muşcat, fruptul oprit al pomului cunoaşterii binelui şi răului; iar de celaltă parte se află pestriţul popor al Roboţelului Verde şi făr' de arginţi, purtător al credinţei în puterea fără margini a progresului tehnologic. Sunt unii care spun că pe lângă acestea s-ar mai afla şi altele feluri, Asiatice, Scandinave sau Ferestruite, dar prea puţini au văzut vreodată aşa ceva, şi încă şi mai puţini s-au fost împrietenit cu ele, putând deci noi să le trecem peste, ca pe unele lipsite de-nsemnătate.

Spre deosebire de uniform-monolitica lume a Mărului, unde totul merge ca uns, şi nimeni nu greşeşte, pentru că nimeni nu poate călca strâmb, în partea Roboţelului domneşte libertatea; dacă orice Măr, fie el pod, fon, sau pad, este administrat prin acelaşi Ai-Tiunz, fiecare producător de Roboţei are propria lui aplicaţie, unică şi fără de asemănare, pe care-ncearcă s-o vâre pe gâtul utilizatorilor nevinovaţi. De multe ori, adică poate nu chiar întotdeauna dar pe-aproape, aceste aplicaţii sunt atât de atrăgătoare încât utilizatorii versaţi se feresc de ele ca, iertaţi-mi vorba proastă, dracul de tămâie. Şi aici venim la Kies, aplicaţia de administrare a telefoanelor inteligente şi tabletelor Samsung.

Indienii cu Pene

Primii Indieni cu Pene de Anul acesta au fost zăriţi şi auziţi în Herăstrău.

În fiecare An, sau cel puţin o Dată la doi Ani, Bucureştenii au parte de Vizita câtorva Indieni cu Pene veniţi tocmai din America de Sud, care se numeşte şi Latină, după Limba vorbită de anumiţi Strămoşi ai Conchistadorilor Spanioli şi ai Exploratorilor Portughezi.

Indienii Americani care vin la Bucureşti sunt întotdeauna buni Cântăreţi, şi de aceea sunt lăsaţi să cânte foarte tare în Locuri foarte aglomerate, cum ar fi pe Trotuarul din faţa Şoping Senterului Unirea sau în Herăstrău pe Aleea care coboară la Lac de la Pavilionul H. Lor le place să cânte în astfel de Locuri pline de Animaţie pentru că din Punct de Vedere al Religiei sunt Animişti, iar din Punct de Vedere al Interesului doresc să-şi vândă Înregistrările realizate la vreun Studiou muzical Ungrovlah.

Un Indian cu Pene în Parcul Herăstrău. Indienii Sud-Americani vin la Bucureşti că să facă cunoscut Valahilor Folclorul Muzical Indian Latino-American şi ca să vândă CD-uri cu sus-zisul Folclor. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr.)

După câte am auzit prin Bucureşti Muzica Folclorică Indiană este plăcută şi mobilizatoare, iar din câte am văzut de multe Ori Indienii stabilesc Legături paşnice cu Fete amatoare de Muzică, al căror Dans şi Prezenţă antrenantă adaugă un Element de Atracţie la Exotismul Costumelor cu Pene şi al Muzicii.

Nu ştiu dacă din Raţiuni de Reciprocitate Cântăreţii Populari Valahi fac la Rândul lor Vizite la Popoarele Latino-Americane de peste Ocean, unde sunt sigur că ar fi bine primiţi pe Străzile marilor Oraşe. Dacă într-adevăr suntem o Naţie politicoasă şi întoarcem Vizitele Culturale atunci Bravo Emisarilor Folclorului Românesc de orice Naţionalitate sau Etnie ar fi ei ; dar dacă nu, atunci Ruşine Ministerelor Afacerilor Externe şi Culturii ! pentru că nu se îngrijesc de Reprezentarea în Lume a Poporului şi Statului.

O panoramă a Casei Scânteii

Casa Scânteii, zadarnic redenumită după 1989 Casa Presei Libere, s-a construit între 1950 şi 1956, după planurile elaborate de arhitectul Horia Maicu sub puternica influenţă a arhitecturii sovietice staliniste ; lucrările de construcţie au fost conduse de prof. dr. Panaite Mazilu.

Horia Maicu este desigur celebrul arhitect comunist care a proiectat Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertăţii. După '89 Parcul Libertăţii a devenit Parcul Carol, iar mausoleul, după ce era să fie dărâmat ca să-i facă loc Catedralei Mântuirii Neamului, a fost oficialmente promovat la rangul de Memorial al Eroilor Neamului. În frumosul stil Valah eroii de dinainte au fost deshumaţi şi trimiţi la vatră, iar alţi eroi le-au luat locul vremelnic. Aşa e memoria poporului acestuia, scurtă şi mereu schimbătoare.

O vedere panoramică a Casei Scânteii, fotografiată de pe treptele soclului pe care mai demult stătea statuia lui Lenin. Panorama a fost obţinută combinând două fotografii luate cu F = 5 (28) mm, difragma F / 3,1, timp de expunere 1/2000 s, ISO 100. Unghiul de vedere orizontal este de 85°, corespunzând cu F = 3,6 (20) mm. Distanţa până la corpul central este de aproximativ 200 m, distanţa dintre turnurile laterale este de 260 m.
(Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

În faţa marelui Combinat Poligrafic se găsea mai înainte o statuie uriaşă a lui Lenin conducând popoarele, cum ar veni şi pe poporul Valah, conducându-le însă încotro nu se ştie, sau cine ştie nu spune. Statuia a fost dărâmată în '89 şi dusă de acolo, şi zice-se că n-ar fi fost topită ci c-ar mai exista aproape întreagă pe undeva.

Însă soclul de porfir al imperialei statui a lui Lenin din faţa măreţului Combinat a fost se vede treaba reutilizat pentru expunerea unor lucrări, instalaţii, ale vreunor artişti plastici: aşa că astăzi pe el era aşezată o colivie, iar în colivie un manechin îmbrăcat în roşu şi atârnat de un picior, după cum se vede:

Casa Scânteii cu un prizonier într-o cuşcă pe postamentul lui Lenin, fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr.

Pe o foaie de hârtie, la fel de temporară ca instalaţia expusă, lipită cu scoci de monumentalul postament, stătea scris:

Proiect 1990. „Unde suntem ?“ [de] Ionuţ Theodor Barbu. Curator: Ioana Ciocan. www.ioanaciocan.ro.
Manifest patetic personal: Pe ăsta l-am prins cu câteva zile în urmă. L-am agăţat de un crac în piaţa mare, ca pe culturalul bou jupuit, să te vadă mă lumea ! Săracul şi-a pierdut capul după Epoca iar piciorul i-a fost ciugulit de hămesiţii porumbei ai păcii. Dar noi, unde suntem astăzi ? Păcat, am devenit tociţi la simţuri şi simţiri iar în faţa noastră vedem numai un biet canar roşu !

Nu este clar dacă manifestul personal este al curatoarei sau al artistului, nici dacă creaţiunea are sau nu vreo pretenţie de permanenţă. Dar e limpede că sunt unii prin Bucureştii Ilfovului care umblă după nostalgici să-i prindă şi să-i dea prin târg, să-i râdă lumea ca pe unii care nici până azi n-au înţeles cum devinde treaba cu libertatea pentru care am luptat şi am izbândit.

Americanii l-au (re)găsit pe Lunohod 1

Printre alte activităţi interesante pe care le execută ei în timpul orelor de serviciu, astronomii de la Observatorul Apache Point din New Mexico desfăşoară un program care poartă acronimicul nume de Apache Point Observatory Lunar Laser-ranging Operation, (Operaţia de Telemetrie Lunară a Observatorului Apache Point), nume frumos prescurtat APOLLO. Programul acesta de telemetrie are scopul de a măsura distanţa de la Pământ la Lună cu o precizie de câţiva milimetri, în vederea adunării de date pentru verificarea acurateţii teoriei atracţiei gravitaţionale în general şi a principiului echivalenţei dintre masa inertă şi masa grea, adică, verificarea observaţiei lui Galileo Galilei că toate corpurile cad la fel, indiferent din ce-s făcute.

Măsurarea asta a distanţei de la Pământ la Lună se face folosind impulsuri laser care sunt reflectate înapoi de retroreflectoarele lăsate pe Lună de expediţiile Apollo. Retroreflectoarele lăsate pe Lună de astronauţii Americani sunt bune, dar sunt puţine ; aşa că, neavând speranţa că cineva va mai duce pe Lună altele în viitorul apropiat, astronomii de la Apache Point şi-au adus aminte că pe Lună mai sunt alte două retroreflectoare : cele purtate de roboţii Ruseşti Lunohod 1 şi Lunohod 2. Lunohodul 2 a fost regăsit ceva mai demult şi retroreflectorul său folosit ; rămânea Lunohod 1.

Ruşii, fiind Ruşi, n-au putut să precizeze poziţia finale a robotului (erou de altfel, având în vedere că a funcţionat 322 de zile, de trei ori şi jumătate mai multe decât fusese planificat) decât cu mare aproximaţie. Dar astronomii Apaşi nu s-au lăsat şi s-au tot rugat de NASA pînă când au primit un set de poze de foarte înaltă rezoluţie luate de Lunar Reconnaisance Orbiter în zona în care Ruşii-l pierduseră pe Lunohod 1. Şi l-au găsit.

Se pare că retroreflectorul lui Lunohod 1 este în bună stare (atât de bună că poate fi folosit chiar şi atunci când este în plin soare) şi pe deasupra este amplasat într-o poziţie deosebit de favorabilă pentru nevoile astronomilor de la Apache Point. Conform unui comunicat de presă al NASA, Tom Murphy, şeful Operaţiei de Telemetrie Lunară a Observatorului Apache Point, a declarat că „după patruzeci de ani de tăcere acest robot mai are multe de spus“.

Nimic nu se pierde ci totul se transformă.

Sunt pertu cu Joerg Zeddies

Dimineaţa când plec la serviciu mă uit în cutia poştală să văd dacă am scrisori ; dacă am, le iau şi le pun în geantă. Dacă găsesc reclame, le iau şi le pun în cutia de gunoi pusă la dispoziţia locatarilor prin amabilitatea administraţiei.

Săptămâna trecută am găsit un plic de la Romtelecom. Un plic alb, format C5, cu logotipul Rometelecomului. Nu părea să fie o factură, pentru că facturile de la Romtelecom vin în plicuri C6 ; dar era alb, aşa că l-am luat, crezând că înăuntru voi găsi vreo ofertă interesantă sau vreo înştiinţare plăcută.

L-am deschis la serviciu. În plic am găsit trei sau patru reclame de la diferite întreprinderi comerciale, pe care le-am aruncat la coş imediat, şi o scrisoare de la domnul Joerg Zeddies, directorul executiv comercial al SC Romtelecom SA pentru segmentul rezindenţial.

Scrisoarea este imprimată pe hârtie aproape cu antet, adică are un fel de antet care constă numai din logotipul Rometelecom, acela cu discuri multicolore, fără nici un fel de date de identificare. Sub antet, dar înainte de salutarea introductivă se găseşte un titlu, sau poate o lozincă, un îndemn sau un slogan, imprimat cu litere albe pe fond bleumarin : „[o]fertele ajung acum mai uşor la tine“. Sub lozincă începe scrisoarea, cu salutarea „[s]timate client“.

Până nu demult eram abonat ; acum văd c-am ajuns client. Distincţia este în acelaşi timp subtilă, pentru că ce este un abonat decât un client regulat cu regularitate contractuală, şi în acelaşi timp importantă. Dacă Romtelecom are abonaţi atunci are rost să vorbim despre misiunea de a oferi şi asigura accesul universal la serviciile sale ; dar dacă nu are decât clienţi, atunci înseamnă că în numele profitului renunţă la titlul, ce-i drept mai mult onorific şi mai degrabă arhaic, de furnizor naţional de servicii de comunicaţie, şi n-are rost să mai aducem vorba de accesul universal şi să-i mai cerem să fie o componentă a infrastructurii naţionale.

Şi apoi, domnul Zeddies scrie : „[d]atorită faptului că eşti fidel Rometelecom, te invităm să participi la un proiect pe care dorim să îl dezvoltăm împreună“. Această frază este deosebit de interesantă.

Primul lucru remarcabil este că domnul Zeddies îmi spune tu. Colegi de grădiniţă n-am fost, de şcoală primară nici atât, armata n-am făcut-o împreună, la facultate n-a fost cu mine, şi în general credeam sincer că nu-l cunosc. Dar domnul director executiv comercial al întreprinderii Romtelecom, însărcinat cu problemele segmentului rezidenţial, îmi spune tu.

Pe Româneşte, adresarea cu tu se foloseşte fie între prieteni sau camarazi (Ce mai faci, Ioane ?), fie pentru a colora un îndemn impersonal (Pentru ghetele tale cumpără numai vaxul Albina, marca Urs !), fie pentru a da o nuanţă afectivă vorbirii directe a autorului unei lucrări (Eu, iubite cetitoriule, nicăirea n-am aflat nici un istoric [...]), fie, ptiu piaza-rea !, către persoanele pe care vorbitorul le consideră inferioare sieşi.

Nu pot să cred că domnul Zeddies îmi spune tu într-o-ncercare stângace de a colora un îndemn, pentru că vorbim totuşi de o scrisoare nu tocmai scurtă ; de exemplu, sloganul din capul scrisorii zgârie, dar rămâne oarecum acceptabil. O tentativă de a de o nuanţă de apropiere vorbirii directe a autorului nu poate fi vorba într-o scrisoare. Aşa că rămân două posibilităţi : fie domnul Zeddies mă cunoaşte de undeva şi îmi spune tu ca între prieteni, fie consideră că poziţia socială a domniei sale este vădit mai înaltă decât a mea — ceea ce poate fi adevărat, dar sunt convins că-şi dă seama că nu s-ar cuveni s-o arate ; de unde rezultă că singura posibilitate rămasă este că, fără să fi ştiut, am fost introdus în cercul de amici al domnului Zeddies.

Al doilea lucru remarcabil este că domnul Zeddies vorbeşte despre sine însuşi la plural : scrisoarea este semnată „Joerg Zeddies“, nu „Romtelecom“. Bizar.

În al treilea rând, forma însăşi a frazei este uimitoare. Între cuvintele „fidel“ şi „Romtelecom“ lipseşte ceva — „SC“ (adică „Societăţii Comerciale“), sau „firmei“, sau şi mai bine „serviciilor firmei“, sau măcar un biet „lui“. Înţeleg că numele „Romtelecom“ este nedeclinabil, dar la fel de nedeclinabil este, să zicem, „Gheorghe“. Aşa cum nu se poate spune „eşti credincios Gheorghe“ ci numai „eşti credincios lui Gheorghe“, tot aşa formularea „eşti fidel Romtelecom“ este de evitat. Apoi ce-i cu „datorită faptului că“ în loc de „pentru că“ ? Până şi marchetoizii ar trebui să fi aflat deja că utilizarea necuvenită a expresiei „datorită faptului“ ridică îndoieli asupra calităţii comunicaţiei. În fine, cine sunt aceia care sunt „împreună“ ? Noi, cei care „te invităm“, sau noi şi cu tine ?

Conţinutul propriu-zis al scrisorii este fantastic : Romtelecom îmi propune să completez un formular prin care declar că sunt de acord să-mi trimită reclame de la diferite firme nenumite ; formularul să-l semnez şi să-l pun la poştă folosind plicul preadresat şi pretimbrat inclus. Oh, şi datele cu caracter personal nu vor fi colectate, stocate şi prelucrate de Romtelecom ci de nişte unii de le zice Mercury 360 Communications. Sigur.

În încheiere nu pot să mă abţin să comentez că domnul Zeddies scrie că „[d]acă vrei să comunici direct cu noi, ne poţi suna la numărul 021.206.41.71“ (virgula e a domnului Zeddies), dar adaugă o notă de subsol în care precizează că „[n]umărul apelat, precum şi CP53, OP83 — adresa de destinaţie a plicului CR, sunt gestionate de partenerul Romtelecom, Mercury 360 Communications“. Ori e să comunic direct, ori e să vorbesc cu alţii. Nu mai spun că am senzaţia acută că nota de subsol se abate întrucâtva de la normele limbii noastre celei Româneşti.

Asta-i cu Romtelecomul, asta-i cu marchetingul, şi din păcate se pare că asta-i cu creşterea limbii Româneşti. Nădejdea e că măcar ne rămâne a patriei cinstire.

O călărire de seară

Magazinul Veloteca, cel mai bun magazin de biciclete din Bucureştii Ilfovului, are obiceiul să-i înscrie pe cumpărătorii unei biciclete pliante Brompton, dacă vor, pe o listă de distribuţie denumită, întru speranţa civilizării băştinaşilor, Clubul Fanilor Brompton, sau Brompton Fan Club pe Englezeşte, căci doară că valahi suntem şi cinstim limba Împărăţiei, care va fi fiind ea aceea.

Fan Clubul Brompton organizează de două ori pe an o întâlnire concretizată într-o călărire în grup prin Bucureşti, urmată de petrecerea a două-trei ceasuri la taifas într-un loc plăcut zăbavei. O ceată de biciclişti cu Bromptonuri greu trece neobservată; bicicletele sunt deosebite şi atrăgătoare, şi cu atât mai mult când sunt multe la un loc, astfel încât evenimentul bianual este un bun mijloc de reclamă pentru unul dintre cele mai simpatice mijloace de transport personal.

Spre mirarea participanţilor şi pentru a populariza mersul pe bicicletă nocturn Veloteca a stabilit că a treia întâlnire a Fanilor Brompton să înceapă la şase seara, pe Româneşte şase şi jumătate, ceea ce pe 5 noiembrie, o zi de vineri, s-a vădit a fi cu totul după apusul soarelui, lăsarea întunericului şi aprinderea fânarelor iluminatului public. Şi n-a fost rău deloc: pentru că Bucureştiul, oraş European, este mai frumos în clar şi mult obscurul nopţii decât ziua, când se văd atâtea pe care n-am vrea să le vedem.

A treia întâlnire a Fanilor Bicicletelor Brompton, 5 noiembrie 2010, seara pe la şase. (Fotografie de Alex Pănoiu)

După ce ne-am strâns câţi am fost să ne strângem am pornit pe biciclete: Bulevardul Unirii, Piaţa Alba Iulia, Bulevardul Decebal, Bulevardul Basarabia (fost 23 August pentru nostalgici), apoi prin parc pe lângă turnul de paraşutism până la rondul din capul străzii Maior Ion Coravu, strada Tony Bulandra (unde se află depoul de tramvaie Vatra Luminoasă), şi în fine Şoseaua Iancului, unde am ajuns la cafeneaua Blitz Cafe & Bistro.

Blitz Cafe este un loc plăcut atât privirii cât şi papilelor gustative -- şi, pe lângă ceai, cafea, ciocolată cu mentă şi alte băuturi alcoolice, au şi un acvariu cu peşti hipnotici şi o curticică unde se poate lăsa bicicleta. Acolo fanii participanţi au şezut la o vorbă, două; şi am cunoscut oameni deosebiţi. De la Blitz caravana s-a mutat deasupra Velotecii, unde şed veloruţionarii de la Bate Şaua Să Priceapă Iapa, o asociaţie fără scop lucrativ, sau nonprofit cum se spune astăzi, harnică şi remarcabil de oportună.

Şi de acolo ne-am despărţit plecând călări, fiecare încotrova spre casele noastre, ceea ce mi-a dovedit cât de lesne se circulă prin Bucureşti noaptea, cu bicicleta sau cu alt mijloc de transport personal. Propun primăriei municipiului să ia în studiu posibilitatea generalizării fluenţei traficului de noapte şi pe timpul zilei, că tare bine ne-ar prinde nouă lăcuitorilor. Şi în această notă optimistă rămân în aşteptarea următoarei întâlniri a Fanilor Brompton, de la anul.

Flugtagul Buhaiului Roş

Era o duminică obişnuită, 19 septembrie, o zi mai degrabă înnorată, mai deagrabă plictisitoare, aşa că imediat ce s-a mai luminat am ieşit să fotografiez raţele aciuate pe apa Dâmboviţei celei aparente. Ştiam eu că sunt raţe în preajma podului Mărăşeşti, lângă Camera de Comerţ.

Raţe erau, şi răţoi erau; întâi m-am dus din vale de pod, unde de obicei stau raţe mai multe, şi am făcut poze. Apoi am dat să mă duc şi puţin din deal de pod, să văd dacă nu sunt şi pe-acolo, dar să vezi că bucata din Splaiul Unirii dintre Piaţa Unirii şi podul Mărăşeşti era închisă traficului auto, aşa că strada devenise o zonă pietonală pe care pietonau o mulţime de pietoni, băieţi, fete, oameni şi femei de toate vârstele şi de toate categoriile sociale în afară de cele superioare. Erau mulţi de tot, şi cei care nu se plimbau otova pe carosabil se-nghesuiau la gardul Dâmboviţei ca să vadă ceva pe apă.

Aşa de mulţi erau că nici vorbă să mă apropii de gard, să văd şi eu la ce se uită ei, că nu prea-mi venea să cred că atât de mulţi Bucureştei au ieşit să se uite la raţe, care-s frumoase ele, dar are şi Bucureşteanul limitele lui. Era-nghesuială cam de la pasarela aceea de la vreo cincizeci de metri mai sus de pod şi până la Piaţa Unirii. Şi toţi stăteau şi se uitau la ceva pe apă.

Pe apă erau unii cu bărci cu motor, îmbrăcaţi în negru, şi alţii cu schi-jeturi care se fâţâiau de colo-colo numai într-un val de spumă şi un zgomot de motor, alt lucru neobişnuit, pentru că pe acolo rar vezi vreo barcă, şi atunci una dintr-acelea dreptunghiulare de-ale lucrătorilor de la ape, care o dată pe an strâng mătasea broaştei şi sticlele de plastic ce se strâng la mal în locul acela larg din dreptul viitoarei Biblioteci Naţionale sau ce o să fie ea când o fi gata. Bărci cu motor şi schi-jeturi pe Dâmboviţa pur şi simplu nu sunt; dar acum erau, şi lumea aceea multă se uita la ele.

Bărci cu motor, scafandri şi un schi-jet pe Dâmboviţa de Flugtagul Buhaiului Roş. (Fotografie de Alexandru Pănoiu)

Din văzduh se-auzea un Comentator comentând că nu ştiu cine execută o demonstraţie, ceea ce am înţeles că se referea la insul cu schi-jetul, care demonstra buna funcţionare a acestuia. Şi apoi Comentatorul a anunţat că intră pe scenă echipa Stelelor Televizuale. Şi am înţeles că bărcile cu motor şi schi-jetul nu erau nicidecum subiectul adevărat al spectacolului, ci un fel de antract, de umplutură între adevăratele atracţii. M-am uitat repede să văd unde-i scena, şi cât se poate de repede am văzut-o.

Era o trambulină lată de vreo zece metri de la lată, fixată la cam şase metri deasupra apei, chiar în faţa viitoarei Biblioteci Naţionale. Trambulina, de fapt i-aş putea zice platforma, solidă, era construită pe schelet metalic dintr-acela demontabil, şi avea în faţă şi în laturi nişte prelate albe pe care erau desenate două vite roşii împungându-se una pe cealaltă în luptă dreaptă,  iar sub ele scria cu litere uriaşe Red Bull, adică, pe Englezeşte, Roş Buhai.

Platforma de Flugtag, ridicată în faţa viitoarei Biblioteci Naţionale. (Fotografie de Alexandru Pănoiu)

Pe platformă se suise deja echipa Stelelor Televizuale, încurajată de Comentator cu comentarii de nivel scăzut de interes, dar care-i ţineau interesaţi pe spectatorii multicolori ce se adunaseră puzderie pe malurile Dâmboviţei să se uite la concurenţi; pentru că era un concurs, iar în mijlocul apei, pe o plută, plutea premiul cel mare: o maşină mică marca Mini Cooper S.

Stele Televizuale, adică Michimaus, Superman, Fred Flintstone şi un om îmbrăcat într-un costum de scenă alb, despre care mi s-a spus c-ar fi fost chiar Elvis însuşi, urcaseră deja pe platforma trambulină şi dansau în jurul unui televizor de mare gabarit, probabil Rusesc, cu tub catodic, înzestrat cu coarne şi cu aripioare şi realizat din carton. Au dansat ei puţin, apoi Comentatorul a zis fiţi gata! acum! cinci! patru! trei! doi! unu! şi Stelele au luat la împins acel televizor şi l-au aruncat în apă. De la la şase metri înălţime.

Stelele Televizuale, adică Michimaus, Superman, Fred Flintstone şi Elvis, aruncă un în apă un televizor ca sacrificiu adus Buhaiului Roş în ziua de Flugtag. (Fotografie de Alexandru Pănoiu)

Obiceiul acesta de a arunca în apă obiecte special construite din carton se cheamă Flugtag, un cuvânt care vine din limba Austriacă, pentru că de acolo a pornit această sărbătoare tradiţională a Buhaiului Roş cel Dătător de Aripi, de origine Tailandeză, a cărui cunoaştere s-a răspândit acum în toată lumea şi pe la noi.

Pentru sărbătoarea Flugagului se ridică o platformă deasupra unei ape, aleasă să fie suficient de mare pentru ca sacrificiile să poată să fie aruncate destul de departe fără să poată ajunge la mal, şi destul de adâncă pentru ca cei care se aruncă de pe platformă, pentru că sunt şi dintre aceştia, să nu ajungă la fund. Într-o parte se construieşte o tribună acoperită unde se aşează adepţii mai de seamă ai Buhaiului Roş; lângă tribună se face o mică platformă mai înaltă de unde vorbeşte Comentatorul, ales printre cei mai cunoscuţi adepţi. Alegerea Comentatorului este foarte importantă, pentru că el alege pe cei care vor lua premiul, şi încă pentru că pe lângă cei care urmează deja calea Dătătorului de Aripi, vin să privească şi mulţi alţii, atraşi de dorinţa de a vedea sacrificiile şi de plăcerea ascultării comentariilor. Spectatorii stau fiecare pe unde poate, şi mulţi vin din vreme ca să prindă un loc bun de unde să vadă platforma de aruncare.

Pe platformă sunt chemate pe rând echipele de adepţi care s-au înscris să aducă sacrificii, formate din câte doi, trei sau patru membri, şi fiecare echipă se prezintă cu veşminte special făcute pentru Flugatg, care nu vor mai folosite niciodată, ci păstrate în ladă şi lăsate moştenire. Echipa aduce şi arată spectatorilor obiectul ce va fi sacrificat, şi el special făcut, cu mare grijă, să fie cât mai frumos împodobit cu culori şi desene, şi cât mai atrăgător şi întotdeauna prevăzut cu aripi, ca simbol al încrederii în promisiunea Buhaiului Roş. După ce Comentatorul laudă veşmintele şi sacrificiul ce va fi adus, mulţimea fără număr de spectatori aplaudă, mai tare sau mai încet, după cum le-au plăcut cele văzute, şi echipa toată împinge sacrificiul către marginea platformei şi-l aruncă în apă, căutând ca acesta să cadă cât mai departe, crezând că pe cât de mare este distanţa la care acesta cade, pe atât de mult va fi sacrificiul plăcut de Buhaiul Roş. La sfârşit, una dintre echipele care au adus sacrificii este aleasă de Comentator să primească premiul cel mare, şi este mare lucru pentru cei aleşi, care vor duce cu ei răsplata, povestea şi vestea cea bună a Buhaiului celui Roş şi Dătător de Aripi.

Unii dintre adepţi sar şi ei după obiectul sacrificat, sau odată cu el, sau chiar într-însul, arătându-şi astfel dragostea faţă de obiectul adoraţiei lor. Sărbătoarea ţine o zi întreagă; pentru întregul oraş este o mare onoare să fie ales să ţină un Flugtag.

Aşa şi la Bucureştii Ilfovului. Mândria de a ţine un Flugtag se vedea în grija cu care fusese aranjat locul, şi în truda depusă pentru spânzurarea unui ecran imens de braţul oblic al unei macarale special aduse de pe şantierul din dosul Bibliotecii, şi în hainele de duminică cu care veniseră îmbrăcaţi spectatorii, şi în curăţenia apei, şi în desfiinţarea opreliştilor de trecere prin şantier, şi în multe alte amănunte.

Ceea ce văzând că şi capitala Valahiei au fost făcut de acum încă un pas întru intrarea în rândurile lumii, am scris pentru ca să citească cei care vor afla şi vor voi, şi să ştie.