Nicolae Iorga despre începuturile carierei lui Napoleon

Wikisource oferă publicului curios cartea Desvoltarea imperialismului contemporan, partea I, de Nicolae Iorga, publicată la Bucureşti în 1940 de Tipografia ziarului „Universul“. Cartea este o colecţie de note de curs — un curs angajat, Iorga explicând în introducere că obiectul cursului este de a arăta originea ideilor care în momentul de faţă fac nenorocirea omenirii. Din acestă lucrare am ales pentru republicare în format electronic un fragment referitor la începuturile carierei de general cuceritor a lui Napolon Bunăparte, cel care din fecior de boiernaş din Corsica a ajuns general Francez, Prim Consul şi în fine Împărat, şi, ca orice erou de poveste, s-a şi-nsurat cu o fată de împărat.

Extrasul de mai jos corespunde cu paginile 207-211 din sus-pomenita lucrare; scrierea a fost parţial modernizată prin înlocuirea apostroafelor cu liniuţe de unire.

——————————————————————

Şi iată că, de-o dată, Directoriul se găseşte în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Şi aici mai rămăsese în luptă, dar numai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, şi, în campania din 1796, Bonaparte a avut a face şi cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil şi supt raportul politic şi supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu erau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părţile Monarhiei. Dar, în Italia, duşmanul cel mare nu erau aceştia, ci situaţia însăşi a armatei francese acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulţi generali, ridicaţi dintre soldaţi, oameni de energie, dar soldatul îşi aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetăţeni cu drepturi şi le plăcea să-şi aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deşi situaţia acestei armate din Italia n-a fost aşa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era desigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăţi şi Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute şi evident ambiţios ar putea să devie o primejdie şi-l ajuta foarte puţin.

Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene, de Alexandru Vasiliu

Alexandru Vasiliu (1876–1945) a fost unul dintre marii eroi anonimi ai neamului Românesc. Născut în comuna Tătăruşi dintre Iaşi şi Suceava, Alexandru Vasiliu şi-a petrecut întreaga viaţă profesională — 34 de ani, din 1895 până în 1929 — ca învăţător şi apoi director de şcoală în satul natal. A luptat cu curaj în primul război mondial, primind decoraţiile „Bărbăţie şi credinţă“ şi „Crucea Sf. Gheorghe“. Şi-ntr-acest timp a cules folclor, cântece, urături, bocete şi, interesul nostru, poveşti, pe care le-a publicat sub egida Academiei Române: Cântece, urături şi bocete de-ale poporului în 1909 şi Poveşti şi legende în 1927.

Spre deosebire de tipograful Petre Ispirescu, astăzi prea puţini îşi aduc aminte de Alexandru Vasiliu-Tătăruşi. Până şi Wikipedia, în marea ei sete de cunoaştere, sub titlul „Alexandru Vasiliu“ nu are decât un articol meschin despre un obscur general Comunist, notabil numai prin aceea că n-a făcut nimic de ispravă.

Volumul de Poveşti şi legende după care este reprodusă povestea Lupuliu năsdrăvan a fost tipărit în bune condiţii, cu îngrijire, aşa că n-am avut decât foarte puţine îndreptări de făcut; lista acestora este dată, ca de obicei, la sfârşitul articolului.

Cititorii vor remarca utilizarea în text a trei convenţii pentru marcarea acelor cuvinte sau expresii pe care autorul le-a considerat, probabil, deosebit de diferite de uzul literar: ghilimelele «franţuzeşti» marchează cuvintele pe care autorul le-a scris „drept cum se rosteşte“; cuvintele culese cu litere cursive apar într-un glosar la sfârşitul volumului (reprodus parţial aici); iar parantezele arată nu-mi e clar ce, probabil intervenţii ale autorului în textul notat după viul grai.

———————————

Academia Română

Din viaţa poporului român

XXXVI

Poveşti şi legende

culese de

Alexandru Vasiliu

Învăţător în Tătăruşi (Suceava)

Cultura Naţională

1927

17. Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene

    Erà odată un împarat. Imparatu’ «ista» aveà trei feciori. Amù la un timp de vreme, i se îmbolnăveşte împărăteasa. Şi măcar c’o căutat-o cu câte leacuri pe lumea asta, n’o fost chip s’o vindece ; o murit biata ’mpărăteasă. Scârba ’mparatului ! Atâta o plâns el după soţie, până ce mai i s’o scurs ochii. Rămăsese de vedeà numai ca prin urechile acului.
    La curte amù erà şi mai mare suparare. Nu destul că murise împărăteasa ! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul împarat. Căutatu-s’o cu câte pe lume ; dar pace bună, că nu ş’o mai dat peste leac.
    Intr’o noapte visază că de se va găsì cineva să-i aducă pană de hulub de aur, şi l-a spalà cu ea pe la ochi, lui i-a trece ş’a vedeà mai ceva decât cum vedeà când erà de şepte ani ; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineaţă după ce se scoală, spune visul feciorilor şi se hotărăşte să deie de veste că cine i-a aduce şi l’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, aceluia-i dă jumătate de ’mpărăţie, şi-i lasă moştenire şi saraiurile împărăteşti.
    Atunci cei doi feciori mai mari zic cătră tată-su :
    — Babacă, nu da veste ’n lume pentru asta treabă, că gândim c’om fi vrednici să-ţi aducem leacul ; să nu mai vie vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
    — Bine, dragii tatei… bun cuvânt aveţi ; numai de v’a ajutà Dumnezeu să izbândiţi.
    Feciori-aieşti doi, toată ziua umblau creanga, ba la vânat, ba după alte lucruri fără socoteală ; iar cel mai mic, Alexandru, şedeà cât erà ziulica de mare numai lângă tată-su. Ce-i făceà Alexandru ? Ia îi aduceà apă, îi da de mâncare, îi cata ’n cap ; mă rog, el nu se ’ndurà să se ducă de lângă tată-su. Las’ că nu-i vorbă că şi tătâni-su îi erà drag ca lumina ochilor.
    Amù, după ce zic fraţii cei doi, că s’or duce, răspică şi Alexandru :
    — Măi, fraţilor, luaţi-mă şi pe mine.
    — Hăă, pe tine ? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, măi prostule ? Tu bre, nu eşti de mers la drum ; tu eşti bun să şezi la acasă, să scarpini pe tătuca ’n cap,… şi făr’ deaceea, n’avem nevoie de-un păcătos ca tine.
    Se scârbeşte rău bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşà de prost şi nu voiau să-l iee şi pe dânsul. Nu-i vorbă… îl făceau ei că-i prost, dar isteţ la minte ca el, nu mai erà altul să-i steie în potrivă. D’apoi faţa lui ? Frumoasă peste samă.
    Văzând împaratul din ce pricină feciorul cel mic îi cu inimă ră, zice cătră cei mai mari să-l iee şi pe el, că doară n’au să-l ducă în spate. După ce s’o pus cum se cuvine, treaba la cale, ş’o luat fiecare fecior bani de cheltuială, haine de primineală, cal de călărie şi arme pe lângă dânşii şi se gată de drum.
    Amù, bietului împarat, nu-i păreà rău după cei doi, cum îi păreà rău că se desparte de Alexandru, că tare-i mai erà drag !
    — Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu ţ’ajute ; dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
    — Rămâi sănătos, tată.
    De-acoleà se pornesc ei tustrei şi merg grămadă până ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc o leacă ş’apoi pleacă înainte ; iar pe-aproape de-amiază, ajung şi întră într’o pădure mare. Merg ei prin pădurea aceea şi dela o vreme dau de-o poiană frumoasă. In mijlocul poienii erà o fântână zidită de marmură. Imprejurul fântânii, multe căni de argint legate de torţi cu lanţiuri de argint. Care ajungeà acolo, poposià ; dacă-i erà sete, luà apă şi bea, da’ nimărui nu-i treceà prin minte să s’atingă de căni, să le iee. Şi batăr să fi vrut a face aşà, nu puteà, că erau legate cu lanţuri.
    La fântâna asta o făcut fraţii un popas bun, o stat de-o ospătat şi pe urmă s’o mai şi hodinit o leacă.
    — Măi fraţilor, zice într’un târziu fratele cel mai mic, iacă ce-am chitit eu.

Măr şi Păr, de Ioan Pop-Reteganul

Ion Pop-Reteganul (1853–1905) a fost un învăţător Ardelean, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cules multe poveşti, poezii, zicători alte materialuri folcloristice Româneşti din Transilvania Ungurească, pe care pe unele le-a publicat şi pe altele a încercat să le publice. Poveştile Ardelenești culese din gura poporului au fost tipărite la Brassó în cinci volume la 1888, an care în Vechiul Regat este amintit mai întâi şi mai mult pentru darea în folosință a căii ferate de la Filiași la Zsilvásárhely, oraș căruia Valahii Olteni îi zic Târgu Jiu.
    Povestea lui Măr și a lui Păr este reprodusă aproape întocmai după ediția a II-a a părții a IV-a a Poveștilor Ardelenești. Nu am îndreptat decât greşelile de culegere sau de imprimare cu totul evidente şi mult neplăcute cititorilor ; acestea sunt arătate la sfârşitul acestui articol.

Poveşti Ardeleneşti
culese din gura poporului

de

Ioan Pop-Reteganul

Partea IV.
Ediţia II.

Brassó

Editura librăriei Ioan I. Ciurcu
1913

Tipografia Ciurcu & Comp., Brassó

Măr şi Păr.

    A fost odată ca nici odată.
    A fost un împărat şi o împărăteasă, care cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci, ca şi acum atunci încă erau suferinţe ; n’aveau nici un copil, — pe care din dragoste părintească să-l desmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat, şi sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
    Toate acestea ar fi fost şi ar fi trecut, dară durerea cea mai mare erà, că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura şi tot nu s’ar fi gătat în veci.
    Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
    Şi astă durere cât de cu greu, totuş mai trecea ; de una însă erau mai îngânduraţi ca de toate, şi aceea erà că li-se stinge sângele, seminţia lor.
    Oh ! Doamne ! şi mare erà lucru acesta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu ? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe, cum să nu-l ajungă jalea pe ori cine, când ştie că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-l pomenească cu sfinţenie după aceea ?
    Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul din împărăţia lor erà pătruns de durere, vazând că se stinge seminţia împăratului ; şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne ! Nu erà om în întreaga împărăţie, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu erà sărac, pe care să nu-l fi ajutat ; nu erà bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzia de boala lui.
    Toate aceastea erau prea mult dela un împărat, şi chiar pentru asta erà în jale toată împărăţia, văzând că neamul bun de oameni se împuţinează.
    Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr’un neam rău de oameni, care tocmai, aşa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
    De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că D-zeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face D-zeu, căci el într’un chip ne iubeşte pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu ştie, care nu face decât bine.
    Intr’o zi venind împăratul cu împărăteasa dela biserică şi trecând peste un pod, văzù împărăteasa în apă un peşte foarte frumos, deci îi zise împăratului :
    — Uită-te împărate, în apă ce peşte frumos ! acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e şi dor de peşti proaspeţi, căci de mult nu am mâncat ; la cel din apă mi-se dă.
    Se uită şi împăratul şi văzù peştele. După-ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câţiva peşti de care văzuse.
    Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s’au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuşi erà destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peştilor.
    Bucătăreasa, — o ţigancă, — se şi puse îndată se pregătească din acel peşte o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dară toată iscusinţa, ca să poată o bucătură, care să-i placă împărătesei.
    Când erà mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, erà ca şi cum n’ar fi pus, mai puse deci şi gustă iar, dară nici acum nu erà sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând odată o află bună.
    Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată.
    Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele ; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu, de Alexandru Vasiliu

La 1858 România nu exista. La 1928 România era un stat modern, în plină dezvoltare; apoi aveau să vină marea criză, al doilea război mondial, ruşii şi comuniştii. Multe lucruri bune i s-au întâmplat poporului român în cei şaptezeci de ani glorioşi sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand; printre aceste lucruri bune se numără şi salvarea unei părticele din folclorul autentic. Salvarea acestei părticele se datorează pe de o parte câtorva personaje legendare ale culturii noastre, de numele cărora a auzit toată lumea, cum ar fi Petre Ispirescu sau Ion Creangă, şi pe de altă parte multor oameni pasionaţi însufleţiţi de demodatul sentiment al patriotismului, ale căror nume nu se bucură de aceaşi recunoaştere. Unul dintre aceştia a fost Artur sau Arthur Gorovei, care din 1892 până în 1926 scos revista de folclor Şezătoarea, uneori cu sprijinul statului, alteori fără.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu este reprodusă întocmai, pe cât am putut, fără nici o modernizare a scrierii şi fără nici o îndreptare a greşelilor de tipar. Cititorii vor remarca numeroase inconsecvenţe, printre care cea mai bătătoare la ochi este ezitarea între scrierea şi nescrierea lui l mut de la sfârşitul numelor masculine şi neutre articulate. Pronumele reflexiv de persoana a treia este când „se“, când „să“. În text apare sistematic „băet“ (cu diftongul ie scris e), dar „tăiet“ (cu ie). Remarcabilă este şi utilizarea peste tot a literei î din i (în 1908!) — â din a apare o singură dată, şi aceea dintr-o greşeală de tipar în loc de ă.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu

de Alexandru Vasiliu

(Şezătoarea, vol. X, No. 11–12, Martie 1908)

   Era odată un negustor bogat. Avea atîta avere, că singur nu-i mai ştia capătu ; dar un lucru îi strica inima, că n’avea băeţi şi n’avea cui să rămîie toată bogăţia lui. Amu ’ntro sară se culcă omul să se hodiniască ; iar adoua zi dimineaţă, o pus doi cai la o trăsură, şi-o luat ziua bună de la nevastă, şi s’o dus în negustorie. Cît o umblat prin lume, o cîştigat o căruţă de galbeni.
   La un an de zile s’o pornit omul spre casă. Mergînd pe drum, de la un loc ajunge cu căruţa într’o vale. Când dă să se urce la deal, caii nu vreau să prindă nici leacă. Dă, învîrte, suceşte, cîrneşte ; dar degiaba-i era toată osteniala. Cît s-o necăjit el acolo, l-o apucat asfinţita soarelui, şi nu putea urni căruţa din loc.
   Ce să facă ?

Valahii la asediul Vienei

Prin 1681 le-a venit Turcilor ideea că n-ar strica dacă ar lua ei iniţiativa în războiul interminabil pe care-l aveau cu Împăratul Nemţesc, care pe atunci era Leopold I. Mai precis, ideea i-a venit marelui Vizir, Cara Mustafa Paşa. Ceea ce zis şi făcut, în ianuarie 1682 s-au apucat Turcii să-şi pună armata pe picior de război, şi prin august au simţit că sunt gata, şi au trimis scrisoare Împăratului creştin c-a-nceput războiul. Dar, apropiindu-se deja luna septembrie, nimic nu s-a mai putut face anul acela, aşa că armata Turcească s-a pus de-adevăratelea în mişcare spre Austria de-abia în primele zile ale lui aprilie 1683, chemându-i și pe Tătarii lui Murad Ghirai.

Între timp Leopold Împăratul se apucase de negociase o alianţă militară cu Leşii şi obţinuse sprijinul financiar al Papei de la Roma, ca să aibă cu ce-i plăti pe Leşi. Turcii cu Tătarii lor cu tot au ajuns la Viena în de-abia la-nceputul lui iulie ; Leopold s-a retras la Linz, luând cu sine şi grosul populaţiei Vienei şi lăsând oraşul să fie apărat de contele de Starhemberg cu vreo 25000 de oameni (15000 de soldaţi şi 10000 de voluntari). Turcii, vreo sută sau două sute de mii, nu se ştie, în tot cazul câtă frunză şi câtă iarbă, au început asediul pe 14 iulie şi două luni de zile s-au muncit să surpe zidurile cetăţii: ceea ce până la urmă ar fi reuşit, poate, dar pe 6 septembrie Sobieski cu armata Leşească a ajuns în apropiere şi a făcut joncţiunea cu trupele Saxone, Bavareze şi ale altor state Germane care veniseră în ajutor. Din motive obscure Turcii nu-şi pregătiseră nici un fel de fortificaţii care să-i ajute să respingă un atac din partea forţelor venite în ajutorul Vienei, deşi ştiau bine că acest atac va veni, fiind Viena nu un oraş oarecare ci capitala unui Imperiu puternic şi bogat. Aliaţii au atacat pe 12 septembrie 1683, Sobieski însuşi conducând măreaţa şarjă de cavalerie a Husarilor înaripaţi; în câteva ore Turcii şi Tătarii au fost complet nimiciţi, puţini dintre ei reuşind să scape cu fuga. Tabăra Turcească a căzut intactă în mâna Leşilor şi a Nemţilor, cu tot ce avea într-însa, tunuri, iarbă de puşcă, covoare preţioase, cai, cămile, oi, aur şi argint şi, ceea este cel mai important, saci de cafea care au fost folosiţi de întreprinzători ca să deschidă primele cafenele din Viena.

Murad Ghirai, Hanul Tătărăsc, a fost mazilit. Cara Mustafa Paşa, marele Vizir, a fost sugrumat din ordinul Sultanului. Împărăţia Osmanică nu şi-a mai revenit niciodată. În mai puţin de 20 de ani va pierde Ungaria şi Transilvania şi va intra pe lungul drum al decăderii.

Acum, pe vremea aceea Moldova, Transilvania şi Ungrovlahia erau principate autonome supuse Împărăţiei Turceşti, aşa că Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, Mihai Apafi al Transilvaniei şi Şerban Cantacuzino Vodă al Ungrovlahiei n-au avut încotro şi au trebuit să contribuie cu micile lor puteri la efortul de război. Apafi a reuşit să se aranjeze să fie lăsat în ariergardă, dar trupele Moldoveneşti şi Munteneşti conduse de Duca Vodă şi Şerban Vodă s-au dus până la Viena, şi au luat parte la asediu. La bătălia finală n-au luat parte, un așa lucru fiind simţit ca periculos din cale afară, având Husarii Leşeşti săbii şi lănci şi pistoale şi alte arme tăioase şi înţepăcioase. După înfrângerea Turcilor lângă Viena, Duca Vodă n-a mai reuşit să se întoarcă pe tronul său din Iaşi, fiind prins de Leşi la Domneşti şi dus în surghiun, unde a şi murit de inimă rea. Şerban Cantacuzino s-a-ntors la Bucureşti şi a mai domnit până în 1688, când a murit şi a fost urmat la tron de Constantin Brâncoveanu.

Pentru a pătrunde spiritul acelor vremuri trecute, iată cum este reflectată participarea Valahă la asediul Vienei din 1683 în trei dintre cele mai binecunoscute cronici, anume Letopiseţul Ţării Moldovei de mult-admiratul Ion Neculce, Letopiseţul Moldovenesc anonim zis Pseudo-Nicolae Costin şi Cronica Bălenilor a lui Radu Popescu.

Fapte diverse de la 1880

Pentru amuzamentul acelora dintre dumneavoastră care se gândesc uneori cu nostalgie la vremurile cele de demult, reproduc câteva fapte divese din revista Familia, anul XVI (1880) nr. 97, joi 18 (30) decembrie, Oradea-mare (Nagyvárad). „Proprietaru, redactoru respundĭatoru şi editoru : Iosif Vulcanu. Cu tipariul lui Eugeniu Hollósy in Oradea-mare. 1880. Strad’a principala nr. 274.“

Am păstrat neschimbată ortografia originală ; cel mai important e să țineți minte că u final este mut, iar a final se citește ă, și numai dacă are un accent sau este precedat de un apostrof trebuie citit a. Textul este reprodus fără modificări ortografice sau de vocabular.

Bucureştenii iubesc câinii şi pe Caragiale

Teatrul Naţional din Bucureşti poartă numele marelui „dramaturg, nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator politic și ziarist român“ (ah Wikipedia!) de presupusă origine aromână I. L. Caragiale, nume foarte potrivit pentru un teatru bucureştean. În faţa Teatrului Naţional se află un grup statuar care înfăţişează nişte personaje de-ale lui marelui dramaturg, precum şi un gramofon cu pâlnie. Lucrarea sculptorului Ioan Bolborea a fost instalată acolo în 2010, primăria considerând pe atunci că teatrului îi cam lipsea un baldachin de care să atârne doi îngeri valahi.

Bucureştenii exponenţi ai clasei mijlocii şi ale celor mai mici au considerat că amplasarea respectivelor statui pe pajiştea din faţa teatrului reprezintă un îndemn la păstrarea, perpetuarea şi perpetua reînnoire a tradiţiei caragialiene înscrisă pentru vecie cu litere de foc în dramele psihologice D-ale carnavalului, O noapte furtunoasă şi O scrisoare pierdută; ca urmare a acestei convingeri, spaţiul cu pricina a fost consacrat în conştiinţa populară a Valahiei ca loc de desfăşurare a manifestaţiilor oarecum neserioase, cele întrucâtva mai serioase desfăşurându-se în Piaţa Victoriei. Se bagă deci de seamă că nimeni nu manifestează în Piaţa Constituţiei, rezervată marilor spectacole de muzică uşoară, ca dovadă a respectului acordat importanţei Parlamentului ca instituţie fundamentală a democraţiei.

Pe această linie, sâmbătă 21 septembrie curent a avut loc în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti o manifestaţie despre câinii fără stăpân, Canis lupus var. familiaris subvar. ferus sive communitaris, care hălăduiesc în cete şi-n haite prin frumoasa noastră capitală evropenească, hrănindu-se cu ce apucă şi cu cine-l prind.

O demonstraţie de iubire a câinilor sălbăticiţi, în faţa Teatrului Naţional din Bucureşti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Pe cearşafurile şi pancartele demonstranţilor se putea citi „Stăpâni fără câini = sterilizare în masă, adopţii reale, pedepsirea abandonului“ (sper că era vorba de sterilizarea câinilor, nu a stăpânilor fără), „Veterinarii salvează, nu ucid!“ (de parcă cele două activităţi ar fi incompatibile), „Respect existence or expect resistance“ (o sută de puncte!) şi altele, dar scrise mai mic. Demonstranţii purtau baloane colorate, erau fotografiaţi de persoane cu aparate de fotografiat, printre care şi fotografi, şi erau păziţi de jandarmi în negru. Sâmbătă, la ora şase seara, pe bulevardul Bălcescu coada de maşini începea de la Eva, în pofida eforturilor susţinute depuse de agenţii de circulaţie care dirijau traficul în vederea descongestionării acestuia.

În spatele demonstranţilor, pe şantierul Teatrului Naţional nu se lucra. Era sâmbătă.