Despre ortografia Neolatină

De pe la 1500 şi până către 1900 mulţi scriitori, filozofi, şi oameni de ştiinţă şi de cultură Vest-Europeni au scris în limba Latină, mai precis într-o formă a ei pe care astăzi o numim Neolatină. Nu doar că mulţi au scris, dar foarte mulţi au citit cărţi scrise pe Latineşte. De-abia pe la 1700 a reuşit o limbă modernă, anume Franceza, să-i ia locul Latinei ca limbă de comunicaţie internaţională în Europa, şi încă în prima parte a secolului al XIX-lea se putea întâmpla ca doi Europeni de naţionalităţi diferite să vorbească între ei Latineşte.

Pentru noi, cărţile tipărite pe Latineşte la sfârşitul Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne, aproximativ până la Revoluţia Franceză, au un aspect neobişnuit, pentru că folosesc convenţii care între timp au fost abandonate.

Ce-l izbeşte la prima vedere pe cititorul contemporan este utilizarea literei ſ (s lung) în loc de s (s scurt); s scurt se folosea numai dacă era ultima literă din cuvânt, cam la fel cum fac până în ziua de azi Grecii cu literele σ şi ς.

În loc de ae şi oe se scria æ şi œ, sau, la caz de nevoie pentru a înghesui un cuvânt în plus pe un rând,  ę (e cu coadă); et era mai mereu înlocuit de &. În loc de am, an, em, en, ..., um, un se putea scrie ã, ẽ, ...,  ũ (doar dacă nazala făcea parte din aceeaşi silabă, şi mai ales la sfârşit de cuvânt, dar şi sãctus în loc de sanctus). Mai ales înainte de 1700 confuzia dintre literele u şi v era totală, şi la fel între i şi j (alfabetul Latin cel vechi nu are de fapt literele v şi j); de multe ori se scria v la început de cuvânt şi u în interior (cam cum fac Valahii cu literele î şi â), j la sfârşit de cuvânt şi i la început şi în interior. Nu mai vorbim de abreviaţii, de care tipografii nu se ruşinau deloc.

Şi apoi sunt accentele, "the Latin sorts" cum le spuneau tipografii Englezi, a căror utilizare este frumos descrisă de Piet Steenbakkers în Spinoza's Ethica from manuscript to print: studies on text, form and related topics (Uitgeverij Van Gorcum, 1994), capitolul II, "Towards a history of accent-marks in Neo-Latin":

• Accentul circumflex ˆ se punea:
   - Pe vocalele lungi de la ablativul declinării I şi, de multe ori dar nicidecum întotdeauna, de la genitivul singular şi nominativul şi acuzativul plural ale declinării a IV-a. Această utilizare a accentului circumflex a supravieţuit cel mai mult, până aproape de sfârşitul utilizării practice a Neolatinei.
  - Mai rar, pe alte vocale lungi care în flexiune contrastează cu vocale scurte, de exemplu eâ,  hôc (ablative), fugêre (persoana a III-a plural a perfectului) faţă de ea, hoc (nominative), fugere (infinitiv). Câteodată accentul circumflex se pune chiar dacă nu există vreun risc de confuzie, de exemplu vixêre.
  - Adesea, pe vocalele rezultate dintr-o contracţie, de exemplu nôrunt, judicâsse (de la formele lungi noverunt, judicavisse).
  - Pe interjecţia Ô, din motive obscure.
• Accentul grav ˋ se punea:
  - Pe vocala finală a adverbelor care ar putea fi confundate cu prepoziţii sau cu forme flexionare ale unor substantive sau adjective, de exemplu certè, unà (împreună), quàm (decât); uneori, orice adverb primeşte accentul grav, chiar dacă nu poate fi confundat cu vreo altă parte de vorbire.
  - Pe prepoziţiie à şi è, cu scopul de a le evidenţia identitatea, fiind ele atât de scurte încât s-ar putea asocia în mod fraudulos cu cuvântul următor.
• Accentul ascuţit ˊ se punea pe silaba de dinaintea encliticelor -que, -ve şi -ne, pentru a atrage atenţia asupra conjuncţiei enclitice (şi pentru a marca schimbarea locului accentului în cuvânt), de exemplu Senatus populúsque, telum tormentúmve, meministíne. Unii tipografi preferau să pună accentul ascuţit pe q din -que:  eiusq́ue.

Primul exemplu provine din De Christiana expeditione apud Sinas, prima carte serioasă despre China publicată în Europa, în anul 1615. Lucrarea, compilată de Nicolas Trigault pe baza jurnalelor lui Matteo Ricci, unul dintre întemeietorii Misiunii Iezuite din China, a fost unul dintre cele mai mari succese de librărie ale secolului al XVII-lea. Observaţi cât de alien apare cuvântul vniuerſo faţă de universo.

Nemini quoqȝ dubium, meo quidem iudicio, videri debet, hanc eſſe quam Hippophagorũ regionem vocant, in hoc enim regno vniuerſo ad hæc uſqȝ tempora equina veſcuntur omnes æque ad nos bubula. Nihil etiam dubitarim eandem regionem quoqȝ eſſe Sericam non enim alio in rego vllo ad Orientem, niſi apud Sinas, ſericum, eiusq́ȝ vis tanta reperitur, vt non incolæ ſolum vniuerſi, opulentiæque prope ac tenues eo induantur, ſed etiam in finitima omnia Regna exportetur.
Ad Auſtrum enim in gradu nono ſupra horizontem poli incipit, in inſula quam ipsi Hainam vocant, quod Auſtrale mare ſonat, & excurrit in Septentrionem, ad ſecundum & quadrageſimũ, ad Boreales illos muros, quibus à Tartaria Sinæ ſuum Imperium diuidunt ac tuentur.

Matteo Ricci şi Nicolas Trigault, De Christiana Expeditione apud Sinas, Caput II
Coloniæ, sumptibus Bernardi Gualteri, anno MDCXVII

Al doilea exemplu este din Tratatul teologico-politic al lui Benedict de Spinoza (1670). (Hamburgi apud Henricum Künrath este o tentativă de inducere în eroare a Poliţiei Antiintelectuale din vremea aceea; în realitate cartea a fost tipărită de Jan Rieuwertsz la Amsterdam.)

Verum enimvero, etſi dicamus Moſen in locis Pentateuchi modò citatis ad Hebræorum captum locutum fuiſſe, nolumus tamen negare, quod Deus ipſis ſolis leges illas Pentateuchi præſcripſerit, neque, quod tantum iis locutus fuerit, nec denique quod Hebræi tot miranda viderint, qualis nulli alii nationi contingerunt; ſed id tantum volumus, Moſen monere voluisse, ut eos ex ipſorum puerili captu ad Dei cultum magis devinciret; deinde oſtendere Hebræos non ſcientiâ, neque pietate ſed plane alia re cæteras nationes excelluiſſed; ſive (ut cum Scripturâ ad eorum captum loquar) Hebręos non ad veram vitam, & ſublimes ſpeculationes, quanquam ſæpe monitos, ſed ad aliam plane rem electos à Deo præ relinquis fuiſſe, quenam autem ea fuerint, ordine hic oſtendam.

Benedictus de Spinoza, Tractatus Theologico-Politicus, Caput III
Hamburgi, apud Henricum Künrath, MDCLXX