Valahii la asediul Vienei

Prin 1681 le-a venit Turcilor ideea că n-ar strica dacă ar lua ei iniţiativa în războiul interminabil pe care-l aveau cu Împăratul Nemţesc, care pe atunci era Leopold I. Mai precis, ideea i-a venit marelui Vizir, Cara Mustafa Paşa. Ceea ce zis şi făcut, în ianuarie 1682 s-au apucat Turcii să-şi pună armata pe picior de război, şi prin august au simţit că sunt gata, şi au trimis scrisoare Împăratului creştin c-a-nceput războiul. Dar, apropiindu-se deja luna septembrie, nimic nu s-a mai putut face anul acela, aşa că armata Turcească s-a pus de-adevăratelea în mişcare spre Austria de-abia în primele zile ale lui aprilie 1683, chemându-i și pe Tătarii lui Murad Ghirai.

Între timp Leopold Împăratul se apucase de negociase o alianţă militară cu Leşii şi obţinuse sprijinul financiar al Papei de la Roma, ca să aibă cu ce-i plăti pe Leşi. Turcii cu Tătarii lor cu tot au ajuns la Viena în de-abia la-nceputul lui iulie ; Leopold s-a retras la Linz, luând cu sine şi grosul populaţiei Vienei şi lăsând oraşul să fie apărat de contele de Starhemberg cu vreo 25000 de oameni (15000 de soldaţi şi 10000 de voluntari). Turcii, vreo sută sau două sute de mii, nu se ştie, în tot cazul câtă frunză şi câtă iarbă, au început asediul pe 14 iulie şi două luni de zile s-au muncit să surpe zidurile cetăţii: ceea ce până la urmă ar fi reuşit, poate, dar pe 6 septembrie Sobieski cu armata Leşească a ajuns în apropiere şi a făcut joncţiunea cu trupele Saxone, Bavareze şi ale altor state Germane care veniseră în ajutor. Din motive obscure Turcii nu-şi pregătiseră nici un fel de fortificaţii care să-i ajute să respingă un atac din partea forţelor venite în ajutorul Vienei, deşi ştiau bine că acest atac va veni, fiind Viena nu un oraş oarecare ci capitala unui Imperiu puternic şi bogat. Aliaţii au atacat pe 12 septembrie 1683, Sobieski însuşi conducând măreaţa şarjă de cavalerie a Husarilor înaripaţi; în câteva ore Turcii şi Tătarii au fost complet nimiciţi, puţini dintre ei reuşind să scape cu fuga. Tabăra Turcească a căzut intactă în mâna Leşilor şi a Nemţilor, cu tot ce avea într-însa, tunuri, iarbă de puşcă, covoare preţioase, cai, cămile, oi, aur şi argint şi, ceea este cel mai important, saci de cafea care au fost folosiţi de întreprinzători ca să deschidă primele cafenele din Viena.

Murad Ghirai, Hanul Tătărăsc, a fost mazilit. Cara Mustafa Paşa, marele Vizir, a fost sugrumat din ordinul Sultanului. Împărăţia Osmanică nu şi-a mai revenit niciodată. În mai puţin de 20 de ani va pierde Ungaria şi Transilvania şi va intra pe lungul drum al decăderii.

Acum, pe vremea aceea Moldova, Transilvania şi Ungrovlahia erau principate autonome supuse Împărăţiei Turceşti, aşa că Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, Mihai Apafi al Transilvaniei şi Şerban Cantacuzino Vodă al Ungrovlahiei n-au avut încotro şi au trebuit să contribuie cu micile lor puteri la efortul de război. Apafi a reuşit să se aranjeze să fie lăsat în ariergardă, dar trupele Moldoveneşti şi Munteneşti conduse de Duca Vodă şi Şerban Vodă s-au dus până la Viena, şi au luat parte la asediu. La bătălia finală n-au luat parte, un așa lucru fiind simţit ca periculos din cale afară, având Husarii Leşeşti săbii şi lănci şi pistoale şi alte arme tăioase şi înţepăcioase. După înfrângerea Turcilor lângă Viena, Duca Vodă n-a mai reuşit să se întoarcă pe tronul său din Iaşi, fiind prins de Leşi la Domneşti şi dus în surghiun, unde a şi murit de inimă rea. Şerban Cantacuzino s-a-ntors la Bucureşti şi a mai domnit până în 1688, când a murit şi a fost urmat la tron de Constantin Brâncoveanu.

Pentru a pătrunde spiritul acelor vremuri trecute, iată cum este reflectată participarea Valahă la asediul Vienei din 1683 în trei dintre cele mai binecunoscute cronici, anume Letopiseţul Ţării Moldovei de mult-admiratul Ion Neculce, Letopiseţul Moldovenesc anonim zis Pseudo-Nicolae Costin şi Cronica Bălenilor a lui Radu Popescu.

Fapte diverse de la 1880

Pentru amuzamentul acelora dintre dumneavoastră care se gândesc uneori cu nostalgie la vremurile cele de demult, reproduc câteva fapte divese din revista Familia, anul XVI (1880) nr. 97, joi 18 (30) decembrie, Oradea-mare (Nagyvárad). „Proprietaru, redactoru respundĭatoru şi editoru : Iosif Vulcanu. Cu tipariul lui Eugeniu Hollósy in Oradea-mare. 1880. Strad’a principala nr. 274.“

Am păstrat neschimbată ortografia originală ; cel mai important e să țineți minte că u final este mut, iar a final se citește ă, și numai dacă are un accent sau este precedat de un apostrof trebuie citit a. Textul este reprodus fără modificări ortografice sau de vocabular.