Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu, de Alexandru Vasiliu

La 1858 România nu exista. La 1928 România era un stat modern, în plină dezvoltare; apoi aveau să vină marea criză, al doilea război mondial, ruşii şi comuniştii. Multe lucruri bune i s-au întâmplat poporului român în cei şaptezeci de ani glorioşi sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand; printre aceste lucruri bune se numără şi salvarea unei părticele din folclorul autentic. Salvarea acestei părticele se datorează pe de o parte câtorva personaje legendare ale culturii noastre, de numele cărora a auzit toată lumea, cum ar fi Petre Ispirescu sau Ion Creangă, şi pe de altă parte multor oameni pasionaţi însufleţiţi de demodatul sentiment al patriotismului, ale căror nume nu se bucură de aceaşi recunoaştere. Unul dintre aceştia a fost Artur sau Arthur Gorovei, care din 1892 până în 1926 scos revista de folclor Şezătoarea, uneori cu sprijinul statului, alteori fără.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu este reprodusă întocmai, pe cât am putut, fără nici o modernizare a scrierii şi fără nici o îndreptare a greşelilor de tipar. Cititorii vor remarca numeroase inconsecvenţe, printre care cea mai bătătoare la ochi este ezitarea între scrierea şi nescrierea lui l mut de la sfârşitul numelor masculine şi neutre articulate. Pronumele reflexiv de persoana a treia este când „se“, când „să“. În text apare sistematic „băet“ (cu diftongul ie scris e), dar „tăiet“ (cu ie). Remarcabilă este şi utilizarea peste tot a literei î din i (în 1908!) — â din a apare o singură dată, şi aceea dintr-o greşeală de tipar în loc de ă.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu

de Alexandru Vasiliu

(Şezătoarea, vol. X, No. 11–12, Martie 1908)

   Era odată un negustor bogat. Avea atîta avere, că singur nu-i mai ştia capătu ; dar un lucru îi strica inima, că n’avea băeţi şi n’avea cui să rămîie toată bogăţia lui. Amu ’ntro sară se culcă omul să se hodiniască ; iar adoua zi dimineaţă, o pus doi cai la o trăsură, şi-o luat ziua bună de la nevastă, şi s’o dus în negustorie. Cît o umblat prin lume, o cîştigat o căruţă de galbeni.
   La un an de zile s’o pornit omul spre casă. Mergînd pe drum, de la un loc ajunge cu căruţa într’o vale. Când dă să se urce la deal, caii nu vreau să prindă nici leacă. Dă, învîrte, suceşte, cîrneşte ; dar degiaba-i era toată osteniala. Cît s-o necăjit el acolo, l-o apucat asfinţita soarelui, şi nu putea urni căruţa din loc.
   Ce să facă ?