Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu, de Alexandru Vasiliu

La 1858 România nu exista. La 1928 România era un stat modern, în plină dezvoltare; apoi aveau să vină marea criză, al doilea război mondial, ruşii şi comuniştii. Multe lucruri bune i s-au întâmplat poporului român în cei şaptezeci de ani glorioşi sub domniile lui Alexandru Ioan Cuza, Carol I şi Ferdinand; printre aceste lucruri bune se numără şi salvarea unei părticele din folclorul autentic. Salvarea acestei părticele se datorează pe de o parte câtorva personaje legendare ale culturii noastre, de numele cărora a auzit toată lumea, cum ar fi Petre Ispirescu sau Ion Creangă, şi pe de altă parte multor oameni pasionaţi însufleţiţi de demodatul sentiment al patriotismului, ale căror nume nu se bucură de aceaşi recunoaştere. Unul dintre aceştia a fost Artur sau Arthur Gorovei, care din 1892 până în 1926 scos revista de folclor Şezătoarea, uneori cu sprijinul statului, alteori fără.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu este reprodusă întocmai, pe cât am putut, fără nici o modernizare a scrierii şi fără nici o îndreptare a greşelilor de tipar. Cititorii vor remarca numeroase inconsecvenţe, printre care cea mai bătătoare la ochi este ezitarea între scrierea şi nescrierea lui l mut de la sfârşitul numelor masculine şi neutre articulate. Pronumele reflexiv de persoana a treia este când „se“, când „să“. În text apare sistematic „băet“ (cu diftongul ie scris e), dar „tăiet“ (cu ie). Remarcabilă este şi utilizarea peste tot a literei î din i (în 1908!) — â din a apare o singură dată, şi aceea dintr-o greşeală de tipar în loc de ă.

Povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu

de Alexandru Vasiliu

(Şezătoarea, vol. X, No. 11–12, Martie 1908)

   Era odată un negustor bogat. Avea atîta avere, că singur nu-i mai ştia capătu ; dar un lucru îi strica inima, că n’avea băeţi şi n’avea cui să rămîie toată bogăţia lui. Amu ’ntro sară se culcă omul să se hodiniască ; iar adoua zi dimineaţă, o pus doi cai la o trăsură, şi-o luat ziua bună de la nevastă, şi s’o dus în negustorie. Cît o umblat prin lume, o cîştigat o căruţă de galbeni.
   La un an de zile s’o pornit omul spre casă. Mergînd pe drum, de la un loc ajunge cu căruţa într’o vale. Când dă să se urce la deal, caii nu vreau să prindă nici leacă. Dă, învîrte, suceşte, cîrneşte ; dar degiaba-i era toată osteniala. Cît s-o necăjit el acolo, l-o apucat asfinţita soarelui, şi nu putea urni căruţa din loc.
   Ce să facă ?
   Îl apuca noaptea şi el se temea că i-a ieşi cineva înainte şi i-a lua banii.
   Şezînd negustorul şi crămăluindu-se, iacă vede un om de departe, viind spre dînsul.
   Era diavolul.
   — Dar ce şezi, măi omule, a te necăji ş’a-ţi bate caii ?
   — D’apoi, uite că m’apucă noaptea şi nu vreu să urniască căruţa din loc.
   — Măi, ce mi-i da să-ţi scot căruţa din locu aiesta ?
   — D’apoi ce să-ţi dau ?
   — Să-mi dai ce ai tu acasă şi nu-i la ştirea ta.
   — D’apoi ce să am eu acasă şi nu-i la ştirea mea ?
   — Mă rog, ce-i avea ; dacă te prinzi că mi-i da ce-ţi cer, eu îţi fac treaba.
   Stă omul şi se gînduluieşte, că nu ştia să aibă ceva la casă, şi să nu fie la ştirea lui ; dar el uitase că de la pornirea lui, femeea i-o purces groasă şi la cîtăva vreme o născut un băet, căruia i-o pus numele „Petrişor“. Băetul ista nu era la ştirea negustorului şi pe băet l-o cerut diavolul.
   Negustorul văzîndu-se la mare strîmptorială, se ’mpacă aşa. Atunci, scoate necuratul o hîrtie şi scrie pe ea, tot ce avea negustorul acasă. Pînă şi lingurile le-o pus în socotială, c’aşa o zis diavolul : că ce are, tot să scrie ; iar aceea ce n’are să fie a lui. După ce o gătit zapisul, o’ntrebat diavolul pe negustor : Ei măi te ’mpeci aşa ?
   — D’apoi cum să mă ’mpăc.
   — Noa, dacă te ’mpeci, vină şi pune degetu.
   Şi după ce-o pus degetul, cînd o strigat omul odată la cai, cît te-ai şterge la un ochiu, căruţa o fost în deal. Şi nu mult ş’o ajuns ş’acasă.
   Cînd să între în tindă, aude ţipînd : năăă ! năăă !
   Ia amù ş’o adus el aminte că băetu ista n’o fost la ştirea lui. Intră omul, scîrbit în casă. Dar femeea, cum l-o văzut c’o întrat, l-o şi ’ntrebat că ce-i supărat ?
   — Ori poate ţi-o ieşit cineva înnainte ? ori poate ai prăpădit banii ?
   — Da nu i-am prăpădit nimic.
   — Apoi dară, de ce eşti cu inimă rea, în loc să te bucuri că ni-a dat Dumnezeu fecior ş’am scăpat la gloată ?
   O ţinut omu cît o ţinut ; dar văzînd că femeea şi soacră-sa nu-i mai stau de pe cap, le-o spus ce-o păţit pe drum, şi că el n’o ştiut de băet, şi l-o giuruit dracului.
   Prins-o atunci, şi femeile a plînge ; dar giaba să crămăluiau ; că ce s’o apucat a face, era bun făcut.
   La trei zile după asta, vine diavolul la fereastră.
   — Măi omule !
   — Ce ?
   — D’apoi ai uitat cum ni-o fost vorba ?
   — Ba.
   Atunci zice băetu, din leagăn : — Tată ! roagă-te să mă mai lese batăr 3 luni de zile, să mai sug ţîţă de la mama ş’apoi de-acolea mi-i da.
   Omul cum aude, ies’afară şi zice cătră dracu : Bre, iacă ce te-aş ruga : să-mi mai leşi băetu batăr trei luni de zile să mai sugă ţîţă de la mă-sa ; şapoi de-acolea tot a tău are să fie.
   — Ei bre, dăruit să-ţi fie aieste trei luni de zile.
   Cum se ’ntoarnă negustoriu în casă, zică baetu : „Tată, să te duci să cauţi un profesor, care-a fi mai învaţat, să mă înveţe 77 de limbi şi jumatate. — M’oi duce, dragul tătucăi. — Şi i-i adus un dascăl şi l-o învaţat pe baet tăte limbile ; ştiea acum 77 de limbi şi jumatate.
   La trei luni, iară vine dracu la fereastră.
   — Măi omule, da acasă eşti ?
   — Acasă.
   Da baetu, de colo : — Tată, roagă-te încaltea să mă lese un an de zile, şi de-acolea tot al lui am să fiu.
   Cum iesă negustoriu afară îi şi zice diavolu : — Ştiu ce-ai să-mi spui, măi.
   — Lasă-mi băetul un an de zile, c’apoi de-acolea, nu mai zic nimica.
   — Apoi ţi-l lăs, bre.
   Băetul, în timpu-aiesta o crescut mărişor, şi s’o dus la toţi preoţii de pe lumea asta ş’o’nvaţat toate rugăciunile şi toate cărţile cele bisericeşti. Cînd să se porniască, mai erau trei săptămîni pînă să se împlinească anul. La pornire, s’o precistuit, ş’o luat o trăistuţă, o pus în ea sfînta cruce, şi o cofiţă cu aghiazmă, ş’o luat ziua bună de la părinţi ş’o plecat pe drum înainte.
   De la o vreme, o ajuns într’un codru mare. Mergînd el aşa, prin codru, iacă vede măi încolo, înaintea lui, nişte curţi ; iar deasupra lor era un cap de om. Dar băetu nu s’o spăimîntat. El ş’o cătat de drum. Cînd s’o apropiet măi bine, o aruncat ochii înainte ş’o văzut în faţa porţilor o fîntînă, şi lîngă fîntînă un măr domnesc ; iar supt măr şedea culcat un moşneag voinic de tot, şi avea lîngă el un paluş lat ca de-o palmă.
   Acela moşneag era Petrea Talhariu.
   Dar, zice băetul cînd s’o apropiet de fîntînă : — Bună ziua moşule.
   — Ţămăs mnitale, măi băete.
   — Da unde te duci, măi băete ?
   — D’apoi, la dracu moşule.
   — Ce spui tu, măi ! unde te duci ?
   — D’apoi nu ţi-am spus că mă duc la dracu, că m’o giuruit tata lui ? Şi-i spune băetu toată istoria de la capăt.
   — Apoi măi băete, tot eram să te taiu şi să te mînînc ; da fiind că-mi spui că te duci la dracu nu-ţi fac nimica.
   — Da, moşule, ce rost are capul cel de om, colo pe curţile mnitale ?
   — D’apoi măi băete, eu, în vremea mea, am fost, nu-i vorbă că ş’amu-s om straşnic. La care mă duceam, îi luam banii şi de acolea îl tăiam şi-l mîncam. Am fost om rău, măi băete ; şi pe tata şi pe mama şi pe soră mea i-am tăiet şi i-am mîncat. De la o vreme m’am hotărît ca să mă las de blăstămăţiile şi răutăţile aceste. Şi la care popă mă duceam să-mi deie canun, el zicea că după cîte fapte am făcut, nu ştie singur ce canun să-mi deie. Eu, dacă vedeam aşa, că nu mă pune nici la o cale, mă mînieam, îl tăiam şi-l mîncam. Ş’amu era să te mînînc şi pe tine, măi băete.
   — Că nu mi-i mai mînca, moşule ; dar nici nu-i mai ucide şi mînca oameni de-acum ’nnainte.
   — D’apoi dă, măi băete, ce să fac, dacă n’am eu cui să mă spăvăduesc şi n’are cine să-mi deie canun.
   — Şezi aici, moşule, că de-a fi de la Dumnezeu să vin înnapoi, ţ’oiu da eu canun.
   — Da, măi băete… iacă ce-i vorba : Dacă te duci tu la dracu, să’ntrebi încaltea şi de patul meu.
   — Oiu întreba, moşule ; dă-mi paluşul dumnitale, semn, ca să mă creadă că nu vorbesc degeaba.
   — D’apoi li-î putea duce, după cît îi de greu ?
   — Putea, moşule.
   — Apoi, mergi sănatos şi să vii sănătos, măi băete.
   — Apoi, mai rămîi sănatos, moşule.
   Şi s-o luat băetul, cu paluşul tîrîiş şi s-o pornit înnainte pe-un drum.
   Da amu, cît mersese înnainte de-a ajunge în pădure, şi cît stase cu Petrea Talhariu, trecuse o bucată bună de vreme, că mai avea numai trei zile pînă să împlinească anul. După ce-o ieşit din pădure, o mai făcut cale de o zi, ş’aşa pe amiazi, vede înnaintea lui cam depărticior, un corb şezînd pe ghizdele unei fîntîni.
   — Ia acela-i dracu, zice băetu’n gîndul lui.
   — Da-mi vii ? zice corbul cătră băet, cînd s’o apropiet de fîntînă.
   — Apoi vin, măi.
   — Noa, di-amu dă-ţi drumu după mine.
   Şi ş’o dat amîndoi drumu’n fîntînă şi soooa dus tocma ’n fundul tartărului. Băetul, dac’o ajuns acolo o scos îndată — din traistă — sfînta cruce şi aghiazmă, şi o început a stropi în toate părţile. Cum o început a stropi, fugiau dracii care ’ncotro.
   Atunci a mai scos o carte ş’o prins a ceti. Cum o prins băetu a ceti, o prins iadul a pocni, şi dracii a alerga cu toţii la Caraoschi.
   — Da ce este măi, de pare că vrea să să prăbuşască iadul pe noi ?
   — D’apoi, ce să fie — zic dracii — ia păcătosul ista o adus acolea un băet şi băetul zice că vrea să facă mănăstire.
   — Duceţi-vă şi-i spuneţi să se ducă de-aici ; c’aista loc nu-i de făcut mănăstire.
   Ce folos, că dracii i-au spus, dacă el o zis că nu se duce pînă nu i-a da zapisul înnapoi.
   — Spuneţi-i măi să-i deie zapisu şi scoateţi-l afară de aici.
   Dar dracul nu voia să-l deie. Atunci Caraoschi o poruncit de l-o bătut asemenea cu moartea ; dar el n-o vrut să-l scoată. Văzînd că nu se dă supus, o poruncit de l-o tăiet, l-o ars, i-o dat cenuşa în vînt şi iar l-o făcut cum o fost ; dar el tot nu s-o dat ascultării.
   Atunci dacă o văzut Caraoschi, că nu să-’nţălege, cu una, cu două, o strigat de colo cu mare ciudă :
   — Dacă nu vrea şi nu vrea, daţi-l în patul lui Petrea Talhariu.
   Cînd o auzit dracu, ce i să pregăteşte, o scuipat jos zapisu, că-l ţinea supt limbă — şi l-o dat băetului. El s’o uitat bine la el, ş’o văzut că acela-i.
   Dar zice băetu : Iacă ce-i vorba : Care-i patul lui Petrea Talhariu ? că m’o rugat că de-oiu veni pe-aici, să întreb şi de patul lui.
   — Hee, măi băete — îi departe, ş’aşa-i de ferbinte că nime nu se poate apropia de el.
   — D’apoi dară ce semn să-i duc ?
   — Ia rădică paluşu ’n sus şi te uită în spre răsărit.
   Cînd ş-o aruncat băetu ochii, o văzut aşa ca o roşată ; ş’aşa de mare arşiţă era, că cum şedea cu paluşul rădicat, atîta s’o topit di-o rămas numa cît sînciaua¹⁾ cuţitului.
   1) Sînciaua, cuvînt care nu să mai aude în graiu, şi care însămnează că paluşul a rămas gros aproape cît o muchie de cuţit. (Nota autorului)
   Noa măi băete, ai văzut unde-i patul lui Petrea Talhariu ?
   — Văzut.
   — Hai luaţi-l şi duceţi-l de aici.
   Şi l-o scos afară la lumină. Bucuria băetului, cînd s-o văzut el iarăşi pe lumia asta. N’o stat mult la gînd, ci s-o pornit spre casă ; da ’n drumul lui, s-o abătut şi pe la Petrea Talhariu. El şedea culcat tot supt mărul acela.
   — Ei, ai fost măi băete ?
   — Fost, moşule.
   — Dar de patul meu auzit-ai ?
   — D’apoi cum să n’aud ? căci cu patul tău am avut noroc de-am scos zapisu mneu.
   — Dar cum îi (istoria) măi băete ?
   — D’apoi cum am întrat am prins a ceti. Şi cum am prins a ceti, o prins iadul a pocni ; iar Caraoschi o poruncit ca să mă deie afară. Eu am zis că nu ies pînă nu mi-a da zapisu. Dracul nu se da supus să mi-l deie. Atunci o poruncit de l-o bătut, l-o ars, i-o dat cenuşa ’n vînt şi l-o făcut iarăşi cum o fost, iar el tot nu vrea să scoată zapisul.
   Dac’o văzut Caraoschi că nu se dă înţelegerei, o strîgat să-l deie în patul lui Petrea Talhariu. L-o apucat toate boalele, ş’o scuipat zapisul de supt limbă şi mi l-o dat.
   — Ei ; dar patul meu, văzutu-l-ai ?
   — D’apoi am putut să mă apropii de fierbinţeală mare ce avea ? Numai paluşu l-am rădicat în sus şi s’o topiiit de o rămas numai cât sînceaua cuţitului. Na, îl cunoşti ?
   — Pe mănunchiu îl cunosc, măi băete ; da ’ncolo, cît a fi vavicu²⁾ nu l-aş mai cunoaşte.
   2) Cît a fi lumea. (Nota autorului)
   Şi s’o supărat răău Petrea, de cele ce i le-o spus Petrişor.
   — Apoi, măi băete, … să mai scăp eu v’odată de pedeapsă ?!
   — Ai să scăpi, moşule, ai să scăpi ; numai să mă asculţi pe mine.
   — Te-oiu asculta, măi băete.
   — Vină după mine.
   Şi s’o dus moşneagul într’un deal. Aici, Petrişor o zis cătră Petrea Talhariu : — Face-i canúnu care ţi l-oiu da eu ?
   — L-oiu face.
   — Implîntă bota (măciuca, ghioaga) în pămînt.
   Ş’o împlîntat moşneagul, măciuca în pămînt.
   — Vezi, moşule bota asta ? — zice Petrişor — Să cari apă cu gura, în cote şi ’n genunche, de colo din vale, pînă cînd îi vedea că are să ’nfrunzască şi are să facă mere. Atunci, nici să te tocmai bucuri, nici să te tocmai superi ; fără să m’aştepţi pe mine, c’oiu veni eu la Dumniata.
   — Aşa oiu face ; zice moşniagu cu glasul tremurînd.
   — Apoi, fii sănătos moşule.
   — Mergi sănătos.
   Şi s’o pornit băetul spre casă ; iar moşneagul ş’o făcut cruce şi s’o apucat de lucru.

*   *

*

   Cînd o văzut părinţii că le vine băetul acasă, nu mai ştieau ce să facă de bucurie c’o scapat din mîna diavolului. Ş’o fost bucuria şi mai mare, cînd le-o aratat zapisu care l-o fost scos de la diavol.
   Amu trece el poat un an doi şi Petrişor se ’nsoară. — Iacă în oraşul acela ’ntîmplîndu-se să moară popa, nu s’o găsit nime altul în locul lui măi bun, fără numai Petrişor. — La cîtăva vreme, o ajuns şi pătrupop.
   Intr’o zi, o pus pătrupop 4 cai la trăsură, o luat 2 argaţi cu el şi s’o dus în primblare.
   De la întîmplarea cu nicuratu, poate să fi trecut vre-o zece ani măi bine.
   După ce-o ieşit el din oraş ş’o mers o bucată bună, ş’o adus aminte de Petrea Talhariu.
   — Iiii ! că eu aveam de făcut o treabă.
   Şi se întoarnă repede acasă, îşi ia ce i-o trebuit lui, ca pentru treaba preoţiei, şi să porneşte unde lasase pe Petrea Talhariu.
   Da ’n zece ani, se schimbaseră locurile. Amu pe acolo era o sihlă deasă ; iar popa numai prepunea locul. Curţile din pădure s’o fost răsupit.
   Văzînd el că n’are să poată nimeri aşa degrabă, o împînzit argaţii : unul pe ici, unul pe colo şi mergeau înnainte.
   Iată că ’ntr’o vreme, un argat a dat de-o cărăruşă şi s’o suit la deal prin sihla aceea. Cînd rădică ochii, dă de un măr aşa de frumos de măi avea margină ; iar pe jos, nişte mere mari cît un cap de om. Cum le vede aşa de frumoase, dă să eie unul — Atunci, numai ce să aude un glas slab de sub măr : — Nu lua măăă ! nu lua ! Las’ să vie, să iee cine le-o pus.
   Era glasul lui Petrea Talhariu, care şedea şi păzia ; dar aşa era de schimbat el la faţa lui şi la firea lui, că numai cît avea chip de om.
   Pe argat, l-o apucat toate boalele, cînd s’o uitat supt măr, ş’o luat-o la fugă spre popa.
   — Da ce-i măi ! zice popa.
   — D’apoi, părinte, iacă am dat de un măr, colo mai în deal ; iar o matahală de supt el, nu m’o lasat să ieu mere ; o zis că să lăs să vie cine le-o pus.
   — Apoi, duceţi-vă acasă măi ; c’aceia nu-i matahală, îi om măi, şi cu acela om am eu treabă.
   Cînd o ajuns popa în deal, nu mai cunoştea pe Petrea Talhariu. Mînurile şi picioarele îi erau numai o rană, şi la faţă negru galbăn.
   — Hee Petre, Petre, … mulţi te-o iertat ; dar mulţi nu te-o iertat.
   Merele erau sufletele celor ucişi de Petrea cu bota aceea. Merele de pe jos, erau sufletele celor ce l-o ertat ; iar cele din copac, cari încă nu-l iertase.
   — Dar nu te supara, Petre, c’au să te ierte ş’acelea. — Sui în măr şi scutură — zice popa.
   Cînd o scuturat Petrea odată, o curs la mere, de s’o făcut alb pe jos.
   — Vezi Petre, — o mai ramas mere.
   — O mai ramas, părinte.
   — Mai scutură Petre, odată.
   O scuturat ş’o pica ş’amu ; dar tot o măi rămas în copac.
   — Îi greu Petre ; nu se dau sufletele să te ierte !
   — Nu, parinte, nu ! D’apoi oare, ce să mai fac ?
   — Apoi să te mai sui Petrea odată, şi să scuturi cît ce-i răsputea tu, c’au să te ierte.
   Şi s’o suit moşneagu, ş’o scuturat aşa de tare, că toate merele o picat ; dar trei nu.
   — Vezi Petre — zice popa cu glas blajin — toţi cîţi i-ai omorît, te-o iertat ; numai tată-tu şi mă-ta şi soră-ta nu vreu să te ierte.
   — D’apoi, părinte, ce să fac, să mă ierte şi ei ? Ori poate nu m’o ierta !
   — Ba, au să te ierte, Petre, numai de-i face ce ţ’oiu zice eu.
   — Da oiu face, părinte.
   — Na bărdiţa asta şi taie spinii ieşit de porumbrel.
   După ce i-o tăiet, i-o zis popa de-o făcut un gărduş dintrînşii. Lîngă gărduşu aiesta, o mai făcut unu, şi puţin loc o lasat printre ele. Dacă le-o gătit de făcut, s’o aşezat popa la un capăt ş’o zis către Petrea : — Fă-ţi cruce Petre, şi vină pînă la mine (printre gărduşurile acele).
   Atunci moşneagu ş’o făcut cruce şi matani, ş’o întrat printre spinii aceia. Cînd o ajuns la preut, o picat un măr zoap, de pâmînt.
   — Ei Petre, … tată-tu te-o iertat ; dar mă-ta şi soră-ta nu vrau să te ierte.
   — D’apoi ce să fac părinte, să mă ierte şi ele !
   — Au să te ierte. Te-i mai putea duce-odată ’ncolo ?
   — Putea, părinte.
   Şi s’o mai dus odată bietul moşneag. Cînd o ajuns la cela capăt, o mai picat un măr din copac.
   — Apoi Petre, te-o iertat şi mă-ta ; dar soră-ta tot nu vrea să te ierte.
   — D’apoi părinte, … oare nu m’a ierta şi ea ?
   — Are să te ierte Petre. Fă-ţi cruce şi mai vină odată ’ncoace.
   Moşneagu era mai numai oasele. Ş’o pornit ş’amu.
   Cîtă carne să mai ţinea pe oase, cînd o mers a treia oară, toată o ramas prin spini ; iară dac’o ajuns la popa, o picat şi cela măr. Ş’atunci s’o făcut o lumînare la capul lui Petrea. Popa l-o precistuit, ş-o muriit Petrea Talhariu. Şi sufletul lui s’o urcat la ceriu grăind : „Mulţămăsc şi bogdaprosti parinte că m’ai scos de la chin şi de la mare nacaz“.
   Şi asta-i povestea lui Petrişor şi a lui Petrea Talhariu.

(Auzită în sara de Sîmbătă 27 Noemvrie 1904, de la moşneagul T. M. Buchilă (de 68 ani) din Tătăruşi-Suceava.)

Scrisă de A. Vasiliu.

—————————

O scurtă notă despre folosul multiplicităţii dicţionarelor: minunatul sit dexonline.ro dă pentru sâmcea patru definiţii, nici una din DEX; una singură dintre ele, luată, luată din dicţionarul lui Scriban din 1939, dă sensul „lama cuţitului“.