17 octombrie 2015

Măr şi Păr, de Ioan Pop-Reteganul

Ion Pop-Reteganul (1853–1905) a fost un învăţător Ardelean, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cules multe poveşti, poezii, zicători alte materialuri folcloristice Româneşti din Transilvania Ungurească, pe care pe unele le-a publicat şi pe altele a încercat să le publice. Poveştile Ardelenești culese din gura poporului au fost tipărite la Brassó în cinci volume la 1888, an care în Vechiul Regat este amintit mai întâi şi mai mult pentru darea în folosință a căii ferate de la Filiași la Zsilvásárhely, oraș căruia Valahii Olteni îi zic Târgu Jiu.
    Povestea lui Măr și a lui Păr este reprodusă aproape întocmai după ediția a II-a a părții a IV-a a Poveștilor Ardelenești. Nu am îndreptat decât greşelile de culegere sau de imprimare cu totul evidente şi mult neplăcute cititorilor ; acestea sunt arătate la sfârşitul acestui articol.


Poveşti Ardeleneşti
culese din gura poporului

de

Ioan Pop-Reteganul

Partea IV.
Ediţia II.

Brassó
Editura librăriei Ioan I. Ciurcu
1913

Tipografia Ciurcu & Comp., Brassó


Măr şi Păr.

    A fost odată ca nici odată.
    A fost un împărat şi o împărăteasă, care cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci, ca şi acum atunci încă erau suferinţe ; n’aveau nici un copil, — pe care din dragoste părintească să-l desmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat, şi sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
    Toate acestea ar fi fost şi ar fi trecut, dară durerea cea mai mare erà, că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura şi tot nu s’ar fi gătat în veci.
    Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
    Şi astă durere cât de cu greu, totuş mai trecea ; de una însă erau mai îngânduraţi ca de toate, şi aceea erà că li-se stinge sângele, seminţia lor.
    Oh ! Doamne ! şi mare erà lucru acesta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu ? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe, cum să nu-l ajungă jalea pe ori cine, când ştie că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-l pomenească cu sfinţenie după aceea ?
    Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul din împărăţia lor erà pătruns de durere, vazând că se stinge seminţia împăratului ; şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne ! Nu erà om în întreaga împărăţie, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu erà sărac, pe care să nu-l fi ajutat ; nu erà bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzia de boala lui.
    Toate aceastea erau prea mult dela un împărat, şi chiar pentru asta erà în jale toată împărăţia, văzând că neamul bun de oameni se împuţinează.
    Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr’un neam rău de oameni, care tocmai, aşa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
    De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că D-zeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face D-zeu, căci el într’un chip ne iubeşte pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu ştie, care nu face decât bine.
    Intr’o zi venind împăratul cu împărăteasa dela biserică şi trecând peste un pod, văzù împărăteasa în apă un peşte foarte frumos, deci îi zise împăratului :
    — Uită-te împărate, în apă ce peşte frumos ! acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e şi dor de peşti proaspeţi, căci de mult nu am mâncat ; la cel din apă mi-se dă.
    Se uită şi împăratul şi văzù peştele. După-ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câţiva peşti de care văzuse.
    Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s’au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuşi erà destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peştilor.
    Bucătăreasa, — o ţigancă, — se şi puse îndată se pregătească din acel peşte o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dară toată iscusinţa, ca să poată o bucătură, care să-i placă împărătesei.
    Când erà mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, erà ca şi cum n’ar fi pus, mai puse deci şi gustă iar, dară nici acum nu erà sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând odată o află bună.
    Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată.
    Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele ; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei.
    La nouă luni dela mâncarea peştelui, împărăteasa a născut un copilaş frumos, pe care l-a numit „Măr“, Işi poate închipuì ori şi cine bucuria împăratului, a împărătesei şi a întregului popor.
    Bătrânii aveau la cine să se îmbucure, pe cine să sărute, erà cine să le urmeze la împărăţie, şi cine să le moştenească averile, iară poporul acum nu se temea, că se va stinge neamul cel bun.
    Ştiură toţi bine, că această îmtâmplare e numai dela Dumnezeu, deci nu încetară a-l lăuda pentru împlinirea rugăciunii lor.
    Tot în ziua aceea mai de cătră seară născu şi bucătăreasa un copil, pe care îl numì „Păr.“ Căţeaua puiase încă de mult şase căţei, tot unul ca altul de frumoşi ; acum erau mari —
    Tot din braţe-n braţe creştea Măr, copilul împăratului ; când erà la mumă-sa, când la tată-său ; dară nici Păr, copilul bucătăresei, încă nu se lăsà de crescut şi cu toate că Măr erà ţinut mai bine şi mai odihnit ca Păr, care trebuia după ce mai crescuse, să ajute mamei sale, totuş erà unul ca şi altul, par’că ar fi fost chiar fraţi gemeni şi la un cost. Impărătesei nu-i plăcea de aceasta şi s’a gândit mult, cum să facă, ca să se cunoască bine copilul ei de al bucătăresei, dară ce a gândit să facă, a lăsat pe alte timpuri.
    După ce au trecut de opt ani, au început a merge la vânat ; şi-au împărţit cânii cei şase dela căţea ; Măr i-a numit pe ai lui : Florian, Cioban şi Frunză de megheran, iar Păr i-a numit : Bujor, Rozor şi Cetina brazilor ; când de ici, când de colea, săgetau cu arcurile lor câte ceva şi duceau la părinţi.
    Odată fiind iar amândoi în pădure la vânat, s’au făcut fraţi de cruce, jurându-şi dragoste vecinică.
    După ce s’au făcut fraţi de cruce, Măr nu a mai vrut să poarte veşminte de cele scumpe, ci numai de acelea de care avea şi Păr, apoi părinţii ce nu ar fi date pentru iubitul lor, care acuma nu mai erà copil, ci voinic, i-a făcut şi lui Păr tot aşà veşminte frumoase ca şi lui Măr.
    Acum chiar de nu se puteau cunoaşte unul de celălalt. Nu erà nici un semn, prin care să se deosebească unul de altul. Până acum, când baremi de pe veşminte se cunoşteau, mai putea suferì împărăteasa, dară de acum nu. De multe ori vrea să-şi desmierde feciorul cu câte un sărutat şi săruta pe al bucătăresei ; de mai multe ori vrând să-şi ţină feciorul cu câte ceva mâncări mai bune chema pe al bucătăresei. Işi puse dar în gând, că ne apărat îi va face vr’un semn lui Măr, de pe care să-l cunoască.
    Odată venind iară amândoi dela vânat împărăteasa îşi cunoscu odrasla, căci o strigă : „mamă.“ El îl chemă la sine, şi cu un fier ce l-a fost ars în foc, îl înfieră la mâna dreaptă.
    Ca şi un leu răcnì Măr, când simţì că e înfierat şi zise :
    — Mamă, mi-ai mâncat norocul ! Fără noroc voiu fi deci în lume şi până atunci nu mă odihnesc, până ce nu-mi capăt iară norocul, căci fără noroc nu pot sta. Vă las cu D-zeu !
    Impăratul şi împărăteasa, când auziră aceste cuvinte ale fiului lor, leşinară de durere, îl rugară să nu se ducă, dar toate rugăciunile lor, a lui Păr, şi a întregului popor fură zadarnice. El răspundea :
    — Mă duc ca să-mi împlinesc cât mai iute vieaţa cea fără noroc, şi ajutând D-zeu, să îmi câştig iarăş cea cu noroc.
    Când plecă, fratele său de cruce Păr îl petrecù cale de două zile, şi îl rugă, ca baremi lui să-i spună adevărat pentru care pricină se duce, căci se temea să nu-i fi părut rău, pentrucă el fecior de împărat, s’a făcut frate de cruce cu un fiu de bucătăreasă.
    — Frate, să mă crezi, răspundea, — mama mi-a mâncat norocul, eu nu le-am spus lor, dară trebuie să mor ; tu însă când vei vedea pe mărama aceasta, pe care ţi-o dau acum, trei picături de sânge, să şti că am murit, vino şi mă caută, căci de mă vei afla, iară voiu fi cu noroc, dară până atunci nu.
    — Şi-i dete o maramă.
    — Atunci, frate Măr, nu te las ; acum voiu venì şi eu cu tine, că dacă vei da de vreo nenorocire, atunci îndată să te pot scoate.
    — Lasă-mă frate, rogu-te, să mă duc şi vină de mă caută, când va fi de iipsă.
    Se sărutară şi se despărţiră.
    Măr, însoţit de cei trei câni ai lui, a mers prin o pădure până unde văzuse o licurire de foc. Acolo erau nişte păcurari la oi.
    — Bună seara ! — zise Măr.
    — Să ai noroc străinule ! — răspunseră păcurarii, — dară şezi cu noi aici pe butucul acesta, căci ştim că eşti ostenit.
    — De ostenit nu sunt ostenit, căci numai de astă dimineaţă călătoresc. Dară faceţi bine şi îmi daţi puţină apă să beau, căci nu mai pot de sete.
    — Apă nu avem, răspunseră păcurarii, dară îţi dăm să beai zăr, de care bem şi noi.
    Beu dară zăr de care n’a mai beut nici odată, şi-i plăcù, totuş însă nu putù să nu întrebe, pentru ce nu au apă.
    — Ei frate, — răspunseră păcurarii, aici în apropiere se ţine un smeu, care bea toată apa din izvorul nostru, vitele ni se împuţinează, că le mâncă şi el, dar şi mor de sete. Am vrut să mergem de aici, dar nu ne lasă, ci precum am zis, nu se odihneşte până ce nu ne va mânca pe toţi. Precum vedem, ne sunt numărate zilele, şi a-le noastre şi a-le tale, căci nu te va mai lăsa să te duci de aici, cum nu ne lasă nici pe noi.
    — Voiu cerca să mă lupt cu el, dacă nu vor putea face cânii mei nimic cu el.
    — Şi te-ai încumeta să-ţi cerci puterile cu el ?
    — De când eram de opt ani, toată ziua cu cânii mei am fost la vânat, am omorît ca copil urşi cu ajutorul fratelui meu, dară acuma că-s voinic să nu încerc cu un smeu, am nădejde în cânii mei, ca şi în mine.
    Nici nu gătă bine vorba, când auziră o sbierătură în pădure, de care vitele şi cânii păcurarilor aşà s’au înfricoşat, încât toate s’au strâns grămadă la un loc.
    — E acì smeul, — ziseră păcurarii, — iară ne duce câteva vite.
    Atunci voinicul îşi strigă cânii lângă sine şi merse cătră smeu ; când erà aproape de smeu, care arunca foc din gură, îi zise :
    — Nu fii aşà de turbat, focul din gură-ţi nu-mi strică, numai mă încălzeşte, căci nu mi-e frică de tine.
    Cine eşti tu de-mi stai în cale ? — întrebă smeul — doară nu eşti tu Măr sau Păr cu cânii lor ?
    — Eu sunt, — răspunse voinicul, — dară ce ai tu cu oamenii aceştia de omenia, de nu le dai pace să trăească de pe o zi pe alta ?
    — Vreau să trăesc şi eu bine, mai ales azi, când te voiu mânca şi pe tine cu cânii-ţi cu tot — zise smeul.
    — Aşa ? — răspunse Măr ; — îşi strigă apoi cânii : Na Florian ! Na Cioban ! Na Frunză de măgheran ! prindeţi-l şi ţineţi-l !
    Numai aceasta o aşteptară şi cânii : îndată săriră la el şi-l prinseră de grumaz. Măr se duse şi îi tăie capul.
    Trupul l-a dat la cânii, iară capul la ars şi oasele le-a pisat tot praf şi praful l-a suflat în vânt.
    Bucuria păcurarilor erà nespusă de mare, căci acum nu aveau de cine se teme, îşi puteau prăsì vitele în tihnă. Ii mulţămiră foarte şi-l rugară să primească dăruinţă jumătate din vitele dela ei.
    Măr nu s’a învoit nici cum, dară numai aşà scăpă de ei făgăduindu-le, că le primeşte când se va întoarce.
    După aceea îşi luă rămas bun dela ei şi plecă.
    A mers iar o bucată bună de vreme, până-ce într’un târziu a ajuns într’un sat ; a tras la o muiere bătrână, şi a rugat-o de conac peste noapte. Bucuros l-a primit bătrâna, căci erà cu frica lui D-zeu şi primitoare de străini ca Românul.
    Când înseră, Măr scoase din traistă ce biet a fost vânat, şi s’a rugat de bătrâna să facă bine să’l lase să-şi gătească cumva carnea de vânat.
    Bătrâna a luat-o şi a pregătit-o ea. Când gândì Măr că acuma va fi friptă carnea, zise cătră bătrâna :
    — Mamă ! dară de unde aş putea cumpăra puţină pâne de aici, eu nu ştiu rândul ; nu ai face bine să te îngrijeşti d-ta ? iată aici câţiva bani.
    — Oh dragul meu ! foarte bucuros ţi-aş da eu şi nu te-aş lăsa să-ţi cheltueşti banii, căci un călător are lipsă de bani, dar zău n’am şi nici nu vei puteà căpătà la noi. Căci crede-mă, dragul meu, nici noi de mult nu mâncăm pâne. Aici în pădure este un taur sălbatic, care ne strică toate bucatele şi care rămân, încă le lăsăm noi pe câmp să se strice, fiindu-ne frică de acel taur. Din pricina aceea nici nu punem pe câmp nimic, de vreo câţiva ani, ci trăim şi noi ca vai de noi ; de dus, iar nu ne-ar plăceà să ne ducem din satul acesta, căci aici ne-am născut. Multe nenorociri s’au întâmplat şi cu oamenii, căci pe care l-a văzut numai, n’a mai scăpat de coarnele şi de picioarele acelui taur sălbatic. Vei mânca carnea şi fără pâne, cum mâncăm şi noi ce biet avem.
    — Cum puteţi duce fără pâne ? — întrebă Măr.
    — Vai de traiul nostru, — răspunse baba, — D-zeu să ferească pe toată lumea, să nu ajungă ce am ajuns noi.
    — Apoi fii bună mamă şi-mi spune despre taurul acela ce ştì. Unde se ţine ? Când vine ? Cum ştiţi că vine ? Mare e ? şi altele, din care aş putea cunoaşte mai bine acel taur.
    — Lasă-l năpustului, — zise bătrâna, — să te ferească D-zeu să-l cunoşti, ci să fii totdeauna ocolit de el. Dar dacă vrei să ştì, iată-ţi spun. E un taur mare, cu părul sur — acì se întrerupse bătrâna făcându-şi cruce zicând : Doamne fereşte-ne, — precum zisei e cu părul sur, cu două coarne de câte o jumătate de stânjin de lungi şi de largi şi cu’n ochiu în frunte şi cu dinţii ca la porcii cei sălbatici, aşà spun cei cari l-au văzut mai de-aproape. Se ţine aici în pădurea de lângă sat şi pe câmp, mai ales acum când e iarbă verde pe câmp, mai mult e acolo decât în pădure. Apoi când e acì-l cunoaştem după sbierătura lui cea urîtă, prin care ne dă de ştire, să nu mergem nici unul afară din sat, că apoi e capăt de acela, care se duce.
    — Unde l-aş putea întâlnì ? întrebă Măr.
    — Ba să te ferească D-zeu ; şi ce te-ar duce păcatele să-l întâlneşti ?
    — Aş vrea să-l omor.
    — Poate ţi-ai urît zilele ?
    — Ba aş vrea eu să-i iau zilele.
    — Lasă-te dragul meu de aşà gânduri, căci, cu acela nu se poate luptà nimeni, au cercat oamenii dela noi, s’au dus mulţi, satul mai tot cu furcoaie, cu topoare şi cu coase, dar abià jumătate s’au întors vii, pe ceilalţi i-a omorît.
    — Eu totuş mă încred în cânii mei.
    A cinat, apoi bătrâna i-a făcut pat şi s’a culcat, de s’a mai odihnit, căci s’a fost ostenit.
    Dimineaţa s’a sculat, s’a rugat lui D-zeu mai mult ca în alte dimineţi, s’a îmbrăcat şi şi-a săturat bine cânii şi s’a gătat de plecat.
    Bătrâna încă s’a rugat lui D-zeu, ca să-i ajute.
    Mergând pe câmp, Măr nu văzù nimic, se întoarse deci cătră pădure şi-atunci auzì o sbierătură puternică. El îşi strigă cânii :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, să staţi tot lângă mine.
    Nu trecù mult şi iată vine taurul cel cu un ochiu în frunte. Ţinea drept cătră el. Atunci el luă arcul, îşi îndreptă săgeata şi-l nimerì tocmai în ochiu, de-i scoase ochiul. O sbierătură puternică dete taurul din pricina durerii, ce avea dela pierderea ochiului ; coarnele şi le împlântă în pământ şi scotea pământ ca şi cu lopata.
    Atunci iar strigă Măr :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, pe el, căci eu vin !
    Şi-l prinseră cânii şi-l spintecară, iar când ajunse Măr acolo nu mai trebuia nimica, decât să-l lase în grija cânilor, căci şi-a fost scos limba.
    Lăsă cânii să se satura şi se întoarse apoi în sat.
    O mulţime de oameni îl aşteptau în capătul satului, cari înştiinţaţi de bătrâna şi de sbieretul puternic al taurului ieşiră să vadă ce s’a fi întâmplat.
    — Fugit-a taurul ? întrebară oamenii.
    — N’a fugit, — răspunse el — şi n’a mai fugì, căci l-am omorît. Uitaţi la gurile cânilor cum s’au sângerat în el.
    Plecară deci cu toţii să vadă mort e taurul, care atâta pagubă le-a fost făcut. Oamenii nu mai încetară de-a venì, căci s’a întins ca fulgerul vestea, că un străin a omorît taurul.
    Când văzură taurul mort, mulţimea toată s’a strâns împrejurul lui Măr, se puseră în genunchi şi voiră să-i mulţămească. Dar el zise :
    — Sculaţi din genunchi, fraţilor, căci numai lui D-zeu se cuvine să mulţămim în genunchi.
    Plângând de bucurie, îi mulţămì toată mulţimea.
    Iară el le zise :
    — Luaţi-i capul şi-l ardeţi, iar trupul trebuie îngropat în pământ, ca nici poveste să nu mai fie de el.
    Atunci merse la taur, îi tăie capul şi-l dete la oameni, iar ei merseră toţi în sat şi făcură ceeace le spuse Măr.
    Făcură apoi şi-o petrecere şi-şi petrecură toţi. După petrecere l-au întrebat oamenii pe Măr, cu ce sunt datori pentrucă a omorît taurul ?
    — Cu nimic, — răspunse Măr.
    — Numai aşà nu te lăsăm, trebuie să primeşti ceva dela noi, — strigă mulţimea, — îţi vom da bani câţi vei putea duce.
    — Fraţilor ! — le zie, — eu acum nu merg acasă, ca să-mi fie de ceva folos banii voştri, ci când mă voiu întoarce, va fi alta ; acum nu pot să primesc nimic, dar chiar nimic.
    Ascultară oamenii şi nu-l mai îmbiară.
    Şi a mers multă lume împărăţie, până a ajuns într’un oraş. Chiar pe la amiezi ajunse şi fiindu-i foarte cald, se băgă într’o casă, ca să ceară puţină apă, ca să-şi stâmpere setea.
    In casă erà numai o numai o muiere bătrână, care la rugarea lui ca să-i dea apă răspunse :
    — Oh dragul meu, bucuros ţi-aş da, numai să fie în casa mea, dar nu e nici o picătură. Aici în oraşul nostru e numai o fântână, în care este un bălaur cu şapte capete. Acesta tot la o jumătate de an cere câte o fată, pe care o vrea el, iar oraşul trebuie să-i dea, căci de nu, nu ne dă apă. Acum chiar pe fata împăratului a cerut-o ; împăratul fiindcă o are numai pe ea, nu ar vrea s’o dea, a şi cercat să o schimbe, dar bălaurul a cunoscut că nu-i aceea şi acum nu vrea să ne mai dea apă, până nu-i va da împăratul fata. De cinci zile nu am mai băut şi aşà nu o mai putem duce, — poate azi, aşà erà vorba, — o va da împăratul, că n’are încătrău. Nici noi n’avem ce face, dacă suntem aşà de nefericiţi.
    — Dar e frumoasă fata împăratului ? întrebă Măr.
    — Dar încă cât de frumoasă ? par’că ar fi ruptă din soare ! Nu e mai bătrână decât de vreo şase–şaptesprezece ani, cu părul galbin ca de aur.
    Dar apoi ce buneţă, ce inimă are, nimeni nu ştie şi nici nu-şi poate închipuì, numai acela care a putut să vorbească vreodată cu ea. Destul de rău de pare şi nouă, de mai că ni se rupe inima, căci numai pe ea o are împăratul şi ar fi pagubă mare, dacă s’ar stinge neamul împăratului, că e neam milostiv, dar n’avem ce face, aşà ne-a rânduit D-zeu bag seamă. —
    — Ei ! dar nu e nimeni să poată omorî pe acel bălaur ?
    — Oh ! doamne, — răspunse bătrâna, — dar cine s’ar putea împotrivì cu acea bidiganie spurcată ? Nu se poate apropia nimeni, căci îndată-l trage în fântână. Apoi cine ar puteà luptà cu şapte capete înveninate ? Se zice, că dacă i-ar tăia cineva un cap, îndată alte trei ar răsărì în locul celui tăiat.
    — Iară aici am puţină carne, ce am vânat în pădure, fii bună şi lasă-mă să o frig, să o mănânc şi să odihnesc puţin, apoi mă duc să văd şi eu, ce bălaur se ţine în fântână şi ce fântână e aceea.
    — Ţi-o frig eu dragul meu ; vom merge mai mulţi acolo, căci precum ştiu, chiar azi îşi va aduce împăratul fata.
    — Voiu cercà să-l omor, zise Măr.
    — Ba ! lasă-te de aceea socoteală, căci nu vei puteà şi atunci mai tare se va mânia bălaurul pe noi şi nici după ce îi va da împăratul fata, nu va vrea să ne mai dea apă ; lasă să petrecem după cum ni-e ursita.
    Să mănânc şi să odihnesc o leacă numai, apoi fie ce-a fi — tot cerc ; cânii mei mult vor îmi vor ajuta, dar şi eu lor.
    Atunci bătrâna fripse carnea şi o puse înaintea lui Măr, care mâncă cu poftă, fiind tare flămând. Tot ce a rămas, carne friptă şi nefriptă dete cânilor.
    După-ce mâncă se puse să odihnească, însă nu putù să doarmă, căci gândurile îi umblau tot pe la fata împăratului. Văzând, că tot nu poate să odihnească, se sculă, făcù trei cruci, îşi luă cânii, încinse sabia şi plecă la fântână.
    Acolo, când ajunse, văzù o mulţime de oameni, cari aşteptau să vină fata împăratului. Se băgă şi el în mulţime. Nu multă însă stătù, căci iată venì dintr’o parte o trăsură, toată îmbrăcată în negru, din care, când se oprì, se coborî o fetiţă frumoasă, de gândeai că e înger scoborît din cer. Păru-i galben, lăsat pe spate, faţa-i gingaşe, ochii cei vineţi, buzele subţiri şi roşii o ridicau peste celelalte zidiri ale lui D-zeu, de pe pământ.
    Cum se coborî din trăsură, o înnecă plânsul şi ea plângeau toţi oamenii. Ţi-se rupeà inima văzând-o pe sărmana fată cum îşi aştepta moartea. Nu mai putù stà pe picioare, leşină şi căzù la pământ. Când văzù aceasta Măr, nu mai putù răbdă, ieşì din popor, chemă cânii cu el, se duse la fată şi-i zise :
    — Scoală cocoană !*) nu te teme ! că eu nu te voiu lăsà să te omoare bălaurul.
    *) In Valea-Haţegului zic cocoană la ceea ce noi zicem domnişoară, domniţă, adecă la fete de domni, preoţi etc. — I. P. R.
    Atunci ea-şi ridică capul şi văzându-l acì, zise :
    — Cine eşti tu de mă batjocureşti, sau îţi pui vieaţa pentru mine ?
    — Eu sunt dragă un străin, care din norocire am ajuns aici şi văzând ce este, voiu cercà să te scap…
    — O să-ţi pui vieaţa, — zise fata : — lasă-mă du-te de-aici, scapă-ţi baremi vieaţa ta şi gândì la mine la o nenorocită, ale căreia minute din vieaţă sunt numărate.
    — Fără tine nu mă duc ; mai bine mor ! — fu răspunsul scurt al lui Măr.
    — Apoi, de ce ţi-ai pune vieaţa pentru mine ?! — întrebă fata.
    Atunci Măr nu mai ştiù ce să zică.
    Intr’un târziu zise :
    — Nu mă întreba ; nu este iertat şi nu o să murim nici unul, căci trebuie să trăim şi să fim fericiţi.
    Poporul adunat văzând acestea zicea :
    — Ce om străin poate să fie acesta, de vorbeşte cu atâta cutezare, ca şi când nu i-ar fi frică de bălaur, sau e un voinic viteaz şi atunci poate că scapă fata împăratului şi ne mântueşte şi pe noi de nefericirea aceasta, ori că este smintit !
    Cânii neîntrerupt se preumblau în jurul stoborului**) fântânii, râcâind cu picioarele în pământ şi schilăind, par’că ar fi ştiut că acolo este ceva.
    **) Stobor — coteţul acela de pe gura fântânii, făcut din lemne încleştate unele cu altele, ca să scoată apă, fără primejdie de a cădea în fântână. — I. P. R.
    Măr îi întrebă pe oameni :
    Ce semne se văd, când iese bălaurul afară ?
    — Ies stropi din fântână, — ziseră oamenii.
    — Atunci, draga mea pune-ţi capul la mine în poală şi odihneşte-te puţin, căci rămân eu să priveghez.
    Ea-şi puse capul la el în poală şi fiind ostenită şi suferind mult, îndată şi adormì.
    Dela un timp cânii începură a ţilăì şi a hămuì.
    El trezì atunci pe fata de împărat, căci gândia că o să fie ceva şi îi zise să meargă mai încolo.
    Nici nu greşì cu gândul lui, că abià se duse cu câţiva paşi mai încolo, ieşiră câţiva stropi din fântână.
    El îşi chemă cânii lângă el şi-şi pregăti sabia.
    Poporul cât a fost adunat, tot a fugit.
    Odată ieşì un cap de bălaur din fântână, Măr se repezì şi-l reteză, din acela însă se făcură trei capete, dar cânii apucară fiecare câte un cap ; el tăiă vârfurile limbilor şi le băgă în buzunar, dar de-odată din acele capete ieşiră trei şerpi, cu care însă avură ce face cânii, îi sfăşiară în bucăţi.
    Al doilea cap, când ieşì iarăş nu avù răgaz şi îl reteză, tot aşà făcu cu al treilea, al patrulea, al cincilea şi al şaselea, pe toate le reteză. Făcându-se apoi din ele câte trei, cânii le apucau pe câte unul, Măr tăiă vârfurile limbilor, cari ieşeau la câte un şarpe, iar cânii îi sfâşiau pe rând. Când ieşì al şaptelea cap, încă-l reteză, dar din acela nu se făcură numai trei capete, ci nouă din care se făcură nouă şerpi mari. Trei din ei îi apucară cânii şi-i sfăşiară, mai rămase însă şase, cari săriră toţi la capul lui Măr să îl apuce în toată clipita. El călcă cu picioarele doi, cu mâna apucă alţi doi, dar mai rămaseră doi, cări săriau şi mai turbat asupra capului lui Măr.
    Ce să facă el atunci ? Nu se gândì mult, îi apucă şi pe aceştia şi cu o vitejie uimitoare se luptă cu ei, până ce cânii gătară cu cei de mai înainte ; atunci Măr slobozì pe rând şi pe ceilalţi şerpi, pe cari încă îi sfăşiară cânii, încât n’a mai rămas nici urmă de înfricoşatul bălaur.
    După ce gătă mai aşteptă Măr o bucată bună de vreme să vază, că poate tot o să mai iasă ceva, dar spre bucuria lui nu mai ieşì nimic.
    Atunci scoase apă din fântână cu o vadră şi băù el, îi dete fetei şi chemă şi pe oamenii, cari cu mânile încrucişate se uitau le cele ce s’au întâmplat.
    Veniră şi ei şi băură până ce se săturară.
    Fata împăratului atunci îl luă pe după cap pe Măr şi-i zise :
    — Mi-ai scăpat vieaţa ; de erai tu, eu nu aş mai fi pe pământ. Eşti voinic, de care nu s’a mai pomenit.
    El zise :
    — De nu te scăpam nici eu nu mai trăiam ; neputându-te să te uit în veci. Să nu uităm însă dragă, că D-zeu, bunul nostru părinte din cer a fost, care ne-a ajutat, ca noi, biruind pe vrăjmaş, să putem fi fericiţi, să-i mulţămim lui întâiu.
    Se puseră în genunchi amândoi, se puse tot poporul şi cu o rugăciune tainică, cu lacrămi în ochi, mulţămiră lui D-zeu pentru ajutorul ce l-a dat.
    Venì apoi poporul la el şi îi mulţămì şi lui, pentrucă l-a scăpat de năcaz, ne mai având grije de-aici înainte de bălaur să-i câştige tot la o jumătate de an o fată.
    Mai înşiră apoi vârfurile limbilor, cari erau 27 la număr, pe o aţă, puse steag alb pe trăsură, suì fata împăratului în ea, se suì şi el, apoi chemă şi cânii la picioarele lor şi plecară la curtea împăratului.
    Ajungând acolo, găsiră pe împăratul şi pe împărăteasa leşinaţi de durere pentru pierderea fiicei lor. Dau să le vorbească, dar îndeşert, căci nu aveau cu cine ; împărătul şi împărăteasa nebuniseră.
    Curtenii înainte erau supăraţi pentru una, acum erau supăraţi pentru alta. Nu se puteau îmbucurà din destul pentru scăparea fiicei, erau însă supăraţi că împărătul şi împărăteasa sunt în aşà stare, încât le erà în primejdie vieaţa.
    Iute chemă Măr toate babele din oraş să le întrebe ce ar fi de făcut, ca să se scoale împărătul şi împărăteasa. Şi au venit babele şi au cercat cu câte de toate : descântat-au, vrăjit-au, bosconit-au, tămâiatu-i-au, dar toate nu au folosit nimic. Venì în urmă o babă foarte bătrână, se uită la împărătul şi la împărăteasa pe-o parte şi pe alta, apoi le-a descântat cu inimă de şoarece mestecată cu usturoiu, dar nici aceasta nu a folosit nimic. —
    In urmă zise :
    — Impăratul şi împărăteasa nu se pot sculà până nu se vor spăla cu apă adusă dela „zina de piatră.“
    — Unde-i zina de piatră ? — întrebă Măr.
    — E foarte departe, dragul mamii, peste nouă ţări trebuie să meargă cineva, dacă vrea să ajungă acolo.
    — Apoi bună va fi apa aceea ? — întrebă din nou Măr.
    — Va fi foarte bună, chiar şi morţii se pot scula cu ea. Aşà mi-a spus mama şi aşà trebuie să fie, dar până acum nimeni n’a putut străbate până acolo cu toate că s’au dus foarte mulţi şi nu s’au mai reîntors.
    — Intr’adevăr este zina de piatră ? cum curge apa ? şi pentru ce se poate merge aşà de cu greu acolo ? — întrebă iar Măr.
    — Acea fântână ştiu bine că este, apa curge la picioarele unei zine de piatră, iar pentru ce se poate ajunge aşà de cu greu, eu nu pot să-ţi spun ; atâtă însă ştiu, că împărăţia aceea e a unei smeoaice bătrâne, care a avut trei feciori.
    — Eu plec să aduc de-acolo puţinică apă, să scol pe împăratul şi împărăteasa, — zise Măr.
    — Ba să nu te duci dragă, — îl întrerupse fata, căci te vei pierde p’acolo şi eu rămân singură ; nici părinţii nu mi se vor scula, nici tu nu vei venì şi apoi va fi vai de mine.
    — Nu te teme, iar vin, — răspunse Măr.
    — Lasă-l să meargă după apă, — zise fratele cel mai mic al împăratului, care gândià, că dacă va merge Măr acolo, nu se va mai întoarce, iar frate-său împăratul şi cumnată-sa împărăteasa vor murì, şi el va rămânea singur împărat.
    Se şi gătă Măr de cale, luă un cal din stavă, cânii lui, paloşul împăratului şi sabia adusă de-acasă şi plecă.
    Cu lacrimi în ochi îl petrecù fata împăratului până la marginea oraşului. Acolo el o sărută şi o mână acasă zicând :
    — Du-te dragă acasă şi mă aşteaptă.
    — Te voiu aşteptà, scumpul meu, ori şi cât, — zise ea.
    Merse Măr multă lume şi împărăţie, cu gândul la norocul ce l-a fost pierdut, când l-a fost înfierat mumă-sa, dar care până acum nu l-a lăsat, se temeà că acum va da de rău, nu aveà ce face, căci ce-i erà scris în cartea sorţii, tot trebuia să i se întâmple. Se gândià şi la fata împăratului şi-atunci uità toate năcazurile, ba nici de moarte nu-şi aduceà aminte, numai să ajungă la ea cu veste bună.
    Iată că ajunse cu seara odată la un loc, unde se vedea „zina de peatră“. Cugeta că mai bine să odihnească puţinel până dimineaţa, când va lua apă şi va plecà cu ea spre casă. Se puse deci sub un copac şi făcù foc şi vru să frigă nişte carne, ce a fost vânat-o în pădure. Inserase bine, când le gătă aceste şi abià îşi putù întoarce în frigare carnea de vreo câteva ori, când auzì un glas din copac.
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    Se uită în sus şi văzù o babă bătrână în copac. Ca om milos ce erà, zise :
    Scobori babă de te ’ncălzeşte.
    Ea iar zise :
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    — Scobori babă, de te încălzeşte, zise iar Măr.
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig — zise a treia oară baba.
    — Dar scobori şi te ’ncălzeşte, să nu te aud văietându-te, — zise Măr răstit.
    — M’aş scoborî, dar mi-e frică de cânii tăi, zise baba.
    — Nu te teme, până voiu fi eu aici, nu-ţi vor face nimic.
    — Ba mă tem, numai na, fii bun, trei peri din capul meu şi ţipă peste câni.
    — Bine.
    Ea luă trei peri din cap, îi aruncă jos şi zise încet încât el să n’o audă :
    — Lanţ peste cânii tăi !
    Atunci se scoborî şi se puse lângă foc şi iar zise :
    — Vai, că mor de foame.
    — Fă-ţi de mâncare zise Măr.
    Baba-şi luă o broască, o împlântă în frigare, o puse lângă foc să se frigă, pe care atingând-o de carnea lui Măr, zicea : Cine frige broasca, va mânca carne şi cine frige carne va mâncà broască.
    — Taci, babă spurcată, — zicea Măr — şi nu-ţi tot atinge broasca de carnea mea, că te dau cânilor mei să te mănânce.
    — Te mânc eu pe tine ! — răspunse baba — precum ai mâncat tu pe cei trei feciori ai mei.
    Atunci ca muşcat de şarpe sărì în sus Măr şi strigă cătră câni :
    — Na Florian ! na Cioban ! na Frunză-de-măgheran, prindeţi-o şi-o faceţi tot fărâmi, nimic să nu mai rămâie din ea.
    Cânii nici nu se mişcau, căci erau lănţuiţi peste tot trupul, cu perii din capul babei.
    Prinse sabia, dar nu avù putere să o scoată şi ne mai având nici alte puteri în trup, baba îl mâncă, iar inima i-a aşezat-o într’un buştean.
    Păr rămânând acasă, în toată ziua privia năframa dela frate-său Măr. Odată privind-o, văzù trei picături de sânge pe ea şi zise :
    — Oh ! săracul frate-meu Măr, e mort, mă duc să-l caut.
    Şi-şi luă rămas bun dela mumă-sa, dela împăratul şi împărăteasa, cari de când se pustii Măr, îl ţineau ca pe fiiul lor.
    Işi chemă cânii şi plecă.
    Merse multă lume împărăţie, până ce ajunse la locul unde erau păcurarii.
    — Bine, că ai venit — ziceau păcurarii până nici nu se apropiă de ei, — de mult te-am aşteptat, hai de-ţi ia ce ţi-am făgăduit, pentrucă ne-ai scăpat de năcaz.
    — De ce năcaz ? — întrebă Păr.
    — De smeul care l-ai omorît.
    — Oh ! fraţilor — răspunse Păr — nu eu l-am omorît, ci fratele meu, care a trecut pe-aici şi acum a murit, mă duc să-l caut, doar voiu puteà da de el.
    — Ce mare pagubă că a murit, căci a fost om bun, — ziceau păcurarii.
    Dumnezeu să te îndrepte în cale în care ai plecat, iar când vei venì înapoi, să vii şi pe la noi.
    Se duse mai încolo, multă lume, până ajunse în satul, unde omorîse frate-său Măr pe taurul cel sălbatic.
    Acolo fiind ostenit şi sosind pe înserate, se băgă la bătrâna şi cerù cortel peste noapte.
    — Cum să nu-ţi dau, — zise bătrâna, că doar D-ta ne-ai făcut binele cel mare, când cu dihania cea de taur !
    — N’am fost eu, zise Păr — a fost frate-meu ; care a murit şi mă duc să-l caut, doară voiu da de el undeva.
    — Unde a murit ?
    — Nici eu nu ştiu, tocmai pentru aceea mă duc să-l caut.
    — Pagubă de el, căci erà un suflet de om bun ; D-zeu să-ţi ajute să-l poţi aflà.
    Stete noaptea aceea la bătrâna, iar dimineaţa îşi luă rămas bun şi plecă mai departe.
    Merse iar multă lume împărăţie, până ajunse în oraşul cu fântâna. Acolo se băgă la bătrâna, la care fusese şi frate-său Măr şi se rugă să-i dea cortel peste noapte.
    — Eu îţi dau bucuros, dar fosta-i la împărat ?
    — La ce împărat ?
    — La împăratul nostru, căruia i-ai mântuit fata de moarte şi-ai slobozit fântâna, omorînd bălaurul.
    — Care bălaur ?
    — Poate că ţi-ai uitat de bălaurul, care l-ai omorît şi de fata împăratului, pe care ai mântuit-o de moarte şi care acum te aşteaptă cu dor, să vii odată dela „zina de piatră“ ; sau nu eşti D-ta acela şi atunci greşesc eu ?
    — N’am fost eu acela, ci frate-meu, care a murit ; acum mă duc să-l caut ; D-zeu ştie, da-voiu de el undeva ori ba ?
    — Unde a murit ?
    Nici eu nu ştiu, tocmai pentru aceea-l caut.
    — Oh ! cum sameni cu el, fie iertat şi mâie pe unde a înserat, căci bun suflet de om mai erà ; pe fata împăratului erà s’o ia de soţie ; nu mergi până acolo ?
    — Nu merg, numai fii bună şi spune-miu cum s’a întâmplat de a omorît bălaurul şi cum s’a cunoscut cu fata împăratului ?
    Ii spuse bătrâna toate, cum s’au întâmplat şi i-a spus şi „zina de piatră“ la care s’a dus.
    — Ce fel de zină de piatră e aceea ? — întrebă Păr.
    — Eu nu ştiu, dacă vedeà, vei ştì, numai grijeşte să nu paţi ca fratele D-tale.
    Noaptea dormì acolo, iar dimineaţa plecă. Bătrâna-l petrecù până la portiţă cu cuvintele : „Dumnezeu să-ţi ajute calea, în care ai pornit.“
    Merse prin oraş, dar cu faţa astupată, ca să nu-l mai cunoască nimeni.
    La marginea oraşului văzù o casă, care erà să se hurue de veche, el se gândì :
    — Precum văd, aici şade cineva şi i se hurue casa, iar de reparat nu şi-o poate. Tot atâ a, cu câteva minute, mă duc s’o proptescu cu un lemn.
    Se duse la casă şi puse un lemn, ridicând cornul picat.
    Când erà să plece, ieşì din casă o muiere bătrână, erà Sfânta-Duminecă, care îl strigă înapoi zicând :
    — Vino încoace, omule, vino.
    Se duse, îl băgă în casă, îl puse pe scaun şi îl întrebă :
    — Unde mergi ?
    — Am avut un frate, — răspunse feciorul, — cu numele Măr, pe mine mă chiamă Păr, frate-meu s’a dus în lume şi precum am auzit, s’a dus la zina de piatră, ca să spele pe împăratul şi împărăteasa spre a se însănătoşa. Acolo de bună seamă a pierit, căci pe năframa ce mi-a lăsat-o, s’au ivit trei picături de sânge. Mă duc să-l caut.
    — Oh ! dragul meu acolo şi tu piereai, dacă nu te-ai fi abătut pe la mine. Eşti bun la inimă, pentrucă mi-ai proptit casa de nou şi fratele tău a fost bun om, dar adâncit în gânduri, nu s’a uitat în lături şi aşà ca toţi cari au trecut p’aici şi nu au dat de mine, nu s’au mai întors. Ţi-am spus că eşti bun şi toţi oamenii buni trebuie să aibă ceva răsplată, un viitor frumos te aşteaptă. Ascultă dar ce-ţi spun eu. A fost odată un împărat, care aveà numai o fată. Impărăţia lor erà mare şi puternică, se puteà măsura cu toate împărăţiile. Lor nu le-a fos destul, că li-a dat D-zeu o fată, ci ar fi dorit, ca să aibă un fecior, care să moştenească împărăţia şi avuţia lor ; pentru aceea totdeauna cârtiau împotriva lui D-zeu. Apoi ştiut este, că D-zeu totdeauna pedepseşte pe aceia, cari deşì ştiu, sau trebuie să ştie, că Dumnezeu toate le face bine, totuş cârtesc împotriva lucrării lui, nefiind îndestuliţi cu ce face. Când a crescut fata mărişoară, ba încă şi când se juca în colb, a avut destui peţitori, dar împăratul nu a vrut s’o dea zicând, că lui îi trebuie împărat în loc. Pe-aici se ţineà o smeoaică bătrână, care aveà trei feciori, pe care i-a omorît fratele tău Măr, pe unul în chip de smeu, pe altul în chip de taur şi pe al treilea în chip de bălaur ; acea smeoaică cerù fata pe sama feciorului ei cel mai puternic, acela care a fost în chip de bălaur în fântâna din oraşul nostru, dar fireşte împăratul nu s’a învoit. Nu s’a rugat lui D-zeu să-l scape din încurcătură, n’a cerut dela nime vreun sfat, ci numai de capul lui a lucrat. A pornit cu oaste în contra smeoaicei pentru îndrăzneala care a avut’o când a cerut fata. Smeoaica cum a făcut, cum n’a făcut, ce a vrăjit, ce n’a vrăjit, destul că a omorît pe împăratul, pe împărăteasa şi pe toţi oştenii lui, iar fata a făcut-o piatră, chiar când erà la izvor. A fost foarte frumoasă fata aceea şi pentru acee se chiamă zina de piatră.
    Poate ursita a voit, ca până va fi rămăşiţă de smeoaica aceea, zina de piatră să nu se mai mişte de-acolo, ci tot piatră să fie. Acum cei trei feciori ai ei sunt omorîţi, mai este bătrâna în vieaţă, care a omorît pe fratele tău. De vei avea grije, o vei omorî şi-atunci folosind ce-ţi va spune bătrâna de smeoaică, vei învia pe fratele tău, vei învia şi pe fata cea de împărat, o vei lua de soţie şi vei fi împărat peste împărăţia aceea. Norocul fetei, că smeul în chip de bălaur a pierit de sabia fratelui tău, că luând pe fata împăratului de-acolo nici odată nu i s’a fi gătat neamul şi rămăşiţa. Eu am fost la împăratul, de le-am spus, că e bună apa dela „zina de piatră“, cu toate că aceea apă e ca şi cealaltă, gândind, că fratele tău ca om bun şi credincios ce l-am cunoscut se va abate pe la mine şi după sfaturile mele va deslega de vrăjituri pe acea nenorocită fată, omorînd smeoaica, dar am văzut, că el aceea n’a făcut-o, dar a şi păţit-o cu negândirea lui. Smeoaica i-a ţipat păr din capul ei, ca el să-l ţipe peste câni, el aşà a şi făcut, iar ea cu vrăjiturile ei, cu părul ei a legăt cânii ca şi cu nişte lanţuri ; lui i-a luat puterea şi aşà l-a prăpădit. Te vei duce şi te vei ferì de aceasta. Ai grije însă la lucurile acestea, nu uità de Dumnezeu căci atunce toate sunt trecute. D-zeu să-ţi ajute. Iată eu îţi dau nişte picături, acestea bându-le nu se va legà de tine nici o vrăjitură. Acum te du, căci azi fiind ziua mea, eu trebuie să merg la biserică.
    Plecă Păr mulţămind lui Dumnezeu pentru îndreptare şi gândind la ceeace zisese Măr cătră mumă-sa, când l-a înfierat ; acesta erà norocul, care i l-a mâncat mumă-sa, căci şi-a uitat să facă o faptă bună şi din aceea au provenit toate nenorocirile lui şi mai în urmă moartea.
    Ajungând şi el în aşà loc, de unde se vedea „zina de piatră“, un dor fierbinte-l cuprinse. I se părea departe locul până să vadă pe aceea, care îi este ursită lui.
    Totuş gândì, că fiind înserat, să rămână sub un copac şi să se odihnească până dimineaţă, că aşà în ziua următoare mai bine să se poată lupta cu smeoaica, dacă va fi lipsă de aceea.
    Se duse tocmai sub copacul, unde fusese frate-său, făcù un foc bun şi vru să-şi frigă carnea ce a fost vânat-o prin pădure. Când întorcea carnea în frigare mai bine, auzì din copac glasul :
    — Vai, că frigu-mi-e, mor de frig.
    Se uită în sus şi văzù o babă în copac. Indată ştiu cine e, deci zise :
    — Scobori babă, de te încălzeşte.
    Baba iară zise :
    — Vai că frigu-mi-e, mor de frig.
    — Da scobori-te şi te încălzeşte, să nu te aud văietându-te, — zise Păr, făcându-se răstit.
    — M’aş scoborî, dară mi-e frică de cânii tăi, — zise baba.
    — Nu te teme, — zise Păr, — până voiu fi eu aici, nu-ţi vor face nimic.
    — Ba mă tem, — răspunse baba — numai fi bun na trei peri din capul meu şi-i aruncă peste câni.
    — Bine.
    Ea luă trei peri din cap, îi aruncă în jos, şi zise încet, ca el să n’o audă :
    — Lanţ peste cânii tăi !
    El luă perii şi-i băgă în foc. Insă ea simţì putoare şi zise :
    — Ai aruncat perii în foc, mă înşeli, poate ţi-e frică, un june voinic de o biată babă rătăcită şi ascunsă aici de fiarele sălbatice.
    — Ba, nu mi-e frică. Na Bujor, ce ţi-ai băgat coada în foc de ai pârlit-o. Coada cânelui s’a pârlit, nu perii tări.
    Ea crezù ; se scoborî jos, se puse lângă foc şi zise :
    — Vai, că mor de foame.
    — Fă­ţi de mâncare ! zise Păr.
    Baba luă o broască, o împlântă în frigare, o puse pe foc să se frigă, şi pe care atingând-o de carnea lui Păr zicea :
    — Eu mânc carnea şi tu broasca.
    — Taci, babă spurcată, şi aibi grije nu atinge broasca ta de carnea mea, căci ţi-o arunc în cap.
    Iar atingea broasca de carnea lui Păr şi zicea :
    Eu mânânc carnea şi tu broasca.
    — Taci, babă spurcată, — zicea Păr — şi aibi grije nu tot atinge broasca ta de carnea mea, căci te dau la cânii mei să te mănânce.
    — Te mănânc eu pe tine, cum am mâncat şi pe frate-tău.
    Atunci ca muşcat de şarpe sărì Păr în sus şi strigă cătră câni :
    — Na Bujor, na Rozor, na Cetina brazilor ! prindeţi-o şi mi-o ţineţi !
    Indată săriră cânii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare şi altul de mâni.
    Atunci zise Păr :
    — Afurisită-ţi fie mumă-ta, te învăţ eu pe tine ! Unde-i frate-meu ?!
    — Lasă-mă, că ţi-l dau, — răspunse baba, — e aici la copacul din dreapta, vezi cânii acolo.
    — Haida iute şi mi-l arată.
    — Du-te la buşteanul acela, scoate inima din el, te du cu ea spre dreapta şi vei găsi lacul zinelor, pune-i inima jos şi fă formă de trup de om din pământ pe lângă inimă, spală-l cu apă din lac şi va învia.
    Aşà şi făcù, se duse, făcù ceea-ce zise baba, şi învie frate-său Măr.
    — Vai, că mult am dormit, — zise Măr.
    — Ai fi dormit tu pentru tot-deauna, de nu veneam eu, şi îi spuse în ce umblase şi câte păţise, şi ce ştiuse.
    Atunci zise Măr :
    Cât e de bine, că are cineva un frate credincios ca tine, îţi mulţămesc, că m’ai scos din nenorocul, în care m’a băgat mama.
    Vorbind, ajunseră la smeoaica, care erà tot în ghiarele cânilor.
    Măr îi zise :
    — Unde sunt cânii mei ?!
    — Iată colo — arătă smeoaica, — sunt deslegaţi.
    — Na prindeţi-o şi cânii mei ! Florian, Cioban şi Frunză de măgheran.
    Păr îi zise :
    — Babo, cum să înviez zina de piatră ?
    — Este acolo dedesubtul ei un cui de fier, acela să-l scoţi şi apoi învie, — zise smeoaica.
    — Ai grije frate Măr, — zise mai încolo Păr, să nu-i faci nimic, că poate n’a fi spus drept şi când mă reîntorc să o aflu încă aici.
    — Bine frate.
    Plecă Păr, ajuns la zâna de piatră, beù apă din izvor şi scoase cuiul dedesubt.
    Piatra din ce în ce se schimba în carne şi în oase, până în urmă se făcù o fată frumoasă, ca şi care n’a mai fost sub soare.
    — Vai că mult am dormit — zise.
    — Ai fi dormit în veci, de nu te sculam eu.
    — Văzând ea un june înaintea ei, se înspăimântă şi zise :
    — Cine eşti tu ?
    Eu sunt acela, care din blăstămul smeoaicei te-am scos.
    — Unde-i smeoaica ?
    — Smeoaica e acì mai încolo, îndată o să-i curm zilele !
    Ea căzù leşinată în braţele lui.
    Nu te teme dragă — zise el, — nume nu te va scoate din braţele mele, a mea vei fi şi o sărută cu dragoste.
    Ea se trezì din leşinul în care căzuse şi zise :
    — Dacă m’ai scos, a ta voiu fi.
    Merseră înapoi şi ajungând la smeoaică, zise Păr cătră câni :
    — Na Florian, na Cioban, na Frunză de măgheran ! na Bujor, na Rozor, na Cetina-brazilor ! toată fărâmi să o faceţi !
    Cânii o şi prinseră şi o făcură toată praf, nu mai rămase schiamătă din ea. Capul i-l arseră.
    Incă tot atunci noaptea au mers la curtea fetei celei schimbate din stâncă, acolo toţi au cunoscut-o de pe chipul ei, care erà pe păretele casei unde dormea ea.
    Tot oraşul, care o aşteptà de mult, îi venì înainte să o vadă, şi a întrebat-o :
    — Unde ai fost atâta timp ?
    — Am fost moartă, răspunse ea, — dar junele acesta m’a înviat, omorînd smeoaica, vrăjmaşa noastră.
    — El să ne fie dară împărat !
    S’au logodit fiind de faţă şi Măr, şi au plecat cu toţii la oraşul, unde erà fata împăratului, pe care o scosese Măr dela bălaur. La marginea oraşului se uită Păr să vadă căsuţa cea stricată, dară nu o văzù.
    Deci zise cătră Măr :
    — N’ai văzut aici o căsuţă ?
    — Ba mi-s’a părut că am văzut, dară nu m’am uitat la ea.
    Atunci spuse Păr toată istoria cu casa aceea, şi ştiură toţi, că D-zeu i-a îndreptat pe calea aceea.
    Ajungând la împăratul, el şi împărăteasa s’au fost sculat, şi îl aşteptau pe Măr.
    Au spus toate câte au păţit ; au făcut apoi logodnă şi au mers cu toţii la tata şi mama lui Mar, şi la mama lui Păr.
    O ! ce bucurie mare a fost pe toată împărăţia.
    Au făcut apoi un ospăţ ca acela ! Măr a luat de soţie pe fata de împărat, ce o scăpase din gura bălaurului, rămânând la tatăl său ; iară Păr a luat cu sine pe mumă-sa, pe bucătăreasa şi cu logodnica lui se duse acasă în împărăţia acesteia ; a făcut apoi şi el ospăţ, şi a rămas împărat. Măr împăratul şi Păr împăratul au trăit apoi şi mai departe ca doi fraţi şi dacă n’au murit şi astăzi trăiesc.
    Cine nu crede, să se ducă să vază.

Comunicată de N. Trâmbiţoniu din Várhely.

***

Am efectuat următoarele îndreptări :
  • Titlul poveștii apare în text ca Măr și păr; greşeală de culegere.
  • „Tot atâta, cu câteva minute“ — în text, atâ a ; defect de imprimare.
  • „împărăţia şi avuţia lor“ — în text, avuţla ; greşeală de culegere.
  • „n’a cerut dela nime“ — în text, nine ; greşeală de culegere.
  • „pe fata de împărat, ce o scăpase“ — în text, împărnt ; greşeală de culegere.
Note privind vocabularul :
  • „ridicând cornul picat“ — corn: (Mold., Transilv.) Colț, unghi, ungher ; margine (Dicționarul limbii române literare contemporane, Editura Academiei RPR, 1955–1957)

    Niciun comentariu:

    Trimiteți un comentariu