Spre deosebire de tipograful Petre Ispirescu, astăzi prea puţini îşi aduc aminte de Alexandru Vasiliu-Tătăruşi. Până şi Wikipedia, în marea ei sete de cunoaştere, sub titlul „Alexandru Vasiliu“ nu are decât un articol meschin despre un obscur general Comunist, notabil numai prin aceea că n-a făcut nimic de ispravă.
Volumul de Poveşti şi legende după care este reprodusă povestea Lupuliu năsdrăvan a fost tipărit în bune condiţii, cu îngrijire, aşa că n-am avut decât foarte puţine îndreptări de făcut; lista acestora este dată, ca de obicei, la sfârşitul articolului.
Cititorii vor remarca utilizarea în text a trei convenţii pentru marcarea acelor cuvinte sau expresii pe care autorul le-a considerat, probabil, deosebit de diferite de uzul literar: ghilimelele «franţuzeşti» marchează cuvintele pe care autorul le-a scris „drept cum se rosteşte“; cuvintele culese cu litere cursive apar într-un glosar la sfârşitul volumului (reprodus parţial aici); iar parantezele arată nu-mi e clar ce, probabil intervenţii ale autorului în textul notat după viul grai.
———————————
Academia Română
Din viaţa poporului român
XXXVI
Poveşti şi legende
culese de
Alexandru Vasiliu
Învăţător în Tătăruşi (Suceava)
Cultura Naţională
1927
17. Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene
La curte amù erà şi mai mare suparare. Nu destul că murise împărăteasa ! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul împarat. Căutatu-s’o cu câte pe lume ; dar pace bună, că nu ş’o mai dat peste leac.
Intr’o noapte visază că de se va găsì cineva să-i aducă pană de hulub de aur, şi l-a spalà cu ea pe la ochi, lui i-a trece ş’a vedeà mai ceva decât cum vedeà când erà de şepte ani ; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineaţă după ce se scoală, spune visul feciorilor şi se hotărăşte să deie de veste că cine i-a aduce şi l’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, aceluia-i dă jumătate de ’mpărăţie, şi-i lasă moştenire şi saraiurile împărăteşti.
Atunci cei doi feciori mai mari zic cătră tată-su :
— Babacă, nu da veste ’n lume pentru asta treabă, că gândim c’om fi vrednici să-ţi aducem leacul ; să nu mai vie vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
— Bine, dragii tatei… bun cuvânt aveţi ; numai de v’a ajutà Dumnezeu să izbândiţi.
Feciori-aieşti doi, toată ziua umblau creanga, ba la vânat, ba după alte lucruri fără socoteală ; iar cel mai mic, Alexandru, şedeà cât erà ziulica de mare numai lângă tată-su. Ce-i făceà Alexandru ? Ia îi aduceà apă, îi da de mâncare, îi cata ’n cap ; mă rog, el nu se ’ndurà să se ducă de lângă tată-su. Las’ că nu-i vorbă că şi tătâni-su îi erà drag ca lumina ochilor.
Amù, după ce zic fraţii cei doi, că s’or duce, răspică şi Alexandru :
— Măi, fraţilor, luaţi-mă şi pe mine.
— Hăă, pe tine ? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, măi prostule ? Tu bre, nu eşti de mers la drum ; tu eşti bun să şezi la acasă, să scarpini pe tătuca ’n cap,… şi făr’ deaceea, n’avem nevoie de-un păcătos ca tine.
Se scârbeşte rău bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşà de prost şi nu voiau să-l iee şi pe dânsul. Nu-i vorbă… îl făceau ei că-i prost, dar isteţ la minte ca el, nu mai erà altul să-i steie în potrivă. D’apoi faţa lui ? Frumoasă peste samă.
Văzând împaratul din ce pricină feciorul cel mic îi cu inimă ră, zice cătră cei mai mari să-l iee şi pe el, că doară n’au să-l ducă în spate. După ce s’o pus cum se cuvine, treaba la cale, ş’o luat fiecare fecior bani de cheltuială, haine de primineală, cal de călărie şi arme pe lângă dânşii şi se gată de drum.
Amù, bietului împarat, nu-i păreà rău după cei doi, cum îi păreà rău că se desparte de Alexandru, că tare-i mai erà drag !
— Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu ţ’ajute ; dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
— Rămâi sănătos, tată.
De-acoleà se pornesc ei tustrei şi merg grămadă până ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc o leacă ş’apoi pleacă înainte ; iar pe-aproape de-amiază, ajung şi întră într’o pădure mare. Merg ei prin pădurea aceea şi dela o vreme dau de-o poiană frumoasă. In mijlocul poienii erà o fântână zidită de marmură. Imprejurul fântânii, multe căni de argint legate de torţi cu lanţiuri de argint. Care ajungeà acolo, poposià ; dacă-i erà sete, luà apă şi bea, da’ nimărui nu-i treceà prin minte să s’atingă de căni, să le iee. Şi batăr să fi vrut a face aşà, nu puteà, că erau legate cu lanţuri.
La fântâna asta o făcut fraţii un popas bun, o stat de-o ospătat şi pe urmă s’o mai şi hodinit o leacă.
— Măi fraţilor, zice într’un târziu fratele cel mai mic, iacă ce-am chitit eu.
— Ce-ai chitit, măi ?
— Apoi am chitit aşà, că de ce să mergem toţi pe-un drum ? Hai mai bine, ş’om apucà unu ’ncolo şi unu ’ncolo, că nu se ştie a cui a fi norocul. Aşà, dac’om merge toţi grămadă, tot degeaba. Să ne pornim în lume şi s’avem a ne aşteptà tot aici.
— Apoi, aşà… tu măi ai vrè să ne despărţim unul de altul. Asta n’om mai face-o.
— Apoi dară cum, bre ?
— Aşà nu-i lovită măi Alexandre — zice fratele cel mai mare. Eu, de frate-meu nu mă despart, că noi de mici copii tot amândoi am fost. Da’ tu du-te singur unde te-or îndrepta ochii ; iară până a nu ne despărţì, să lăsăm inelele aici la fântână su(pt) ghizdele.
Şi se pornesc la drum. Cei doi apucă spre asfinţit, iar Alexandru spre răsărit.
Fraţii cei mari, ce păsări vedeau înaintea lor, pe toate le ’mpuşcau, le smulgeau penele şi le puneau în desagi. Trăgeau nădejde că într’atâta pănărie, trebuie să se găsască şi leac tătâni-su.
Alexandru erà bun la inimă ; el n-ar fi omorît o jivină, feritu-te-o Dumnezeu. Mergând tot înainte, o întrat în altă pădure mare. Aşà cam pe la jumătatea pădurii, dă de-o râpană mare şi adâncă. Nimenea nu mai erà harnic să treacă de ceea parte. Feciorul de ’mparat, dac’o ajuns la malul râpii, o descălecat de pe cal şi s’o dat să mănânce. Pe când să se scoale dela ospăţ, iată că pe malul râpii, dela vale, venià un lup mare cât casa asta. Alexandru s’o cam spăriet o leacă, da’ nu tocmai de «tăt». O pus mâna pe arc şi erà gata să-l ochiască. Atunci zice lupul :
— Nu mă săgetà Alexandre, fecior tânăr de ’mpărat, că mult bine ţ’oiu prinde unde mergi. Ştiu că eşti feciorul cutărui împarat, şi te duci s’aduci pană de hulub de aur, că-i tată-tu beteag de ochi. Să ştii Alexandre, că unde te duci, fără mine n’ai să izbândeşti nimica.
Şi s’o prins ei fraţi de cruce.
— D’apoi lupule, îi vrè tu să mergi cu mine ?
— Ie şaua de pe cal ş’o pune pe mine şi să te ţii bine.
Aşà o făcut Alexandru. O legat calul lui la un copac, o ’ncălecat pe lup, şi lupu când ş’o făcut un vânt o fost de ceea parte de râpă. După ce-o ajuns de ceea parte, zice lupul :
— Alexandre, unde mergem, la greu mergem ; da’ dacă mi-i ascultà pe mine, am nădejde de izbândă bună.
Apoi mai merg ei o bucată bună, până ce ajung la o pajişte frumoasă într’un huciag. Descalecă omul şi dă să se culce. Când să se culce zice cătră lup că să-l scarpine în cap, cum făceà cu tată-su acasă.
Lupul, ce să facă ? Incepe a trage încetişor cu laba pe cap, drept ca şi cum l-ar scărpinà un om cu mâna. Băietanul, dacă erà trudit, îndată o adormit. Da’ lupul erà flămând peste samă. Cum o văzut că Alexandru o adormit hăt bine, numai s’o uitat înapoi şi i-o fost gândul la cal. N’o stat mult la chiteală, din trei sărituri o fost peste râpă la cal şi l’o mâncat.
După ce s’o pornit lupul, Alexandru s’o trezit. Când s’o trezit, s’o uitat încolo, s’o uitat încolo, n’o văzut nimica.
— Ia amù drept că-s prost. De ucideam dihania, eu aveam cal, aveam mâncare, aveam de toate celea. Aşà, nu-i nici tu lup, nici tu cal, nici tu nimica. Am rămas drept ca ’ntâiu fără căpătăiu.
Pe când se gânduluià aşà, iată că vede lupul viind. Dihania dacă mâncase calul, ce erà mare întâiu, amù erà şi mai mare.
— Când s’a răpezì la mine — zice Alexandru — când mă mănâncă.
Da’ lupul n’aveà aceeaş grijă. El aveà grijă să fie de-ajutor tânărului fecior de ’mparat. Alexandru, când îl vede că s’apropie, bagă de samă că erà mai voios şi se tot lingè pe bot.
— Măi lupule, pe cum văd eu, tu mi-ai mâncat calul.
— Mâncat, Alexandre ; da’ nu-ţi fie inima ră, că abià am mai prins la putere, şi făr’ de-aceea, cu calul tău n’aveai să poţi face nimica ; acolo la râpă aveai să şezi.
— Hai să fie ş’aşà, măi lupule. Da’, oare nu ne-om pornì de-amù ?
— Ba pornì, frate Alexandre. Pune şaua pe mine, încalecă şi hai la drum.
După ce-o mers ei o bucată bună, o ieşit din huciu, la câmp întins. De-acolo, se vedeà hăt departe o zare de foc. Lupul se uită bine şi zice :
— Frate Alexandre ! Vezi zarea «cèi» de foc ?
— O văd.
— Noa dac’o vezi, apoi acolo-s 12 talhari, şi cum om ajunge la dânşii, om căpătà noi mâncare — că Alexandru se tânguià că i-i foame —. Da’ am să-i fac pe hoţi s’apuce care ’ncotro, şi 12 ani să nu ştie unul de altul.
Măăi ! Şi când ş’o făcut un vânt, lupul mergeà aşà de tare, că cu puşca să fi dat după el şi nu-l ajungeai. O mers câtă vreme or fi mers, şi asupra nopţii o ajuns aproape de hoţi, de-o pildă îi de-aici până la noră-mea la «Paraştiva»1).
1) O noră a povestitorului, numită Paraschiva, N. Const. V. Fodirică. Sta departe de moşneag, preţ ca de la v-o 40 m.
După ce-o ajuns acolo, zice lupul :
— Stăi, frate Alexandre aici lângă şă, că eu mă duc la ei ; să ne închipuiască v’o leacă de mâncare.
Măi, şi s-o dat lupul peste cap şi s’o făcut un flăcău voinic, cu traista de-a şoldu şi cu puşca pe umăr, de socoteai că-i cel întâiu căpitan de hoţi. După ce s’o făcut om, s’o pornit «supre» hoţi.
Ei erau 12 şi şedeau toţi supăraţi împrejurul focului. Iesta cum ajunge le dă bună sara.
— Da’ ce caţi tu pe-aici, măi flăcăule ?
— Ce caut ? D’apoi bre, ce căutaţi voi, aceea caut şi eu.
— Şezi dară coàlea lângă noi şi ni-i mai ţineà de urît.
— Da’ ce şedeţi voi măi, aşà de ugiliţi ?
— Cum n’om şedeà bre, că de 12 ani ne trudim să prădăm o stână de-aici de pe moşia asta, şi nici că putem izbândì. Ori ce-om face şi ori cum om face, prin cânii şi ciobanii de veste, şi n’ai chip nici să te-apropii, da’ de cum să mai iei cevà.
— Măi, da aveţi voi cevà de mâncare, că mie mi-i foame de nu mai văd cu ochii.
— N’avem bre, flăcăule ; ia şedem şi noi ca vai de noi.
— Bre, dacă-i vorba, voi 12 n’aţi putut face nimica, şi eu numai singur am să mă duc şi las’ de nu v’oiu hrănì de oi.
— Şi te-i duce, bre ?
— Duce !
Şi voinicul nu mai lungeşte mult vorba cu «ieştia», că vedeà că-s nişte proşti şi nişte păcătoşi. Se porneşte spre stână. Colo pe-aproape, se dă peste cap, se face muscă şi se aşează în lâna unui berbece şi începe a strigà : «Scoală măi baciule, c’o venit să-ţi fure oile».
Atunci ciobanii o sărit ca arşi cu toţii… cânii tot pe-aceea urmă. Incep a strigà ş’a tiohăì împrejurul oilor, da’ nu văd nimica, şi dacă n’o văzut nimica, s’o culcat. Nu bine-o apucat a închide ochii, că musca iar(ăşi) strigă : — Măi baciule, câte oi îmi dai, că mă duc.
Caută ei ciobanii, dar nu găsesc nimic.
— Dă-mi baciule oi, nu te mai chitì mult. Imi dai bre, câte-mi dai ? Ori de nu, ţi le ieu pe toate.
— Apoi ie-ţi măi câte ţ’or trebuì şi du-te în plata lui Dumnezeu.
— Bine baciule… eu mi-oiu luà ; da’ tu să strigi cânii să nu se iee după mine, c’apoi îţi ieu şi oile şi cânii şi vă ucid pe voi pe toţi.
Şi de-acolea ie omul două oi, le mână dinapoi până ce s’o mai departat. Pe urmă s’o dat peste cap, s’o făcut lup, o luat oile la fugă. Cam pe-aproape de hoţi, s’o făcut om ş’o ajuns cu oile la dânşii.
— Ei măi… ziceaţi că n’oiu fi în stare nici să m’apropiu de stână ; iacă v’am adus oi. Puneţi şi le frigeţi şi după li-ţi jupì, unu din voi să puie de mămăligă.
— D’apoi de unde să facă mămăligă, dacă n’avem făină ?
— Sunteţi hoţi, măi, ori ce dracu sunteţi ? Eu zic aşà că nu sunteţi hoţi ; sunteţi numai nişte coţcari. Las’ că m’oiu duce tot eu şi v’oiu aduce.
Şi se porneşte supre un sat. Când pe-aproape, se dă peste cap, se face muscă şi întră în casă la un popă. Se ’ntâmplase c’aveà popa un sac de colaci şi-i ţineà în odaia în care dormià. Musca se bagă în desagi şi tocmai când dormià popa mai bine, strigă de colo : — Scoală, părinte, că-ţi eu colacii !
Atunci popa se scoală degrabă, prinde-a zice Doamne miluieşte ş’a strigà la preuteasă s’aprindă lumânarea, c’o întrat hoţii. Caută ei de-a mărunţelul ; da’ nu găsesc nimic.
— Lucru necurat, preuteasă, în casa noastră.
Mai ceteşte popa pe-o carte şi de-acolea iar se culcă. Cela de colo, iară(şi) strigă : — Scoală, părinte, că eu îţi ieu colacii !
— Da’ ie-i măi, şi te du dracului, cruce de aur cu noi în casă !
Cela atunci, înşfacă ţuhalul cu colaci, şi… mână băiete. S’o făcut om şi nu s’o oprit până la hoţi.
— Ei măi, puneţi carnea ş’o saraţi, ş’o frigeţi ş’apoi pe urmă ne-om da la mâncare.
— Că n’avem nici sare. S’o mâncăm, ş’aşà nesărată.
— Bată-vă mama lui Dumnezeu, păcătoşilor ! V’am spus eu că nu sunteţi nici de zama oului. Lasă că tot eu am să v’aduc şi sare.
Apoi pleacă tot în satul acela, se face muscă, întră în săcuieţul cu sare mărunţică la un om nevoieş şi zice : — Scoală, măi omule, că eu îţi fur sarea.
Omul, când aude glas, sare spărièt, trezeşte femeia şi băieţii, se dă la căutat, da’ nu găseşte nimica.
— Vai de mine, măi femeie, necuratu-i la noi în casă. Daţi-vă degrabă la făcut cruci şi mătănii.
Pe urmă se culcă. Musca mai strigă de v’o două ori ; iar Românul dacă vede nevoia, nu se mai scoală, fără numai strigă : — Ie-ţi sare, măi, şi du-te ’m plata lui Dumnezeu.
Atunci cela o luat sarea ş’o venit la cei doisprezece.
— Iacă, măi, v’am adus şi sare.
Amù vine rândul s’aducă apă. Hoţii ş’aici se codeau şi se îndemnau unul pe altul. Dacă vede voinicul — lupul — cum îi treaba, îi mai batjocureşte numai ca pe dânşii, ş’apoi se duce în sat la un crâşmar s’aducă vin, că după dreaptă socoteală, pare că mai bine merge vinul după friptură, decât apa. Dacă s’o pornit cela în sat, se dau hoţii la sfat.
— Bre — zice căpitanul lor — de-amù înainte, «aiesta» are să ne fie căpitan. Mă dau şi eu supus lui, că pe cât văd, îi vrednic de-a ne povăţuì pe noi toţi.
Ce plănuiau ei, şi cum aveau să se învârtă lucrurile ! Amù voinicul, după ce-o ajuns la crâşmar, o descuièt lacata de la pivniţă, o luat cele două piei de oaie, le-o cusut ş’o făcut din ele un burduv. Pe urmă o scos cepul de la un poloboc, o băut el ce-o mai băut, o umplut burduvu de vin şi s’o apucat la codru. Da’ amù n’o mai tras la hoţi, făr’ de-a dreptul la Alexandru. După ce-o pus burduvul jos, o luat un par ş’o dat odată în burduv, ş’o făcut parul un hùiet, ca şi cum ai fi dat într’un om. Dară el da, şi tot el răcnè :
— Vaai de mine, nu mai da, că n’am furat eu oile ; ia acela le-o furat, — zice arătând cu mâna spre un hoţ.
Atunci hoţii o încremenit acolo lângă foc.
El mai dă odată cu paru ’n burduv.
— Vai de mine — zice — nu mă omorî, că n’am furat eu colacii ; ia acela i-o furat.
Hoţii amù le-o fost gătit pe toate.
— Măi, alta nu-i, fără l-o prins, şi din pricina asta om catà să ne stricăm culcuşul şi să ne ducem care unde-om vedeà cu ochii.
Voinicul mai trânteşte odată cu paru ’m burduv şi tot el răcneşte : — Nu mă omorî, că c’am furat eu sarea ; ia acela o furat-o.
Apoi îşi schimbă glasul şi zice : — Lasă că m’oiu duce eu şi la aceia, potlogarilor ce sunteţi. D’apoi socotiţi că mi-ţi scapà v’o unul din mână ? V’oiu învaţà eu cum se fură.
Hoţii, dac’o auzit aşà, n’o mai catat că nu mâncase nimic.
— De-amù, bre — zic ei — vine şi la noi, şi-i rău de capul nostru.
Şi n’o mai lungit vorba, fără s’o împrăştièt şi s’o ascuns : cari ’n bortele stâncilor, cari ’n vizuinii, de nu s’o mai întâlnit doi la un loc şi n’o mai ştiut unul de altul, vreme de doisprezece ani.
* * *
Amù pe hoţi să-i lăsăm acolo unde-or fi ei şi să vedem aieşti cari-o rămas, ce-o făcut ?
— Ei, măi frate Alexandre, nu ţ’am spus eu că ţi i-oiu face să fugă di ’mprejurul focului ?
Apoi de-acolea s’o dat ei ş’o mâncat gospodăreşte şi după ce ş’o pus pântecele la cale, s’o gătit de drum. Flăcăul s’o făcut iar(ăşi) lup şi după ce-o pus Alexandru şaua pe el, zice : — Frate Alexandre, vezi albind ceva departe în spre răsărit ?
— Văd.
— Noa, dacă vezi, apoi ia acolo-i hulubul de aur. Acolo avem să mergem. Da aşa-i departe, că trei ani avem de mers până ce-om ajunge la dânsul. Sui pe mine şi ţine-te.
— Măăi ! Şi mergeà lupul… da’ mergeà aşa de rèpede, că nimenea nu-l mai puteà întrece… ca săgeata, nu ceva. La trei ani o ajuns unde erà închis hulubul de aur. Erà un loc încunjurat cu zid mare şi porţile încuiete. Când o ajuns acolo, soarele erà cruce amiază.
— Apoi, măi frate lupule — zice Alexandru — de ajuns, am ajuns noi aici ; da’ cine-i harnic să descuie porţile şi să între înnuntru.
— Despre asta, n’aveà grijă, frate Alexandre. Bagă mâna ’n urechea mea cea stângă şi scoate o naframă.
— Iac’am scos-o.
— De-amù s’amèninţi cu ea, că porţile au să se descuie ş’au să se deschidă singure. Hulubu-i într’o cuşcă de aur ; cuşca-i într’un măr de aur, iar împrejurul mărului stau de pază doisprezece lei părângâi. Tu să te sui încetiişor în măr, să iei hulubul ; dar să nu zici nimic, şi nici să te puie pacatul să iei v’un măr, ori macar o frunză să rupi, că de nu-i ascultà, prin mari nevoi avem să mai trecem.
De-acoleà Alexandru o întrat în ogradă, s’o dus în livadă, s’o suit în măr ş’o pus mâna pe cuşca cu hulubul. Da’ când să se deie jos, şi când o văzut merele celea numai de aur, nu s’o putut rabdà ş’o rupt unul.
— Ce-are să mai fie, dac’oiu rupe un măr ?!
Da’ de unde… că după ce-o rupt mărul, toate merele din copac o căzut în capul leilor părângăilor. Ceia îndată s’o trezit şi cum s’o trezit, cum o pus mâna pe vinovat. Unul ziceà ca să-l taie ; altul, că să-l ardă ; altu, că să-l spânzure. Mă rog, fiştecare ziceà că să-l prăpădească de pe faţa pământului. Atunci zice unul din ei mai bătrân :
— Ho, măi, proştilor ! Odată la omorît. Staţi bre, că de-amù au să se stârnească judecăţile, că doară nu-i lucrul numai aşà cum socotiţi voi. Trebuie să fie ş’aista un voinic, măi, dac’o putut el răsbate pân’ aici, mai cu samă că pe la noi n’o fost nici macar pasăre măiastră, da’ de cum om pământean.
Şi fac ei, mă rog, ca la judecată : îl chiamă să-şi deie sama cum de-o cutezat să între şi să fure hulubul şi merele ?
— Apoi, iacă cum îi socoteala : Nu să gândiţi voi, că eu îs om de rând. Eu îs feciorul cutărui împărat. Tata s’o ’mbolnăvit de ochi şi nu vede mai de feliu, ş’o visat că de s’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, lui i-a trece. Şi iacă deaceea am venit eu pe la voi.
— Bine, măi. Aşà să fie cum zici tu. Noi ţ’om da nu numai hulubul cu cuşca lui ; noi om sapà mărul cu totul şi ţi l-om da, numai dacă ni-i aduce calul cel care-l păzesc douăzeci şi patru de lei părângăi. «Acela» cal are părul tot de aur ; are soarele ’n piept, luna ’n frunte, stelele pe spinare şi luceferii pe umeri, şi ’n fieşte care fir de păr îi aninat câte-un diamant şi pietre scumpe. De ni li-i puteà aduce, bine ; de nu, apoi n’ai ce mai cautà pe-aici.
De-acoleà Alexandru iesă pe poartă afară.
— Ei, măi frate — zice lupul — aşă-i că nu m’ai ascultat ?
— D’apoi ce-am făcut ?
— Ce-ai făcut ?… D’apoi te-ai apucat ş’ai rupt un măr, ş’amù ieştia te-o trimes s’aduci calul ce are soarele ’n piept, luna ’n frunte şi stelele pe spinare.
— Apoi, dă măi frate lupule, am greşit.
— Ei ai greşit. Nu ţ’am spus ei să m’asculţi pe mine şî tu nu m’ai ascultat !… De-amù trebuie să mai mergem alţi trei ani, până ce-om ajunge acolo. Hai sui pe mine. Ţ’am spus eu că de nu mi-i ascultà, avem de trecut printr’o mulţime de nevoi.
— Iartă-mă, frate lupule, c’am greşit.
Ş’o ’ncălecat pe lup şi trei anu o mers până ce-ajuns la salaşul celor douăzeci şi patru de lei părângăi. Ş’acolo erà zid mare împrejur şi porţile încuiete.
— Amù, frate lupule — zice Alexandru — cine-a mai aveà putere să între-aici ?
— Nu te ’ngrijì despre-aceea treabă. Bagă mână ’n urechea mea cea dreaptă, să scoţi o naframă şi s’amèninţi asupra porţilor, că ele singure s’or deschide. Tu să întri în grajd, fără de nici o grijă, c’amù leii dorm. Să iei calul aşà cum se găseşte : cu frâul care l-a aveà el. Să nu cumva să pui mâna pe v’o şă, ori pe v’un frâu, că-i vai de capul tău.
— Aşà oiu face, frate lupule.
Când o întrat Alexandru şi s’o uitat în în grajd, nu-l mai ajuneà capul ce frumuseţe de cal erà acolo. Calul strălucià ca soarele ; frâie de aur şi de argint prin cuie, şăi frumoase numai de aur. Da’ Alexandru, să n’asculte de lup ?!
— Măi — zice — de ce n’aş luà eu ş’un frâu de celea şi de ce n’aş pune ş’o şă frumoasă pe cal ?…
Cum o pus mâna pe frâu şi pe şă, toate curălăriile şi toate şăile o căzut în capul leilor ş’o începu a-i bate până ce i-o trezit. Când s’o trezit ş’o dat ochii de Alexandru, o pus mâna pe el. Şi l-o luat la mustrat şi la cercetat. Alţii ziceau că să-l taie ; alţii, că să-l frigă, alţii că să-l spânzure ; da unul mai bătrân zice :
— Nu aşà măi proştilor ! Staţi, că de-amù au să iasă judecăţile, că după cum se vede treaba, nici flăcul ista nu-i tocmai de rând. Nu-i un păcătos, dac’o putut răsbate el până la noi, unde până ’ntr’asta vreme n’o putut răsbate pasăre măiastră, da’ de cum om pământean.
Şi-l chiamă la judecată.
— Ei măi, flăcăule ! Să ne spui cine eşti, de unde eşti şi ce ţ’o venit ţie să întri la noi să ne furi calul ?
— Eu, măi leilor părângăilor, îs feciorul cutărui împarat. Tatăl meu s’o ’mbolnăvit de ochi ş’amù nu vede mai de feliu. Şi s’o aratat prin vis că de s’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, lui i-a trece. Eu cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns la hulub ; dar când să pun mâna pe el, păzitorii o pus mâna pe mine, cum aţi pus-o şi voi amù. Ş’o zis că de le-oiu aduce calul vostru, ei mi-or da hulubul cu cuşcă şi cu măr cu tot. Şi iacă de-aceea m’o adus vântul şi nacazul pe la voi ; că de altă, nu veniam pe-aici cât erà lumea.
— Apoi măi flăcăule, dacă ţi-i vorba de-aşà, noi ţ’om da calul cu frâu şi cu şă şi cu trânzări, dacă ni-i aduce de unde-i şti tu, pe Ileana Cosinzeana, din cosiţă ruja-i cântă, stă soarele ş’o ascultă. Când ruja din cosiţă cântà, stà îngerii ş’o asculta şi Dumnezeu se minunà.
Ş’o ieşit suparat Alexandru, nu de alta, fără numai pentru c’o calcat cuvântul lupului.
— Ei măi frate Alexandre, nu ţ’am spus s’asculţi de cuvântul meu ? Te-ai apucat să iei şi alte frâie şi alte şăi ! Mai bine şedeai acasă şi scărpinai pe tată-tu ’n cap, decât ai fi umblat prin lume… dacă nu eşti tu vrednic macar să m’asculţi pe mine !
— Iartă-mă ş’amù, frate lupule, c’am greşit.
— Bre, numai pentrucă te ştiu bun la inimă, te iert ; că de-ai fi fost altfel, te mâncam când te-am găsit colo la râpă. De-amù, alţi trei ani avem de mers, până ce-om ajunge la Ileana Cosinzeana. Ea se scaldă în lacul de lapte dulce. Noi om merge-acolo. Pune bine şaua pe mine şi hai !
Şi trei ani o mers până ce-o ajuns cam pe aproape de lacul de lapte dulce. Apoi o descălecat, ş’o zis lupul :
— Măi frate Alexandre, de mi-i ascultà nici amù, să ştii că eu singur te mănânc. Iacă ce să faci : Să te duci şi să te-aşezi în mărăcinii cei de pe malul lacului, că Ileana are să vie la scaldat. Şi când s’a desbracà, are să puie straiele pe spinii ceia. Tu când îi vedeà că s’o bagat în lac şi s’o cufundat, să iei straiele şi să vii la mine cât ce-i răsputeà ; dar să nu te puie pacatul să te uiţi înapoi când te-a strigà, că te face stană de piatră… şi făr’ deaceea, te mănânc eu.
— C’aşà să şi faci dacă nu te-oiu ascultà.
De-acoleà, lupu o stat mai depărtişor ; iar Alexandru s’o dus şi s’o aşezat în spinii ceia. Nu mult o şezut, că numai ce vede că vine Ileana Cosinzeana. Măăi !! Trupul şi pielea ei albă ca spuma laptelui. Ochişorii ei, «murea» câmpului, perişorul ei, pana corbului. Când o văzut-o Alexandru aşà de frumoasă, mai mai erà să sară de-acolo din tufe, dacă nu i-ar fi spus lupul că nu-i bine. Da’ o lăsat toate la o parte, şi ş’o tinut firea, că n’aveà încotro.
Ileana Cosinzeana, după ce s’o desbracat, o pus straiele pe spini şi s’o aruncat în lac. Când o scos el capul din spini şi n’o văzut pe nimenea, o pus degrabă mâna pe straiele Ilenei ş’o rupt-o la fugă. Ileana când o scos capul din apă şi s’o uitat la spini ş’o văzut că nu i-s straiele, o ţipat odată, de gândeai că s’o rupt inima dintr’însa. Şi când o văzut pe Alexandru fugind, o luat-o şi ea la fugă după dânsul.
— Stăi, mă rog, voinice, stăi mă rog şi te uită macar cât decât înapoi, să vezi ce trupuşor de desmierdat şi ce gură de sărutat, am eu.
Dar Alexandru, de ce se rugà Ileana să steie, el fugià să deie inima din el. Când pe-aproape de lup, mai nu mai puteà fugì, fără numai atâta o zis : — Nu mă lasà, frate lupule, nu mă lasà, că mă găteşte !
— De-amù, n’aveà grijă, frate Alexandre !
Când o ajuns Alexandru la lup, nu mai puteà grăì, de ostenit ce erà. O pus straiele lângă lup, s’o ’ntins la pământ şi şedeà cu gura cascată, pe când s’o apropièt Ileana.
— Stăi, muiere, de-amù — zice lupul — că ai treabă cu mine !
— Cum am treabă cu tine ? Da’ de ce mi-o luat straiele ? Hai la luptă să ne luptăm.
— Fa muiere, fa ! Tu nu mă ştii cine-s eu. De ţi-i voia să te rup în bucăţi, hai cu mine la luptă ; iară dacă ţi-s dragi zilele, să-ţi cauţi de nevoi.
— Apoi să-mi deie voinicul straiele — o zis ea, când o văzut pe lup rânjind colţii asupra ei — şi dac’o îndrăznit el de-o venit tocmai pân’ aici, iacă vreu ca soţ să-mi fie, soţ să-i fiu.
Când o auzit Alexandru vorba asta, de bucurie, nu mai ştià că mai trăieşte, ori îi dus pe ceea lume. Apoi s’o făcut pace între dânşii. O dat ea mâna cu lupul şi cu Alexandru. Apoi o zis Ileana :
— Vreţi să mergeţi la lăcaşurile mele să trăiţi, ori să merg, voinice, la saraiurile tătâni-tu ?
— Ba să mergem la saraiurile tătâni-su — zice lupul.
— Apoi dacă vi-i vorba de-aşà, haidaţi cu mine ’n văzduh la palaturile mele, să-mi mai pun nişte lucruri la cale, ş’apoi de-acolea om merge unde-a da Dumnezeu. Ş’apoi altă vorbă, lupule : Eu am puteri mari, nu merg numai aşà ; eu zbor ca săgeata. Să-mi dai voinicul mie, şi de te-i puteà ţineà de noi, bine ; de nu, apoi rămâi sănătos.
— Desupre-aceea nu te ’ngrijì Ileană, c’oiu merge şi eu cum a da Dumnezeu.
După ce-o gătit vorba, Ileana a luat pe Alexandru şi ş’o făcut cu el vânt în văzduh. Da’ ce zburà ea… lupul zburà şi mai sus. Ş’o mers ei până ce-o ajuns la palatul Ilenei Cosinzenei. Aicea, după ce s’o mai drăgostit băietanu cu Ileana, apoi o ’nceput Ileana a se pregătì de drum.
Măi şi unde n’o prins Alexandru a plânge, ş’a plânge, de se scuturà cămeşa pe dânsul.
— Da’ oare de ce plânge Alexandru, zice Ileana cătră lup.
— D’apoi pentrucă-i prost, deaceea plânge. De ce plângi, frate Alexandre ?
— Cum să nu plâng, dacă ştiu că pe Ileana Cosinzeana au s’o iee lei părângăi ; iară eu nu m’aş lasà de ea odată cu capul.
— Măi frate Alexandre, ţ’am spus că pe mine de mi-i ascultà, n’ai să nimereşti rău. N’aveà bre nici o grijă, că am să mă trudesc să-ţi fiu de folos.
După asta, Ileana o scos un bicişor din sân, o pocnit cu el în patru părţi a palatului, l-o făcut un măr de aur ; o pus măru ’n sân ş’apoi de-acoleà s’o pornit la drum ca vântul şi ca gândul. Pe-aproape de cei douăzeci şi patru de lei părângăi, se opresc cu toţii, din mers, lasă pe Ileana mai depărtişor, şi-i dă lupul grijă să nu cumva s’o puie pacatul să fugă, c’o fură sfinţii.
El — lupul — s’o dat peste cap, şi…ce erà Ileana de frumoasă !… Lupul pe zece părţi s’o făcut femeie mai frumoasă ş’o zis cătră Alexandru :
— Alexandre, să mă duci la lei, să-ţi iei calul şi să mă laşi la dânşii, iară tu să te ’ntorci la draguţa ta, să vă porniţi la drum, că şi eu cât degrabă am să v’ajung.
Mare bucurie o avut leii părângăi, când o văzut ce lucru de Ileană le aduce Alexandru. I-o dat calul, nu numai c’o şă, fără că i-o mai pus pe deasupra încă patru şăi cu frâie, cu trânzări şi cu «tăte» lucrurile pentru treaba călăriei. Alexandru ş’o luat calul şi lucrurile, s’o dus la Ileana Cosinzeana, s’o suit amândoi pe cal şi s’o pornit la drum, că trei ani aveà de mers de la leii ieştia, până la cei cu hulubul de aur.
Amù, «ieşti» douăzeci şi patru, după ce s’o pornit Alexandru, s’o dat pe lângă bietul lup — că ei socotiau că-i chiar Ileana Cosinziana. Altu o pupa, altu o chişcà, altu o strângè în braţe, mă rog nu mai lungesc mult vorba. Da’ la urmă, vine rândul unui leu părângău mai bătrân. Aista s’o dat şi s’o uitat la ea de-a mărunţelu, şi după aceea o zis aşà :
— Doamne, Ileană Cosinzeană, frumoasă mai eşti, de nu mai ai păreche pe lumea asta ! Dacă din capul tău iesă miroznă frumoasă ; dacă din cosiţă ruja-ţi cântă… ce să mai lungesc vorba… eşti frumoasă peste samă ; d’apoi dacă dinţii din gură ţi-s roşii ca la lup !
Atunci lupul scuipă asupra lor şi zice :
— Ptiuu… dacă-i lup, lup să fie !
Şi s’o dat peste cap şi lup s’o făcut. Atunci leii :
— Hoo, tioo, lupu măi… bată-l mama lui Dumnezeu.
Şi svârlià după el care cu ce puteà, până ce l-o scos pe poartă.
— Eei — zic leii, după ce-o ramas singuri — că rău ne-o mai pâcâlit. De-amù am ramas şi fără cal şi fără Ileana. Vai de mintea noastră.
Lupului, nu mult i-o trebuit să meargă până ce-o ajuns pe Alexandru şi pe Ileana Cosinzeana.
— Ei, măi frate Alexandre, te temeai că ţ’or luà leii pe Ileana… Aşă-i că de-amù Ileana-i a ta ?
— Aşa-i frate lupule. Nu-s vrednic să-ţi «mulţămăsc», pentrucă mult bine mi-ai făcut de când umblăm amândoi prin lume ! Da amù, «tăte ca tăte»… când m’ai face şi cu calul, Doamne, bine-ar fi !
— Apoi, măi frate Alexandre, să nu te fi ştiut cu inima bună, doară de-atunci te mâncam ; da’ aşà, n’aveà grijă, că te duci acasă şi cu calul şi cu hulubul şi cu mărul.
Pe-aproape de lăcaşul celor doisprezece lei părângăi, Ileana Cosinzeana rămâne cu calul cel frumos mai de-o parte la un loc ferit ; iar lupul se dă peste cap şi se face un cal frumos de nu mai aveà păreche pe lume. Alexandru iè calul — pe lup — de căpăstru şi intră ’n ogradă la cei doisprezece lei părângăi.
Când o văzut leii că le aduce cal aşà de frumos, nu mai puteau de bucurie. Indată s’o dat ş’o sapat mărul şi l-o scos din pământ cu rădăcini cu tot şi-i l-o dat lui Alexandru şi cu cuşca cu hulubul de aur. Alexandru o luat mărul şi cuşca cu hulubul, şi s’o dus la Ileana Cosinzeana, o ’ncălecat pe cal şi hai la drum.
Amù, leii părângăii o luat calul s’o ’nceput a se ’nvârtì împrejurul lui. Altul îl puneà la trăsură, altul se suià călare pe el, altul îl duceà de căpăstru, altul îl «cercelà», mă rog, de drag ce le erà, nu ştiau ce să-i mai facă. Da’ la urmă, vine rândul şi leului celui bătrân. Vine el şi se uită la cal de-a mărunţelul şi zice :
— Doamne, măi calule, frumos mai eşti ! Şi cum să nu fii frumos, dacă ai soarele ’n piept, luna ’n frunte, stelele pe spate… făr’ decât, un lucru nu mi s’arată mie, nu mi se loveşte : Toate-s bune la tine, şi la locul lor ; da’ urechile ţi-s scurte ca la lup !
Când o auzit calul vorba asta, numai o scuipat asupra leilor ş’o zis :
— Ptiuu, dacă-i lup, lup să fie !
Şi s’o dat peste cap, şi s’o făcut lup. Atunci leii o ’nceput a tiohăì ş’a svârlì după dânsul, care cu ce i-o venit la ’ndemână. Lupu după ce-o scapat de acolo, s’o dus de-o ajuns pe Alexandru şi pe Ileana. Leii părângăii o ramas şi fără cal şi fără măr şi fără hulub.
Apoi de-acolea tustrei o mers vreme de trei ani până ce-o ajuns la râpa cèi mare. O trecut râpa ş’o poposit o leacă aproape de fântână.
— De-amù, frate Alexandre — zice lupul — mergi sănătos, că eu mă duc în lumea mè, de unde-am venit.
— Frate lupule, eu zic aşà că să mergi cu noi la împărăţia tatei ; că de-oiu murì eu, mi-ţi comândà amândoi cu Ileana Cosinzeana ; de-i murì tu, apoi eu nu te-oiu îngropà, făr’ decât ţ’oiu face un săcriiu numai de aur şi te-oiu pune ’ntr’însul.
— Nu rău cuvânt ai, măi frate ; da’ cu tine tot nu pot merge, pentrucă eu îs blăstămat de mama — de când eram mic — să fiu lup vreme de patruzeci de ani şi să fac bine în lume, celor buni la inimă.
Şi cum o gătit de cuvântat, s’o dat peste cap şi s’o făcut un flăcău aşà de frumos, c’amù Ileana Cosinzeana, mai mai ar fi lasat pe Alexandru. Dară flăcăul s’o dat iară(şi) peste cap şi s’o făcut un lup mult mai mare decât o fost pân’ amù, şi pân’ a nu se despărţì iacă ce-o cuvântat :
— Tare mă tem frate Alexandre, că n’ai să ai parte să trăieşti în palaturile Ilenei, şi n’ai să ai parte de cal şi de hulubul de aur.
Apoi de-acoleà, s’o dus în lumea lui prin pădurea cèi frumoasă, pe malul râpii la vale : Tinerii o zis bogdaprosti c’o scăpat nemâncaţi de lup.
***
Amù pe Alexandru şi pe Ileana cu «tăte» socotelile lor, să-i lăsăm acolo în pădure, şi să vedem ce-o făcut pricopsiţii de fraţi ai lui ? Ei, după ce s’o despărţit de Alexandru, s’o dus pe câmpi, prin păduri ş’o vânat păsări de tot felul. Care cum le puşcà, le dubgè bine de pene şi punè penele ’n desagi. După ce-o umplut desagii, o mai umplut şi câte-o ţiglă de păsări întregi. Hrănindu-se ei de umblat prin lume, o venit la fântână. Caută inelele şi le găsesc aşà cum le-o pus. A lor, le-o luat şi le-o pus în degete, iar a lui Alexandru l-o lasat la locul lui de mai înainte. Amù ei aşteptau pe fratele lor.
Iată că ’ntr’un târziu îl văd viind.
— «Ioti» măăi, prostul dracului ! Vezi tu ce-a dobândit ? El are să facă de-are să râdă toată împărăţia de noi.
Zice cel mai mare cătră cel mijlociu :
— Măi frate, când s’a plecà să-şi iee inelul, eu am să-i taiu gâtul, iar tu să-l hăcui, că de nu-i face-aşà, te taiu eu, pe tine şi pe el.
Cum ajunge Alexandru, de le dă bună vremea. «Ieştia», dragă Doamne, se bucură că l-o văzut. Mai vorbesc ei ce mai vorbesc ; iară când s’o plecat Alexandru să iee inelul, fratele cel mai mare «harşti» îi taie capul. Cel mai mijlociu l-o hăcuit «tăt» bucăţele şi l-o dat în fântână ; da’ de frică, nu de voie bună.
Cum o ucis fraţii pe Alexandru, calul şi cu Ileana Cosinzeana o sburat în văzduh, aproape de palaturile împaratului celui bătrân ; da’ erà aşà de sus, că nimenea nu-i vedeà. Ucigaşii o ramas cu mărul şi cu hulubul ; făr’ decât nu le-o fost nici de-un folos. Da’ de ce ? Că după ce-o ucis pe Alexandru, hulubul ş’o schimbat penele şi s’o făcut ca o cioară ; iar mărul a prins a se veştejì şi pe urmă a se uscà.
Amù, ei după ce-o făcut isprava asta, s’o luat şi s’o dus acasă.
— Da’ bine-am găsit tată !
— Bine-aţi venit, dragii tatei ? Ei, făcut-aţi ceva pe unde-aţi umblat ?
— Făcut tată.
Apoi s’apucă cel mai mare şi moaie hulubul că «tătu» în nişte apă şi spală pe tată-su pe la ochi.
— Ei, tată — zice — amù vezi mai bine ?
— Dragul tatei, pân’ amù, vedeam ca prin urechile acului ; da’ de când m’ai spalat pe la ochi, nu văd drept de feliu. Ce la deal la vale… m’ai folosit, de m’ai prea folosit. Mai bine mureai, pân’a nu venì acasă. Da’ cu Alexandru ce-aţi făcut ?
— D’apoi ce-am făcut ? Da’ nimica n’am făcut ?
— Puiul tatei, băietul tatei, că tare mi-i dor de dânsul !
Imparatul nu-l aşteptà să vie numaidecât cu leacul ; îl aşteptà, că-i erà dor să-l mai audă grăind, să-l ştie lângă dânsul. Că numai Alexandru şedeà şi-i purtà de grijă şi de rândueală când erà acasă !
***
Fraţii, după ce-o omorît pe Alexandru şi l-o dat în fântână, fântâna o sacat !
Iată că ’n târzie vreme, lupul tot umblând prin pădure — cum îi treaba lui — l-o ajuns setea ş’o apucat spre fântână să bea apă. Când pe-aproape, numai ce zice mirosind : — Hm !… mare lucru să nu fie fratele Alexandru aruncat în fântână, ucis de fraţii lui ! Dac’o ajuns la fântână, o dat să beie apă. Când colo, fântâna erà sacă. Se pleacă şi se uită mai de-ales şi cunoaşte că fratele lui îi dat în fântână. Atunci o zis el : — Sarace frate Alexandre ! Aici aveau să-ţi putrezească ciolanele, de mă pălià pe mine setea.
De-acolea ş’o dat drumu ’n fântână, o scos pe Alexandru aşà hăcuit cum erà. O pus bucăţelele la loc locul fişte care, ş’o făcut trupul. Da’a amù, numai vinele de sub genunchi lipsiau. Ce să facă lupul ? O văzut un mânzat păscând prin poiana aceea ; l-o mâncat, iară vinele le-o aşezat la picioarele lui Alexandru, acolo unde trebuiau. După aceea l-o luat aşà cum erà şi l-o dus mai încolo o leacă ; iar el s-o făcut mort şi s’o răscăbăièt lângă Alexandru.
Iată că pe deasupra trecând un cârd de corbi, le-o aminosit a hòit şi s’o lăsat cam aproape de pământ. Când se uită mai bine, dau cu ochii de lup şi ’ncep a croncănì ’mprejurul lui. Unul ziceà : «cronc, cronc, cronc» că lupu-i mort ; altul ziceà «cronc, cronc, cronc» că lupul nu-i mort, fără numai că se face. O tot croncănit ei cât o cronicănit, şi s-o lăsat pe lup.
Atunci lupul când s’o răpezit odată, o prins pe ’mparatul corbilor. Scârba celorlalţi !
— Dă-i drumul — zice ei — c’acela-i împaratul nost, ş’acela ne povăţuieşte pe noi toţi, că de l-ăi mâncà, rămânem de sbucium şi de izbelişte.
— Măi, macar dracul să vă iee, nu-i dau drumul, până nu v’iţi duce unde-ţi şti voi şi mi-ţi aduce apă moartă şi apă vie.
Bucuria corbilor, când o auzit că-i treaba de-aşà. S’o dus în toată lumea, şi numai opt dintre dânşii o venit cu apă moartă şi apă vie. Cum o ajuns la lup, patru o slobozit din cioc apa cèi moartă într’o stecluţă ; şi patru, apa cèi vie în altă stecluţă.
Lupul, după ce-o dat drumul corbului, o spalat trupul bietului Alexandru cu apa cèi moartă şi l-o făcut ca şi cum ar fi fost mort de-atunci. De-acolea i-o slobozit în gură v’o două picuşuri de apă vie. Atunci Alexandru o ’nvièt. Nu ştiè ce să mai zică dac’o văzut pe lup lângă dânsul !
— Ţ’am spusu-ţi eu, frate Alexandre, că mare lucru s’ajungi tu pân’acasă ! Şi cu tăte cu-acelea, de nu vinèm eu la fântână să beu apă, aici aveau să-ţi putrezească ciolanele. De-amù mergi sănătos acasă, că te-i învaţà tu ce să faci.
***
Cum o ’nviet Alexandru, mărul de aur o ’nverzit ş’o făcut mere ; iar hulubul ţârâie acolo în legea lui, şi făceà o bucurie în cuşca aceea că-ţi erà mai mare dragul să te uiţi la el.
Lupul ş’o luat ziua bună de la Alexandru ş’o vrut să cerce şi el să vadă ce fel de inimă aveà frate-su. După ce s’o despărţit, o apucat pe-o carare prin pădure, iar mai încolo de unde-aveà să treacă Alexandru, s’o făcut mort şi putred, şi foşgăluiau viermii pe trupul lui. Da’ lui Alexandru, de departe o ’nceput a-i mirosì a hòit. Tot trăgea (a)şa cu nasul, tot amirosià ; iară dela o vreme a ’nceput a lăcrămà.
— Mare lucru — zice — să nu fie fratele lup mort pe locurile «aieştea» !
Când s’apropie mai bine, vede lupul mort putred, plin de viermi. Şi erà o putoare, de nu erai harnic să treci pe-acolo. Alexandru, dacă l-o văzut în starea asta, o ’nceput a plânge ş’a se bocì :
— Of, frate lupule, frate lupule ! Că mult bine mi-ai făcut, şi «ute-amù» în ce stare ai ajuns !
Ş’aşà bocindu-l, l-o curăţit de viermi şi-l pupa şi ziceà :
— Vezi frate lupule, cât te-am rugat să mergi cu mine şi tu n’ai vrut ! Dacă n’ai mers aşà, eu te-oiu luà măi, şi te-oiu duce la mine acasă şi ţ’oiu face un săcriiu de aur şi te-oiu pune ’n el, macar ciolanele să ţi le văd înaintea ochilor, că văd că n’am avut parte să te văd cum erai mai înainte.
Şi l-o luat încet în spate şi-o plecat spre curtea ’mpărătească. Pe când mergeà el bocindu-se, lupul numai ce face din spate «zup» jos. Inviese. Bucuria lui Alexandru ! Atunci zice lupul :
— Amù, frate Alexandre, am văzut şi eu, ce inimă bună ai. Şi să ştii că de nu făceai cu mine-aşà, tot te mâncam. Mergi sănătos, frate Alexandre !
— Mergi sănătoş şi tu, frate lupule — zice Alexandru plângând.
Lupul s’o dus în lumea lui ; iar Alexandru spre casele părinteşti. Amù — Alexandru — cum s’o apropièt de casă, calul şi cu Ileana s’o scoborît din văzduh, ş’o venit la el ; iar hulubul nu-şi mai aflà loc în cuşcă. Imparatul cel bătrân o priceput că trebuie să fi venit fecioru-su cel mic. Iesta după ce-o ajuns acasă, o poruncit să prindă pe cei doi fraţi ai lui.
— Să mi-i legaţi pe-aieşti doi ucigaşi şi să mi-i ţineţi aşà la opreală, până ce m’oiu duce în curte să vorbesc cu babaca. Da’ bine-am găsit babacă ! — zice Alexandru intrând pe uşă.
— Bine-ai venit, dragul tatei.
— Ei, da’ ce mai faci tată, cum te mai afli ? Folositu-te-o ceva fraţii ieştia a(i) mei ?
— Heei, dragul tatei ! Toate-ar fi bune. Pân’a nu venì fraţii tăi, eu tot mai vedeam ca prin urechile acului ; da’ de cum m’o spalat ei, nu văd de nici un fel… am rămas drept orb ca toţi orbii.
— Apoi, tată, ei o dat pe la ochi cu tot hulubul ; de-aceea nu te-o folosit. Eu am să dau numai c’o pană, ş’ai să vezi mai ceva decât cum vedeai când erai de şepte ani.
Şi cum vorbiau ei aşà, hulubul s’o scuturat, ştii cum se scutură păsările, ş’o căzut de pe el o pană.
Alexandru o luat pana, o muièt-o ’ntr’o leac(ă) de apă ş’apoi o dat pe la ochii tătâni-su. Cum o dat pe la ochi, tată-su o căpătat vederea, şi nu ştià cum să-i mai mulţămească fecioru-su.
De-acolea Alexandru o poruncit de i-o făcut o lance mare. După ce-o făcut-o, o ieşit din curte ’n ogradă ş’o zis cătră fraţii lui :
— Măi fraţilor, eu nu v’oiu omorî, cum m’aţi omorît voi pe mine, nici nu v’oiu judecà-vă eu. Pe voi v’a judecà-vă Dumnezeu.
Ş’o zvârlit lancea ’n sus ; iar tustrei fraţii şedeau apropièţi cap lângă cap. Când o picat lancea în jos, o picat drept în capul celui mai mare şi i l-o crapat în două. De-acolea o mai zvârlit-o odată ş’o picat la fratele cel mijlociu, drept de-asupra genunchiului, ş’o şi ’nceput a ţâşnì sângele.
Atunci Alexandru o luat degrabă apă de cèi moartă, l-o uns pe frate-su acolo şi l-o vindecat ş’o zis aşà :
— Tu, măi frate, cu-atâta eşti vinovat, că m’ai hăcuit ; da’ nu eşti vinovat de tot, că nu de bună voia ta m’ai tăièt, fără de frica celui câne de frate mai mare.
Apoi o mai zvârlit odată lancea ’n sus, şi când o picat, o picat drept dinaintea lui. Aista o fost semn că el erà bun la Dumnezeu. Cu fratele cel mai mare, iacă ce-a făcut : O chemat toţi oamenii din sat, cu toţi cânii lor. La tot omul da câte-o sută de zloţi într’o basma, de sufletul lui — a frăţine-su — ; iar carnea o da căte-o bucată la câni şi ziceà :
— Câne o fost, cânii îl mănâncă ; da’ de sufletul lui îi port de grijă, că-i dau de pomană.
Oamenii ziceau bogdaproste, să fie de sufletul lui. Pe fratele cel mijlociu l-o ’nsurat c’o fată de craiu ; iar el o făcut nuntă cu Ileana Cosinzeana, şi s’o dat la petreceri şi la jocuri, mă rog… ca la o nuntă împărătească. Eu i-am lasat acolo, bând şi petrecând ; ş’am venit la dumniavoastră calare pe-o roată şi v’am spus-o toată.
(Auzită în sara de Vineri 1 Februarie 1902, dela T. M. Buchilă).
Variante. Ispirescu, «Lupul năsdrăvan» ; «Şezătoarea» a IV, pag. 169, povestea «Impăratului Chirviu». «Graiul nostru», Vol. II, pag. 118, No. LXVIII.
Burduv, un fel de vas făcut din piele de oaie sau de capră. In burduv se ţineau mai demult şi galbenii.
Desupre, despre.
Dubgè, le dubgè pe pasări de pene, le smulgeà de pene, le smulgeà penele.
Răscăbăièt, s’o răscăbăièt (lupul), s’o pus cu spinarea în jos şi cu picioarele în sus şi ferite, date în lături.
Supre, spre.
Şoldu, cu traistă de-a şoldu, cu puşca de-a şoldu, pusă după gât şi bătând sau şoldul drept sau şoldul stâng. Dacă-i în partea stângă a gâtului, bate şoldul drept. Dacă-i în partea dreaptă, bate şoldul stâng.
Trânzări. La caii puternici se pune o zăbală întreagă, numită muştiuc; şi a doua zăbală din două bucăţi, numită trânzare.
———————————
Într-un loc am schimbat flăcul ista în flăcăul ista, socotind că e o greşeală de culegere ; apoi o dată am înlocuit soarele’n piept cu soarele ’n piept, cu un spaţiu, aşa cum e peste tot în alte părţi ; în alt loc am schimbat dea-mù în de-amù, îndreptând o vădită greşeală de culegere ; altundeva am înlocuit frate Alxandre cu frate Alexandre. ; apoi o dată în loc de să-l să-l mai audă am pus să-l mai audă. Mai la vale, zeţarul pusese o virgulă cu totul de prisos în intrând pe uşă,., pe care am scos-o.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu