Nicolae Iorga despre începuturile carierei lui Napoleon

Wikisource oferă publicului curios cartea Desvoltarea imperialismului contemporan, partea I, de Nicolae Iorga, publicată la Bucureşti în 1940 de Tipografia ziarului „Universul“. Cartea este o colecţie de note de curs — un curs angajat, Iorga explicând în introducere că obiectul cursului este de a arăta originea ideilor care în momentul de faţă fac nenorocirea omenirii. Din acestă lucrare am ales pentru republicare în format electronic un fragment referitor la începuturile carierei de general cuceritor a lui Napolon Bunăparte, cel care din fecior de boiernaş din Corsica a ajuns general Francez, Prim Consul şi în fine Împărat, şi, ca orice erou de poveste, s-a şi-nsurat cu o fată de împărat.

Extrasul de mai jos corespunde cu paginile 207-211 din sus-pomenita lucrare; scrierea a fost parţial modernizată prin înlocuirea apostroafelor cu liniuţe de unire.

——————————————————————

Şi iată că, de-o dată, Directoriul se găseşte în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Şi aici mai rămăsese în luptă, dar numai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, şi, în campania din 1796, Bonaparte a avut a face şi cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil şi supt raportul politic şi supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu erau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părţile Monarhiei. Dar, în Italia, duşmanul cel mare nu erau aceştia, ci situaţia însăşi a armatei francese acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulţi generali, ridicaţi dintre soldaţi, oameni de energie, dar soldatul îşi aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetăţeni cu drepturi şi le plăcea să-şi aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deşi situaţia acestei armate din Italia n-a fost aşa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era desigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăţi şi Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute şi evident ambiţios ar putea să devie o primejdie şi-l ajuta foarte puţin.

In ce priveşte populaţia, ea era foarte nehotărîtă în ce priveşte invasia francesă. Eroii aceştia, mai mult sau mai puţin desbrăcaţi, desculţi şi flămânzi, s-au găsit de-odată în mijlocul unei societăţi de o strălucire extraordinară, care îşi smulgea favoarea de a vedea în saloanele ei pe ofiţerii francesi, şi chiar soldaţii de rând erau foarte bine primiţi şi găzduiţi. Clasa burghesă avea o atitudine liberală, pe care o putea determina numai interesul şi pregătirea culturală. Cetitori ai unei anumite literaturi, ei erau încălziţi de sentimente revoluţionare şi nu vedeau în năvălitori pe Francesi, ci, înainte de toate, Revoluţia. Dar, când se făcea apel la ţăranii din munte, ei au venit, odată, împotriva Francesilor, cu aceiaşi dârzenie pe care au arătat-o mai târziu ţăranii tirolesi supt An- dreas Hofer împotriva stăpânirii francese.

Bonaparte a trebuit să creeze deci armata aceasta supt raportul militar şi să-şi creeze şi o administraţie pentru această armată, iar, din toate, un sistem, care nu exista până atunci, în ce priveşte legăturile şi cu populaţia şi cu statele vecine. Căci acolo era o lume întreagă, păstrând organisaţia de mici formaţiuni politice care existase până atunci. Nu erau numai posesiuni austriece, ca în Lombardia, ci, pe de o parte, Genova, cu care s-a făcut socoteala mai târziu, iar pe de alta, Veneţia, pe care, la capătul acestei campanii, Bonaparte a terorizat-o, impunând acolo un guvern popular „democratic“, şi s-au găsit „democraţi“ în Veneţia cari s-au bucurat foarte mult de libertatea câştigată, astfel, împotriva unor aristocraţi apăsători, pentru ca, la urmă, cetatea să fie ocupată de francesi şi să ajungă considerată ca un element de schimb, la armistiţiul de la Leoben, când Bonaparte era acum, în văile Tirolului putând duce la Viena, şi, la pacea de la Campo-Formio, Veneţia va fi dată deci Austriecilor, cu acea indiferenţă faţă de orice drept naţional de care a dat dovadă de la un capăt la altul al carierei sale generalul, consulul şi împăratul. Vom vedea că atunci întâia oară Austria a consimţit la considerarea deosebitelor teritorii ca nişte elemente care pot fi într-o parte sau alta după hazardul campaniilor, în afară nu numai de orice consideraţie naţională, dar de tot ce priveşte un echilibru european, care se considera în vremea aceasta ca total desfiinţat, cum se socot acum de unii ca desfiinţate tratatele de la Versailles şi Trianon.

Generalul, şef, care crease o armată, a administrat tot ce o privea, impunând ce a vrut acelora pe cari îi găsia înaintea sa. Aceştia au trebuit să se răscumpere, şi ducele de Modena şi alţii, şi prin faptul că n-au avut bani de dat, dădeau tablouri, şi încărcarea lor a continuat multă vreme, pentru a fi trimese la Paris. Atunci s-a îmbogăţit marele Museu frances cu moştenirea trecutului, dar, faţă de operele acestea care fuseseră luate ca despăgubire de războiu, Bonaparte arăta aceiaşi indiferenţă în ce priveşte legătura cu un anume loc şi anumite împrejurări, cu munificenţa unui anumit suveran. Cum se considera teritoriul, aşa se considera şi tezaurul acesta, din cel mai înalt domeniu al manifestărilor spiritului omenesc.

Tânărul general a fost, de fapt, acolo Imperator în vechiul sens roman al cuvântului. Are armata sa, întocmai cum, pe vremuri, cutare armată romană era a lui Sulla, a lui Pompeiu, a lui Cesar, a lui Antoniu, când, pentru ca să se ajungă la o anumită situaţie, se căuta înainte de toate a avea un număr de legiuni legate în chipul cel mai strâns de şef, fiind instrumentul lui politic, care aştepta totul de la dânsul. Iată unde a făcut el practica guvernării pe care mai târziu era s-o introducă în Franţa însăşi, guvernare dictatorială, de autoritate, care nu cere sfatul nimănui şi nu primeşte suggestii din nicio parte. Acolo a ajuns el întâiu Domn de oameni.

Dacă la Paris ar fi fost un adevărat guvern, şi nu Directoriul, care era în mâna lui Barras, prietenul Iosefinei, care devenise de curând soţia lui Bonaparte, lucrurile ar fi luat altă faţă. Guvernul însă nu-i trimitea bani şi cerea de la dânsul o pai te din contribuţia de războiu, iar el putea răspunde că nu dă socoteală nimănui de câştigul său. Inseamnă oare ceia ce s’a făcut în momentul acela, imperialism? Fără îndoială că nu. Imperialismul cere un plan, cu cunoaşterea împrejurărilor, un sistem care să fie la îndemână şi pe care să-l aplice cineva fără cruţare. Condiţiuni care nu se întâlnesc nici la Directoriu, care nu făcea decât să se bucure de situaţia internă crezută că e consolidată, nici la generalul al cărui scop era să câştige baza de glorie de care avea nevoe pentru cariera sa. Şi, cum isprăvile acestea aşa de mari, victoriile acestea strălucitoare din Italia nu i-au creat o situaţie permanentă şi, când s-a încheiat pacea, generalul nu mai avea ce comanda, în necesitatea aceasta de glorie personală el a inventat expediţia din Egipt.

Expediţia aceasta e ca o nouă poveste din O mie şi una de nopţi. Intr-adevăr el vorbia de lovitura care s-ar da Angliei prin aceia că, fiind Francesii în Egipt, s-ar deschide pentru ei drumul la Indii. Existau proiecte de acestea de mult; unul, cu caracter de Cruciată, al lui Leibnitz, care, pe la 1700, s-a adresat lui Ludovic al XIV-lea, şi se păstrează şi un studiu, sprijinit pe anumite manuscripte, în vechile Memorii ale Academiei de Ştiinţe politice şi morale din Paris, cu privire la planul acesta, pe care regele nu şi l-a însuşit. S-ar putea lega ceiace nu s-a produs atunci în Egipt cu realitatea contemporană a expediţiei lui Bonaparte.

Aici trebue să se ţină samă însă şi de alte lucruri. De la o bucată de vreme Franţa avea interese foarte puternice in Turcia, Imperiul otoman fusese întrebuinţat contra Habsburgilor încă de pe vremea lui Francisc I-iu şi Ludovic al XIV-lea. In secolul al XVIII-lea s-a urmat această politică de ocrotire a Turciei, Franţa regală presintându-se ca mediatoare, cum a fost prin ambasadorul ei de la Constantinopol, De Villeneuve, în 1739, la pacea de la Belgrad, Francezii mergeau chiar individual să ajute pe Turci; un de Bonneval a devenit Paşă. Mai târziu, în războaiele din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, Turcii au întrebuinţat ca ingineri, ca sfătuitori tehnici, pe unii Francezi, şi fortificaţiile făcute în regiunile Basarabiei-de-Jos, la Ismail, la Chilia, s-au făcut, pe la 1790, cu ingineri francezi. Şi cineva care a lăsat şi memorii importante asupra Turcilor şi Tătarilor, de Tott, era fiul unui Ungur dintre ai lui Francisc Rákoczy, din cei cari se refugiaseră în Franţa, şi el se prefăcuse într-un quasi-Frances; a avut un rol în ce priveşte formarea artileriei turceşti. Bonaparte, de altminteri, s-a oferit şi el Sultanului la începutul carierei sale, dar el, ca trimes oficial al Republicii, nu urmăria să se aşeze în Turcia supt ordinele Padişahului. Cândva el spunea că ar fi făcut bine să se ducă în Orient, de unde s-ar fi întors cu un prestigiu enorm ca în poveştile răsăritene. Acuma, el se aşeza, cu trupele acestea ale lui, întovărăşite de o flotă foarte solidă, care a fost distrusă, între protivnicii Imperiului otoman. Turcii au fost nelămuriţi, şi ambasadorul turcesc la Paris nu ştia ce înseamnă vestea care i-a fost comunicată târziu, dar a fost liniştit că o să iasă toate bine, Franţa rămânând prietena Porţii. De fapt, n-a fost o declaraţie de războiu, iar Turcii au prins doar pe Francesii din Imperiul lor, i-au închis la Şapte Turnuri, cu voia de a se plimba prin oraş, de a ceti ce literatură voiesc şi de a primi visite.

Se vorbeşte de biruinţa asupra Mamelucilor la Piramide, dar Mamelucii erau nişte bieţi oameni înapoiaţi în veşmintele lor splendide, cari, când s-au găsit înaintea unei infanterii bine înarmate şi înaintea unor trupe cu tunuri, s-au împrăştiat ca puii de potârniche, dar evident că buletinul lui Napoleon despre această luptă a fost de un efect extraordinar.

Expediţia următoare, din Siria, este o întreprindere nebună, care nu putea să aibă niciun sens, chiar dacă Bonaparte voia să ajungă prin Siria în Anatolia şi de acolo la Constantinopol.

Totul este o acţiune personală, dar acesta nu este imperialism, Imperialismul se face împotriva unei naţiuni şi în folosul unui Stat, pe când aici este opera unui am de aparenţă entusiastă, dar foarte chibzuit, care caută mijlocul prin care să impună celor de acasă şi să-şi capete o situaţie pe care, amestecat în viaţa politică de acasă, n-ar fi găsit-o nici odată.

Până la întoarcerea lui Bonaparte din Egipt, care a fost sosirea unui dezertor, care şi-a părăsit trupele acolo, după ce a asistat la distrugerea flotei sale, întrebându-se dacă va ajunge de-a dreptul în Paris, sau va trebui să debarce în Africa de Nord, iar de acolo să găsească mijlocul de a se întoarce în Paris, nu se poate vorbi de nimic care să preceadă şi să sprijine concepţiile imperialiste ale timpurilor noastre.

——————————————————————