Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului, de Alexandru Vasiliu

Povestea lui Grigoraş fecior de ’mparat a apărut în volumul de Poveşti şi legende al lui Alexandru Vasiliu, învăţător în Tătăruşii Sucevei, publicat de editura Cultura Naţională din Bucureşti în anul 1927, în cadrul seriei Din viaţa poporului român a Academiei Române. Această ediţie electronică reproduce aproape întocmai textul din 1927, numai cu puţine îndreptări ale unor vădite greşeli de tipar, înşirate la sfârşitul acestui articol; greşelile de tipar înşirate în Erata de la sfârşitul volumului reprodus au fost corectate tacit.

Cursivele, «ghilimelele franţuzeşti», (parantezele) şi notele de subsol sunt reproduse după original. Cuvintele culese cu cursive trimit la Glosarul din care aici am redat intrările referitoare la cuvintele din această poveste; parantezele indică intervenţii ale lui Vasiliu întru armonizarea graiului povestitorului cu uzul general; iar «ghilimelele franţuzeşti» semnalează reproducerea „drept cum se rosteşte“, după cum spune Alexandru Vasiliu în Prefaţa volumului:

Mă gândeam deodată să scriu aceste poveşti aşà cum se rostesc, adică în graiul satului; dar mi-am făcut socoteală că n’am s’o nimeresc, pentrucă iacă de ce: una că se cetesc greu, şi alta că nici nu mă pricep să le scriu cu toate semnele pe care le are ştiinţa la îndemână. Totuş în cursul povestei am scris câte un cuvânt, drept cum se rosteşte, gândindu-mă că cu asta nu fac greşală. Asemenea, la unele cuvinte — tipărite cu caractere cursive — le-am dat tălmăcire la sfârşit într’un mic glosar în ordine alfabetică. Am arătat şi variantele la poveştile mele din Tătăruşi, folosindu-mă de culegerile care le-am avut la îndămână.

(Alexandru Vasiliu, Poveşti şi legende, 1927;
în original într’un un mic glosar)

Unele intrări în Glosarul întocmit de Vasiliu servesc numai ca indice de personaje şi nume proprii; pe acestea nu le-am reprodus; am eliminat şi referinţele la numerele de pagină, care nu-şi au rostul într-o publicaţie electronică.

———————

18. Grigoraş fecior de ’mparat şi pasărea berbecului

Erà odată un împarat bogat peste samă. Intr’o noapte visază un vis că batăr că-i bogat de nu mai are păreche, şi-i mai mare peste toţi împaraţii, el nici un folos n’are să aibă pe ceea lume, până n’a face o biserică numai de lei şi leiţe. Că — ziceà omul cel ce i s’o aratat prin vis: — chiar împărăţia toată s’o dai de pomană, tot degeaba ţi-i; da’ de-i face biserica numai din lei şi din leiţe, apoi de-acolea două parale de-i da cuiva de pomană, au să fie primite înaintea lui Dumnezeu.

A doua zi se scoală împaratul şi spune visul celor trei feciori ai lui.

— Dă, tată — zic feciorii — dacă ţi s’o aratat prin vis aşà, şi dacă ai putere s’o faci, fă-o încalia.

Amù ’mparatul o catat un meşter şi meşteru-acela o făcut zidul tot — cum se cade — din lei şi leiţe — până la acoperiş. Da’ acoperişul, ori cum s’o năcăjit el, nu l-o putut face. Tot prin vis i s’o aratat împaratului, că până n’a aduce Pasărea berbecului s’o puie pe zid, nu găteşte biserica cèi frumoasă. Că pasărea a cântà, şi acoperişul, singur s’a lucrà.

Da’ de unde s’aduci tu pasărea berbecului?!

Amù zice ’ntr’o zi feciorul ce mai mare:

— Tată, să-mi dai bani de cheltueală şi straie de purtală ş’o sută de oşteni cu mine, că eu mă duc să-ţi aduc pasărea berbecului.

— Bine, dragul tatei… ie-ţi bani cât îi voì, şi oaste şi du-te cu-ajutorul lui Dumnezeu.

Băietanul ş’o luat ce-o cerut dela tată-su ş’o pornit la drum. Cum mergeà el aşà, iată că i se arată înainte un codru mare. Nu mult o mers alaiu ’mpărătesc prin codru-acela, că dela o vreme o ajuns aproape de-un bordeiu. Inaintea bordeiului şedeà un moşneag bătrân. Când s’o apropièt drumeţii de bordeiu, moşneagul le iesă ’n cale şi întreabă pe feciorul de ’mparat, că unde se duce cu-atâta lume?

— D’apoi, unde să mă duc, moşule? Da’ ia s’aduc pasărea berbecului, că iacă cum şi iacă cum.

Şi-i spune băietanul toată întâmplarea cu tată-su.

— Apoi măi băiete, dragul moşului, staţi să vă dau să faceţi două lucruri, şi dacă le-ţi puteà face, să vă duceţi înainte; da’ de nu le-ţi puteà face, înalţate bezedè de ’mparat, nu te mai năcăjì a umblà pe drum de geaba.

Atunci moşneagul se duce cu fuga în bordeiu şi scoate-afară o pâine ş’o garafă de vin şi zice:

— De-ţi puteà mâncà pânea asta şi de-ţi puteà bea toată apa din garafă, duceţi-vă înainte; da’ de nu, nu.

Feciorul de ’mparat văzând ce-i dă moşneagul, numai ce-o glăsuit:

— D’apoi atâta lucru să nu putem face noi?

Şi iè pânea, rupe o bucată, bè o gură de vin dă pe urmă la ostaşi.

Umblà pânea şi garafa prin mânile ostaşilor, drept ca la masa cèi mare. Da’ ce folos, că pânea nu se mai «gătè», şi garafa nu se mai «golè». Că pânea aceea avea o socoteală. Dacă rupeai din ea o bucată, bucata creşteà la loc. Din garafă dacă beai pe jumătate, când o luai dela gură ea tot plină erà. O mâncat toţi ş’o băut până ce n’o mai încăput într’înşii, şi văzând că nu se mai găteşte nici pânea nici vinul din garafă, le-o dat moşneagului:

— Na moşule, c’am mai bea ş’am mai mâncà, da’ ne tèmem că nu ne-a fi ’ndămână. Ce socoteală au lucrurile «iestea» a dumnitale, că batăr nici nu se cunoaşte de unde-am luat!

— Apoi dacă vi-i treaba de-aşà, daţi-vă pace gândului şi vă duceţi de unde aţi venit, că de-ţi apucà ’ncolo, îi rău de voi.

Auzind feciorul de ’mparat ce cuvintează moşneagul, o apucat înapoi de unde s’o pornit.

— Da’ ce-ai păţit dragul tatei, de nu te-ai dus în drumul tău?

— D’apoi tată, iacă ce-am păţit şi iacă ce-am păţit.

— Heei, dragul tatei, mă mieram eu, s’aduci tu pasărea berbecului!

Atunci numai ce zice cel mijlociu:

— Tată, iacă m’oiu duce eu, să văd de n’oiu puteà face ceva?

— Dă, du-te dragul tatei; numai să nu mă umpli şi tu de brânză ca frate-tu.

Feciorul de ’mparat s’o pornit pe cale, şi cu oşteni mulţi şi cu bani mulţi, ca şi frate-su. Când o ajuns în codru cela, le-o ieşit moşneagul înainte şi le-o dat pânea şi garafa cèi de vin şi le-o spus că de-or puteà mâncà pânea şi de-or puteà bea vinul din garafă, să se ducă să caute pasărea berbecului; da’ de nu, apoi să şadă binişor şi să se întoarne acasă.

Ş’apoi gândeşti c’o putut dovedì!? Ţ’ai găsit!… Văzând ei că nu-i nici un chip, s’o ’nturnat acasă.

— Da’ ce-i măi băiete?

— D’apoi ce să fie, tată? Iacă cum şi iacă cum.

Şi-i povesteşte băietanu ce-o păţit în cutare codru.

— Apoi dară, şezi acasă, dragul tatei! Mă mieram eu să faci şi tu v’o treabă.

Da’ Grigoraş, feciorul cel mai mic a ’mparatului, şedeà supărat văzând cum mustră tată-su pe cei doi fraţi ai lui. Intr’o zi, cum mergeà el blăznit prin ograda curţii împărăteşti, iată că la poartă dă cu ochii de-o babă bătrână. S’o dus la ea. Zice baba:

— Grigoraş, fecior de ’mparat! Fă-ţi o milă ş’o pomană cu mine şi dă-mi o bucată de pâne, că n’am mâncat de trei zile, şi mai am acasă ş’o copilă, ş’abià ne putem târîi de foame.

— D’apoi mătuşă, de ce nu mi-ai spus mai de mult? Cum de te-o rabdat inima să şezi trei zile la poartă să nu zici nimica?!

Şi n’o mai stat mult la vorbă, Grigoraş; fără că s’o dus cu fuga ’n casă ş’o luat ca un miertic de galbeni ş’o venit de i-o dat babei.

— Na mătuşă — zice — să ai cu ce-ţi cumpărà pâne, pe mai multă vreme.

— Aai, bogdaproste, Grigoraş fecior frumos de ’mparat. Pentru binele-aiesta, nu te teme că şi eu ţ’oiu fi de v’un ajutor şi iacă ce ajutor: Ştiu că eşti scârbit din pricină că nu te poţi duce s’aduci pasărea berbecului, şi ţi-i frică să nu păţeşti ruşinea ca fraţii dumnitale. Apoi, dragul mătuşii, iacă ce să faci: Să te duci la ’mparatul şi să zici că te duci s’aduci pasărea berbecului, dacă ţ’a da calul şi straiele care le-o avut el când o fost mire. Ai să cunoşti calul aşa: Când te-i duce în grajd, să iei o tablà cu jaratic şi s’o pui în mijlocul grajdiului. Şi care cal a venì să mănânce jaratic, acela-i… să pui mâna pe el. Să nu-ţi iei mulţi ostaşi cu dumniata. Ia, numai un om vrednic, mai mult să ai cu cine vorbì la drum. La moşneag dacă-i ajunge şi ţ’a pune pânea şi garafa dinainte, să faci cruce cu sabia de-asupra gărăfii; iar pânea s’o tai cruciş în patru. Două bucăţi le-i mâncà dumniata; iar două, le-a mâncà tovarăşul dumnitale. Asemenea şi cu garafa: jumatate s’o bei dumniata; iar jumatate tovarăşul.

— «Mulţămăscu-ţi» mătuşă, de vorba cèi bună, şi Dumnezeu îţi deie sănătate.

Baba s’o dus în drumul ei; iar Grigoraş s’o dus la tată-su.

— Ştii ce una tată?

— Şti dacă mi-i spune, dragul tatei.

— Eu m’oiu duce să-ţi aduc pasărea berbecului, da’ dacă mi-i da calul cu toate podoabele lui şi straiele care le-ai avut dumniata, când ai fost mire.

— Apoi dragul tatei, poate nici ţărnă nu s’o ales din calul acela şi din straiele acelea.

— Tată, nu te mai codì, şi zi că mi le dai!

— Ei,… dăruite să-ţi fie, măi dragul tatei.

Atunci băietanul a luat o tablà cu jaratic şi s’o dus ş’o pus-o în mijlocul grajdului jos, între cai. Nici n’o apucat a se departà bine de tablà, când numai ce vede ieşind din fundul grajdiului un cal urît şi dupuros — de-ţi erà greu să te uiţi la dânsul — şi ie o gură bună de jaratic. Vâzând Grigoraş ce uriciune de cal o ieşit, la iveală, o ’nceput a plânge; da’ pe urmă ş’o făcut socoteală că tot să-l iee, c’acela poate-i partea lui. Şi nu stă mult la gând, fără îi pune căpăstru ’n cap şi iesă cu dânsu-afară.

Când s’o văzut calul afară, numai de v’o trei ori s’o scuturat şi s’o făcut un lucru de cal ca acela…, de-o prăjină de falce de lung şi de v’o jumătate de prăjină de nant ş’o zis aşà:

— De-amù, stăpâne, sui pe mine şi hai!

— Ia oiu merge calule, numai să mă duc să mă gat de cele ce-mi trebuie la drum.

Şi s’o dus băietanul şi ş’o catat tot ce trebuie pentru cal, ş’o luat un tovarăş, bani de cheltuială, straie de purtală, o pus şaua pe cal, ş’o luat ziua bună dela tată-su şi s’oo dus… O mers el cu tovarăşul ce-o mers, până ce-o ajuns în codrul cel mare. Acolo le iesă moşneagul înainte şi-i întreabă:

— Unde vă duceţi voi, măi băieţi?

— D’apoi moşule, ne ducem să cătăm pasărea berbecului. C’o pornit tata o biserică şi i s’o aratat prin vis că acoperişul nu l-a puteà face şi gătì amintrelea, fără numai dac’a aduce pasărea berbecului s’o puie pe zid. Că pasărea a cântà şi acoperişul singurel s’a lucrà. Şi iacă asta-i vorba, moşule.

— Apoi măi băieţi, haidaţi la mine în bordeiu, şi de-ţi puteà face ce v’oiu da-vă, să vă duceţi înainte; da’ de nu, să vă înturnaţi înapoi, să nu păţiţi ceva pe drum.

O întrat băietanul cu tovarăşul în bordeiu; iară dac’o întrat, moşneagul le-o pus pe masă o pâne ş’o garafă de vin. Grigoraş nu s’o apucat de-odată să rupă din pâne şi să beie din garafă. Intâiu o luat ş’o tăiet pânea cruciş în patru bucăţi. Două le-o mâncat el, iar două, tovarăşul; da’ pânea n’o mai crescut la loc.

Asemenea şi cu garafa: o făcut cruce cu sabia la gura gărăfii… o băut el jumatate, şi cealaltă jumatate o dat-o tovarăşului s’o beie. Da’ zice moşneagul:

— Ai grijă, Grigoraş fecior de ’mparat, doară mi-i lasà şi mie pe fund o leacă.

Ce să-i lese, că şi pânea s’o gătit, şi vinul din garafă tot pe-aceea urmă.

— Moşule nu cumva-i mai aveà v’o pâne să ne dai să mai mâncăm?

— Ce-ţi mai trebuie pâne, că doară ai destulă. Ia dumniata Grigoraş: să te duci înainte, că dumniata ai s’aduci pasărea berbecului. Mergeţi sănătoşi, dragii moşului!

— Rămâi sănătos, moşule.

Grigoraş o mers prin codrul acela multă vreme… de dimineaţă până o mai cumpănit soarele de-amiazi, ce-o ieşit la o lumină de câmp, în marginea codrului. De-acolo se vedeà hăt departe strălucind. Pune ochiana la ochi şi i s’arată: că-i sat, că-i oraş, că-i numai o curte în mijlocul câmpului. Apoi zice cătră tovarăşul lui:

— Bre, ştii ce, una? Ie-ţi o păreche de desagi de bani, ie-ţi caii amândoi şi du-te unde te-a îndreptà Dumnezeu, că eu de-amù mă duc singur spre curţile-acelea.

— D’apoi stăpâne, de ce să nu merg şi eu cu dumneata?

— Apoi, dragul meu, am de trecut prin multe primejdii şi greutăţi, şi tu nu le-i puteà suferì. De-aceea-ţi zic să te duci înapoi… că eu, de-a fi dela Dumnezeu m’oiu întoarce acasă; iară de nu, apoi prin străini mi-or putrezì ciolanele.

Şi se pornesc amândoi: Tovarăşul spre casă; iar Grigoraş spre curţile din câmp.

O mers el Grigoraş multă vreme, până ce-o ajuns acolo. Curţile erau mari şi frumoase ş’aveau împrejurul lor un zid mare şi nişte porţi ca acelea, de cu tunul să fi dat şi nu le-ai fi putut zdrobì.

Când s’o apropièt de curţi, porţile erau deschise. În curţi locuia o fată de zmeu. Fata aceea avea o socoteală: Un an de zile nu dormià nici zi nici noapte; iar când se ’mplinià anul, picà într’un somn ca acela, că trei zile şi trei nopţi puteai să tai lemne la cap, că nimica n’auzià; atâta de greu dormià.

Tocmai atunci fata dormià pe-un pat, aşà cum o apucat-o vremea: încălţată, îmbrăcată şi pe faţă acoperită c’o pânzişoară. După ce-o întrat în casă, Grigoraş s’o uitat cu ochii în toate părţile ş’o văzut în cuiu aproape de uşă o săbiuţă. Nu bine-o dat cu ochii de săbiuţă, când iacă că vine un cucoş la prag: — Cucurigu!

Atunci Grigoraş o strigat degrabă:

— Sai din cuiu, săbiuţă şi taie capul cucoşului.

Săbiuţa în scurt o tăièt capul cucoşuliu şi iar s’o dus în cuiu. De nu strigà Grigoraş degrabă, aveà să strige cucoşul ş’aveà să-i taie lui, capul; da’ aşà norocul lui Grigoraş. De-acolea, ce-o făcut Grigoraş? Iacă ce-o făcut: O luat săbiuţa ş’o pus-o la brâu. Apoi s’o uitat pe masă ş’o văzut o pâne ş’o garafă de apă. Rupe el din pâne şi mănâncă; şi pe urmă trage ş’o gură bună de apă. Când se uită, pânea tot întreagă şi garafa tot plină.

— Taci — zice — că voi sunteţi de mine.

Pe urmă se duce la fată. Măi! Şi când i-o luat pânzişoara de pe obraz şi i-o văzut faţa, pare că i s’o tăièt picioarele de pe la genunchi… aşà de frumoasă erà. Rămăsese bietul Grigoraş cu mânurile ’ncrucişete, şi fără să zică batăr mâc. Las’ că nu-i vorbă că şi el erà aşà de frumos şi de voinic, de nu mai erà altul să-i steie ’n potrivă pe faţa pământului. O stat el ce-o stat uitându-se la fată, şi pe urmă ce ş’o făcut socoteală… să se lege de ea.

După ce s’o iubit cu fata, nu s’o pornit de-acolo numai aşà făr’ de nici o socoteală. Iacă ce-o făcut: O luat o hârtie ş’o scris aşà:

«Tu fată frumoasă ce eşti! Să nu te superi aşà de rău c’am umblat cu tine; că nu-ş cine ştie ce păcătos din lume. Iacă să ştii că eu îs Grigoraş feciorul cutărui ’mpărat, şi mă duc în cutare loc după cutare treabă. Da’ tu, de te-i trezì şi-i vedeà că trece multă vreme şi eu nu mai vin, să te iei şi să te duci la împărăţia tatălui meu şi să m’aştepţi, că cum oiu venì, cum ne-om cununà».

După ce-o gătit de scris scrisoarea, o pus-o pe masă. Apoi s’o mai uitat prin casă, ş’o văzut un colan frumos, nici de ac cusut, nici din matasă ţesut, făr’ din năzduf făcut. Cum l-o văzut, mult s’o minunat de el şi l-o luat şi l-o pus în sân. De-acoleà o mai văzut o păreche de papuci, nici de sulă bortiţi, nici pe calup bătuţi, făr’ din «năzduf» făcuţi. I-o luat şi pe aceştia şi i-o pus în sân. O mai luat şi inelul fetei din deget şi s’o pornit de-acolo cu şăsă lucruri: săbiuţa, garafa cu apă, pânea, colanul, papucii şi inelul.

Cum o ieşit din ogradă o văzut aşà de departe ceva strălucind. Pune ochiana la ochi şi i s’arată că-i oraş. Se ie şi se porneşte într’acolo. Dac’o ajuns ş’o întrat în oraşul acela, o dat cu ochii de-un moşneag ţiind un cal de căpăstru. Da’ ce cal! Frumos de nu mai aveà păreche, şi părul strălucià pe el de-ţi luà ochii.

Moşneagul acea erà «tatu» lui Manea Câmpului şi venise cu calul de vânzare.

— Ce cei moşule pe cal — zice Grigoraş.

— Cine l-a acoperì cu galbeni, aceluia i-l dau.

— Iacă, eu l-oiu acoperì.

— Apoi ţie ţi l-oiu da, măi băiete, că văd că ţ’o picat la inimă. Da’ ştii bre, ce să-mi dai? Un stambol de galbeni, şi de nu-i fi împacat cu «calu ista», să mă blăstămi tu pe mine. El mai are doi fraţi, tot un stat, tot un păr; da’ el îi mai voinic decât fraţii lui.

O luat moşneagul galbenii; iar Grigoraş s’o suit calare şi calul nu amintrelea mergeà, fără sburà cum sboară vântul. Dela o vreme o ajuns pe moşia lui Manea Câmpului. Cum o ajuns ş’o întrat în ograda curţii lui Manea, o bagat calul în grajd şi pe urmă o întrat în casă. Manea dormià. Grigoraş nu l’o trezit, fără s’o culcat lângă dânsul. Iată că ’ntr’un târziu, calul lui Grigoraş muşcă pe-a lui Manea, aşà de tare, de când o nechezat odată, s’o cutremurat palatul; iară Manea o sărit în sus şi s’o dus de-a dreptul în grajd. Când colo, vede doi cai în loc de unu. Şi nu-i puteà cunoaşte care-i a lui şi care-i cel străin. Dacă se bagă în casă, vede un voinic culcat.

— Măi — zice — cine să fie «aiesta».

Şi scoate paluşul să-l taie. Da’ iar îşi face socoteală şi zice:

— Păcat să prăpădesc un voinic tânăr şi frumos ca aiesta, că şi el când m’o găsit dormind, puteà să mă facă bucăţi. Ia mai bine să-l trezesc. Măi flăcăule, măi! Scoală!

— Da’ ce-ţi trebuie?

— Bre, spune-mi cine eşti tu, de-ai venit aici şi nu mi-ai dat pace să dorm?

— Apoi eu îs Grigoraş fecior de ’mparat.

— Tu eşti măi? Apoi să fii sănătos, că de mult te-aşteptam eu pe tine.

— D’apoi de ce?

— D’apoi iată de ce: Este aici aproape de moşia mea o babă, care-i zic Baba Bârcoşa. Şi baba asta are un lucru de fată aşà de frumoasă, că nu se mai află altă în potriva ei. Iară eu, de doisprezece ani mă bat cu baba să-i ieu fata şi tot n’o pot dovedì, că are o socoteală de ţese ostaşi. De câte ori dă cu vătala, zice din gură: «Trei ţes, trei desţes, trei la mama ’n poală» şi tot câte trei face, îi dă în cada cu puterile şi-i trimete la mine. Nu ştiu de ce să mă mai apuc, că de când am văzut fata înaintea mea, nu mi-o mai ieşit şi nu-mi mai iesă din minte.

— Şi nu i-ai putut face nimica dracului de babă?

— Nu.

— Măi, ce-mi dai să mă duc să-ţi aduc fata?

— Alta nu ţ-oiu puteà face, făr’ decât să mă dau rob ţie pe câte zile-oiu aveà.

De-acolea Grigoraş o ’ncălecat pe cal şi când ş’o făcut calul un vânt, o ajuns la Baba Bârcoşa, drept pe-amiază, pe când dormià şi ea şi ostaşii. Numai fata erà trează, şi nu ştià ce să facă de inimă bună, dac’o văzut pe Grigoraş.

— Aai, Grigoraş fecior de ’mparat — zice fata — mult te-am aşteptat să-ţi văd faţa!

— Nu mai lungì vorba şi spune-mi hotărît: mergi ori nu, după mine?

— Cum să nu merg? Numai altuia să nu mă dai.

Şi învaţă fata pe Grigoraş de taie ostaşii şi pe mama ei, şi apoi să beie apă din cada cu puterile. După asta se duc amândoi spre Manea Câmpului.

— Ei măi — zice Grigoraş — tu doisprezece ani te-ai bătut cu mă-sa şi n’ai putut pune mâna pe fată, iară eu, numai cât am ajuns acolo, şi iacă, n’am umblat degeaba.

Da’ Manea, unde se pune pe-un plâns ca acela, de se scuturà cămeşa pe dânsul.

— Şi de ce plângi tu, măi?

— Cum n’oiu plânge, că de-amù văd bine că mă leşi fără fată.

— Taci bre din gură! Nu ţ’am spus că ţ’o dau ţie.

Iară Grigoraş o zis cătră Manea să deie şalvarii în jos; o ’ncălzit potcoava calului de dinapoi ş’o pus-o pe şoldul lui Manea, ca să ştie că el de azi înainte-i rob. Atunci numai ce zice fata:

— Sarace Grigoraş! N’am ştiut eu că mi-i da după Manea, că tot nu mai scapai cu zile.

— Ei lasă şaga, fată drăguţă, şi spune-mi, nu ştii cumva de Pasărea Berbecului? Ori poate ştii tu, măi Manea?

— Dacă ni-i crede, nici n’am auzit de numele ei.

— Apoi bre, rămâneţi sănătoşi, că eu mă duc în drumul meu.

Şi se porneşte Grigoraş şi merge până ce ajune pe moşia Harapului Negru. Multă putere mai aveà Harapul! Se năcăjià şi el de optsprezece ani să iee fata lui Vid Babă, dar degeaba se năcăjià, că nici macar nu puteà să se apropie de curţile babei, că-l făceà stană de piatră.

Grigoraş o întrat în ogradă la harapul negru. Harapul dormià. Grigoraş o bagat calul în grajd şi pe urmă s’o dus în curte şi s’o culcat lângă harap. Nu după multă vreme, calul lui Grigoraş o muşcat aşà de tare pe-a harapului, de când o nechezat odată, o sărit harapul drept în sus şi s’o dus fuga în grajd să vadă ce-i? Când colo, erau doi cai în loc de unu. Da’ aşà erau caii, că nu-i puteai cunoaşte care-a cui-i. Amândoi aveau tot un stat, tot un păr.

De-acoleà harapul, dacă s’o bagat în casă, o dat cu ochii de Grigoraş. Atunci numai ce scoate paluşul. Pe urmă-şi face socoteală:

— Măi, pentru ce să pierd eu frumuseţe de om ca aista? Că şi el puteà să mă piardă când m’o găsit dormind. Ia mai bine să-l trezesc.

— Măi flăcăule, scoală măi!

— Da ce-i măi?

— Cine eşti şi ce vânturi te-o adus pe tine prin părţile-aiestea?

— Bre, eu îs Grigoraş fecior de ’mparat.

— De numele lui am auzit; da de văzut nu l-am văzut.

— Apoi eu îs acela. Da’ ce eşti aşà de somnoros, măi harapule?

— Nu-s somnoros, îs trudit, că de optsprezece ani mă bat cu Vid Babă să ieu fata, şi n-o «pociu» luà nici ca cum. Ş’aşà-i de frumoasă, de mă usuc de dorul ei!

— Măi, ce mi-i da să ţ’o aduc?

— Alta nu ţ’oiu puteà da, fără mă prind să-ţi fiu rob câte zile-oiu aveà.

Atunci Grigoraş se porneşte la drum, ş’aşà de răpede o mers, că pe când o ajuns la curtea babei, toţi dormiau. Numai fata ţesà la voinici; dar nu dase încă viaţă, nici nu-i dase în cada cu puterile. Când o văzut pe flăcău că vine şi-i aşà de frumos, o luat un ciucitoriu ş’o omorît oştenii cei ce i-o fost făcut, şi pe urmă s’o dat la desmierdat şi la drăgostit cu Grigoraş.

— Ha ce zici, îi merge după mine, fată hăi!

— Cum să nu merg?! Da’ iacă ce să faci; să nu cumva să se trezească mămuca: să iei şi să bei din cada cu puterile, ş’apoi să te duci la ea — la mămuca — şi când îi da cu sabia, să-i sară capul. Eu, până a nu venì tu, m’oiu face a-i catà în cap. Tu, după ce-i tăiè-o, să pui sabia pe tăietură, că iar are să vie capul să se prindă la loc. De n’a fi sabia pe tăietură, mama învie şi te face stană de piatră.

Aşà o făcut Grigoraş. Când o dat cu sabia, o sărit capul cine ştie unde ş’o vrut să se prindă la loc; da n’o avut chip că erà sabia pe tăietură. Atunci s’o mai zvârcolit capul şi ceea parte de trup o bucată de vreme, ş’apoi o murit ca toţi morţii.

De-acoleà o ’ntrebat Grigoraş:

— Spune-mi drăguţă, nu ştii tu şi n’ai auzit de pasărea berbecului?

— O Doamne! D’apoi cum să nu ştiu, dacă eu îs împărăteasă peste toate păsările?!

— Apoi mi-i îndreptà la ea?

— Stăi întâiu, să le chem pe ele, să-mi spuie ele în ce parte se află pasărea berbecului.

După ce-o gătit fata de cuvântat, o scos trei cercuri de fier. O bagat unul în cap, o cercuit bine capul ş’apoi o scos o mărgică ş’o pus-o la gură. Ş’aşà de tare-o suflat, că s’o cutremurat munţii şi dealurile ş’o ’nceput a curge la păsări câtă frunză şi iarbă.

— Ce vrei şi ce porunceşti, stăpâna noastră?

— Să-mi spuneţi unde şede pasărea berbecului?

— Apoi nu ştim.

Atunci fata o luat alt cerc mai gros şi ş’o cercuit capul ş’o suflat prin mărgică aşà de tare, de gândeai că-i plesneşte capul. Şi iară o mai venit un rând de păsări.

— Ce porunceşte stăpâna noastră?

— Să-mi spuneţi unde şede pasărea berbecului?

— Nu ştim, stăpână.

Ş’o luat fata al treilea cerc şi ş’o cercuit capul, ş’o mai suflat prin mărgică a treia oară. După ce trece o bucată de vreme, iată că vine un ciocârlan şchiop.

— Ce porunceşti, stăpâna mè?

— Să-mi spui, nu ştii unde şede pasărea berbecului?

— E heee, cum să nu ştiu? Că doară de-acolo vin, pacatele mele! Pasărea o scos pui ş’o făcut cumătrie; de-aceea n’o putut venì. Ş’am mâncat şi eu trei fire de ovăz şi m’am îmbatat, şi pe urmă nu ştiu ce-am mai păţit că văd că-s şchip.

— Ei, da’ ai puteà duce tu pe flăcău ista pân’ acolo?

— Cum Dumnezeu să-l duc, când vezi că abià mă târîiu pe mine?

— Nu aşà măi; te-a duce el pe tine; tu numai să-i arăţi calea.

— Aşà se poate.

Şi rămâne fata acasă, iar Grigoraş o ’ncălecat pe cal, o luat ciocârlanul, şi mână băiete!! Mai şedea ciocârlanul pe şaua calului, mai sburà câte un răstimp, şi dacă «ostănè», iară(şi) vineà la şă, şi tot aşà o mers ei cale de trei zile, până ce-o ajuns la pasărea berbecului. Cum l-o văzut pasărea, cum l-o cunoscut.

— Ei, Grigoraş fecior de ’mparat — zice pasărea — aşă-i că după mine-ai venit, că nu poate tatu’ dumnitale să mântuie biserica?

— Aşa-i.

— Eu, Grigoraş, n’am să am chip de mers, că am pui mici şi n’are cine ’ngrijì de ei. Da’ iacă îţi dau doi pui de-ai mei şi ei or face treaba cum ţi-aş face-o şi eu. Numai, iacă ce mâncare să le dai: orez cu lapte dulce.

Apoi pasărea o aşezat puişorii într’o cuşcă, i-o spus lui Grigoraş că numai să-i puie pe zid şi să le deie mâncare, că treaba or face-o ei cu se cade. Ei or cântà şi acoperişul s’a lucrà.

Grigoraş o mulţămit pasării, o luat puii, o venit la fată, o luat-o şi pe ea şi s’o pornit apoi spre Harapul Negru. El amù se dase la bocit, că trei zile trecuse de când nu văzuse pe Grigoraş şi se temeà să nu-l fi făcut baba stană de piatră.

Când o văzut fata cui are s’o deie, numai o zis:

— Grigoraş, Grigoraş! De ştiam eu că mi-i da harapului, stană de piatră te făceam, nu omoram eu pe mama!

— Ia taci fa din gură! Da’ ce, aista nu-i om?

Ş’o zis Grigoraş cătră harap să deie nadragii jos, o ’ncălzit potcoava de dinapoi a calului ş’o pus’o harapului pe şold, în chip de pecete, să ştie că de-amù-i rob. Apoi i-o dat de grijă că el (harapu) şi cu Manea nu mult să «zăbovască» şi să se pornească spre ’mpărăţia tătâni-su.

***

Da’ să lăsăm pe Grigoraş şi să vedem ce-o mai fost cu fata cea frumoasă dela care luase el cele şese semne.

Amù ea, după ce s’o trezit din somn, s’o simţit nu ştiu cum, cam grè, ca cum ar fi având un fel de friguri. Se mai gândeşte ea ce se mai gândeşte, până ce dacă se desmeticeşte, vede că s’o apropièt trup omenesc de dânsa. De-odată s’o scârbit biata fată; da’ după ce-o dat cu ochii de scrisoarea lui Grigoraş, i-o venit inima la loc. Apoi o luat ş’o pocnit dintr-un biciu ş’o făcut palatul un măr de aur, l-o pus în sân şi s’o pornit spre împărăţia socru-su, tatăl lui Grigoraş. Acolo dac’o ajuns, o aşezat palatul ei lângă palatul împaratului. Ai ei palat erà cu două rânduri şi un pod de aur de jos până sus. Din ciasul când o fost Grigoraş pe la dânsa, ea o purces îngreunată, şi la vremea hotărîtă, o născut un băièt care samanà ruptă bucăţică cu tată-su.

***

Amù, Grigoraş viind spre casă, iată că se ’ntâlneşte c’o mulţime de oameni care-şi lasase ţara lor şi se duceau în lume, că pe-acolo, şepte ani nu se făcuse nimic; până şi izvoarele sacase.

— Da’ unde vă duceţi, oameni buni?

— D’apoi ne ducem unde ne-a ’ndreptà Dumnezeu, că la noi nu s’o făcut nimica de şepte ani… murim de foame şi de sete, nu alta.

— Haidaţi înapoi, oameni buni, c’a da Dumnezeu şi s’a face.

Oamenii l’o ascultat; iar când o întrat Grigoraş pe moşia lor, o luat ş’o rupt din pâne ş’o dat la oameni. O luat apoi apă din garafă ş’o turnat prin fântâni, pe ţàrini, şi ’n scurt s’o umplut pământul de apă ş’o dat roadă «di ’ndestulare».

Vâzând împaratul ţării aceleia că oamenii o venit înapoi, i-o întrebat că cine i-o îndemnat să se întoarne? Atunci oamenii o spus tot cum o fost. Auzind împaratul cum îi socoteala, o trimes după Grigoraş şi l-o chemat la curte şi tare l-o rugat că să-i lese garafa şi pânea pe v’o şepte ani, că se teme să nu mai deie iară(şi) foametea în ţara lui, «că tare ţ’om aduce lucrurile, frumos, acasă»!

Grigoraş nu s’o pus de pricină.

— Iacă ’mparate, ţ’o dau: şi garafa şi pânea; numai cată să te ţii de vorbă, că de nu, apoi vai ş’amar de capul dumnitale.

Şi s’o pornit înainte spre casă.

Mergând el pe drum, numai ce-aude un «hùiet» mare… erà o bătălie. O lege ră băteà pe-o lege bună. Atunci o scos el săbiuţa din teacă şi i-o zis:

— Pe legea «cèi ră», «tătă» să mi-o tai şi de-acoleà să vii la mine.

Numai ce s’o repezit sabia prin oastea cèi de lege ră şi ca de când am prins a povestì, toată o culcat-o la pământ. Atunci zice împaratul ist de lege bună:

— Mă rog dumnitale, Grigoraş fecior voinic de ’mparat, dă-mi mie sabia pe şepte ani, că mă tem să nu se mai scoale v’o oaste asupra mea. Că de mi-i da-o, tare ţ’oiu aduce-o frumos înapoi şi ţ’oiu mulţămì pentru mare facere de bine.

Grigoraş i-o dat sabia, ş’apoi o mers înainte până ce-o ajuns la marginea unui codru. Acolo dac’o ajuns, s’o pus jos să se hodinască, pentru că erà trudit peste samă.

Da’ acasă la ’mparatul cel bătrân, altă socoteală: Trecuse şepte ani, şi Grigoraş nu se aratase nici dintr’o parte. Aştepta împaratul, aştepta şi nevasta cea tânără. De la o vreme, cei doi feciori mai mari s’o luat şi s’o dus să caute pe fratele lor. Când ajung în codrul cela şi ies la marginea lui, găsesc pe Grigoraş dormind. Nici una nici două, îi taie picioarele de pe la genunchi, îi ieu cuşca cu puii şi se pornesc spre casă, lăudându-se că ei o adus puii de pasărea berbecului.

Imparatul văzând că fecioru-su nu mai vine, o vrut să iee el pe nevasta lui Grigoraş. Decât că ori cum s’o trudit, n’o putu izbândì, c’avea nevasta ajutor bun pe Manea Câmpului şi pe Harapul Negru.

***

Grigoraş, după ce i-o tăièt fraţii picioarele, s’o tot zvârgolit până ce-o ajuns la un moşinoiu de ţărnă. Şi cum o dat cu tăietura în ţărnă, sângele s’o oprit din curs şi rănile s’o tămăduit. Nu-l mai dureà nimica, fără decât că nu puteà să umble.

Şezând el aşà, iată că vede un om fugărind un iepure. Ş’aşà de tare fugià omul acela, c’ajungeà iepurele şi-l tot plesnea cu picioarele, că n’aveà mâni să-l prindă, că-i erau tăiète de prin cote. Omul acela erà Iutele pământului.

— Ce te năcăjeşti atâta măi ciontule? — zice Grigoraş văzând pe Iutele pământului învăluindu-se cu iepurele.

— Taci măi ologule! Nu te vezi pe tine şi încă mai zici de mine!

— Bre, ştii ce una? Hai şi ne-o prinde fraţi de cruce. Tu eşti ciont, şi eu, olog. Eu am să fac o coşarcă ş’am s’o aşez în spatele tale, şi tu să mă porţi pe mine, că eu cu mânurile oiu face bună treabă, ş’amândoi ne-om putea hrănì.

— Măi Grigoraş, da ai tu v’o leacă de putere în mânuri?

— Despre asta nu duce grijă.

Ş’o făcut Grigoraş o coşarcă şi s’o aşezat bine în spate la Iutele pământului. N’o mers mult ş’o văzut un iepure. Numa ş’o făcut Iutele pământului un vânt şi l-o ajuns pe iepure; Grigoraş l-o prins. Apoi s’o dat jos, l-o tăièt, l-o fript şi pe urmă s’o dat la ospătat. După ce-o ospătat, s’o suit Grigoraş în spatele tovarăşului şi s’o urcat amândoi pe-un dâmb, ş’acolo s’o pus jos. Şi zice Iutele pământului:

— Măi frate Grigoraş, vezi tu ceva lucind colooo în spre răsărit?

— Cum să nu văd.

— Noa dacă vezi, apoi acolo-i târg, ş’amù nişte Jidani o sosit cu poloboacele de vin din ţara de jos. De-ai fi tu bărbat, apoi căpătăm noi de băut şi de mâncat. Cam ce fel de putere ai tu în mânuri, măi?

— Eu bre, într’o mână pot să duc cinci sute de ocă şi ’n alta tot pe-atâta.

— Noa dacă-i aşà, apoi sui în spate la mine şi să te ţii bine; iar când îi ajunge, acolo, dintr’odată să pui mâna, că de prins, nu te teme că nu ne prinde cât a fi lumea asta.

Numa atâta o fost greu până s’o grepsănat Grigoraş şi s’o aşezat în coşarca aceea, că Iutele pământului când ş’o făcut un vânt, o fost în târg şi numai o zis cătră Grigoraş: — «Pune mâna!»

Grigoraş din fugă o luat un antal de vin; apoi o mai trecut pe la o tarabă de pâne, şi cu ceea mână o luat taraba cu totul. Ş’aşà de iute le-o luat, că nici n’o avut Jidanii vreme să zică batăr mâc; fără oamenii îşi făceau cruce, iar Jidanii s’o uitat lung după dânşii, până ce i-o prăpădit din ochi.

— Noa, măi Grigoraş — zice Iutele pământului, după ce-ajung pe muchea unui deal — ia de-amù om aveà ce mâncà şi ce bea.

— Ave(a) măi frate, ave(a).

După ce-o mâncat ei şi s’o mai hodinit o leacă, zice Iutele pământului:

— Amù să-mi spui din ce pricină n’ai tu picioarele dela genunchi în jos?

— Apoi bre, mi le-o tăièt nişte fraţi ai mei. Da’ tu de ce n’ai mânuri?

— Iacă de ce: Am vrut să ieu fata unei babe, tot Iutele pământului; da baba aceea-i mai iute decât mine şi m’o prins şi mi-o tăièt mânurile de prin coate. In te uită tu departe, vezi două femei?

— Le văd?

— Noa iacă aceea-i Iutele pământului cu fată-sa. Să te sui pe mine şi ţii sabia ’n mână gata, că eu când mi-oiu face vânt, în scurt oiu fi acolo şi când oiu zice: «dă», tu în patru s’o tai, că eu oiu purtà mânurile în sângele cela ş’au să-mi crească la loc. De-acolea te-oiu da jos pe tine şi te-oiu purtà prin sânge ş’ai să scăpi tu cu picioare.

— Apoi bine.

Pe când vorbiau ei acolo în deal, baba erà culcată şi fată-sa-i catà în cap. Atunci s’o aşezat Grigoraş în spatele tovarăşului, şi ’n cât timp te-ai şterge la un ochiu, o fost acolo. Şi când a zis Iutele pământului «dă», Grigoraş, în patru mi-o despicat-o pe babă. Iutele pământului o purtat monturile lui prin sângele babei, şi i-o crescut mânurile la loc. De-acolè o dat jos pe Grigoraş şi l-o purtat cu picioarele prin sânge, ş’o scapat şi el teafăr, că i-o crescut picioarele la loc.

— Noa măi frate Grigoraş, de-amù am scapat de-asupra nevoii.

— Scapat măi de-amù; da’ cu fata ce faci? (că ea se bagase în vizunie în pământ).

— Apoi eu oiu şedeà la gura vizuniei; iar tu să te bagi s’o stârneşti, că eu, când a ieşì, când o prind.

— Bre, da’ oare să te bagi tu şi să stau eu.

— N’ar fi mare lucru; da-i vorba că tu ai s’o scapi, de nici n’ai să ştii când o ieşit, că fuge mai dihai decât mine. Iară dac’oiu sta eu la gură, mai uşor îmi vine să pun mâna pe dânsa.

— Hai ş’aşà.

Şi se bagă Grigoraş în vizunie la fată; dar e(a) ţuşti, pe lângă dânsul şi dă să iasă; când la gura vizuniei, Iutele pământului pune cabja pe dânsa.

— Ho, leliţă de muiere, ce socoţi tu că de-amù mi-i scapà? Să-ţi iasă din gând aceea treabă.

Apoi o ieşit Grigoraş din vizunie, ş’o luat ziua bună de la Iutele pământului şi s’o pornit spre împărăţia tătâni-su.

***

Da’ amù iacă cum îi vorba: Băietul care l-o născut fata cèi frumoasă, a lui Grigoraş nevastă, crescuse mărişor, erà de şepte ani, pe când se tot trudià bătrânu-su să iee pe mămucă-sa. Femeia şedea scârbită că vedeà că nu-i mai vine soţul. Manea şi Harapul negru nu ştiau ce să mai facă. Ostenise şi ei de-atâta luptă.

Iată că ’ntr’o zi s’aude un hùiet şi cântări frumoase ca acelea. Ce erà? O oaste de fete. Imparatul cel ce luase stecla şi pânea dela Grigoraş, s’o ţinut de vorbă, că se ’mplinise şepte ani de când i le-o fost dat, ş’amù i le-o trimes înapoi.

Băietul s’o dus cu fuga la trăsură ş’o ’ntrebat că ce-aduc acolo? «O garafă ş’o pâne»? Indată s’o dus ş’o spus mâni-sa:

— Taci măi băiete, dragul mamei, c’aieste-s lucruri de-a tătâni-tu. De-amù nici el nu-i pe departe.

Nu multă vreme o mai trecut şi iată că altă oaste de calaraşi aduceà sabia lui Grigoraş; dar n’o vrut s’o deie în mâna băietului, fără le-o dat în mâna stăpânei ş’amù aşteptà şi pe Grigoraş.

Grigoraş dac’o ajuns pe moşia părintească s’o ’mbracat în nişte straie răle ş’o tras la un Ţigan zlotar în gazdă.

Imparatul cel bătrân se trudià de tot să iee pe noră-sa; dar n’aveà chip, că Harapul negru şi Manea Câmpului — robii lui Grigoraş — toată oastea o dovedise. Până şi pe popi i-o pus să se lupte cu ieşti doi voinici, dar degeaba.

Amù împărăteasa as(ta) tânără o dat de ştire împaratului c’a merge după dânsul, dacă i-a trimete un colan, nici de ac cusut, nici de matasă ţesut, făr’ din năzduf făcut. Cine să facă un lucru ca «aista»!?

Văzând împaratul ce spune noră-sa, o dat de veste că cine i-a face un colan, nici de ac cusut, nici de matasă ţesut, făr’ din năzduf făcut, aceluia-i dă un stambol de galbeni.

Aude şi Ţiganul zlotar vestea şi vine acasă.

— Aai mânca-ţ’aş… când ai şti ce-o zis împăratul!

— Ce-o zis, măi?

— Că cine i-a face un colan nici de ac cusut, nici de matasă ţesut, fără din năzduf făcut, aceluia-i dă un stambol de galbeni.

— Du-te măi Ţigane şi te prinde că-l faci tu, că l-oiu face eu.

Ţiganul se duce şi spune. De-acoleà, după ce se ’ntoarnă acasă, zice Grigoraş că el nu poate lucrà, fără numai noaptea. Să-i aducă un stambol de alune, o batcă ş’un ciocan ş’o vadră de vin, că el până dimineaţa, îi dă colanul gata.

Aşà o făcut Ţiganul; iar Grigoraş s’o dus într’o odaie numai singur, o astupat fereştile să nu se vadă nimica ş’apoi s’o dat la stricat alune şi la băut vin — saracu — să-şi mai prindă inima! Când s’o luminat de ziuă, alunele şi vinul erau gata. Atunci Grigoraş o scos colanul de unde-l aveà şi l-o dat Ţiganului.

— Na măi, du-te şi du-i-l împaratului.

S’o mirat Ţiganul când o văzut colanul; dar pe urmă o lasat miratul la o parte şi s’o dus la ’mparatul; iar împaratul i-o dat un stambol de galbeni, după cum o avut în vorbă.

Vine apoi Ţiganul acasă, voios de gândeai că nu calcă pe pământ, şi zice:

— Da’ oare să ’mpărţim banii frăţeşte?

— Taci şi ţine-ţi-i ţie, c’aieştia-s partea ta, măi!

După ce ’mparatul o trimes nurori-sa, colanul e(a) o zis aşà, că cine i-o făcut colanul, să-i facă ş’o păreche de papuci: nici de sulă bortiţi, nici pe calup bătuţi fără din năzduf făcuţi.

Imparatul iară(şi) o chemat pe zlotar şi i-o poruncit să-i facă papucii, că i-a da un stambol de galbeni. Ţiganul vine şi spune lui Grigoraş cum îi socoteala:

— Lasă măi, că i-oiu face eu, numai să-mi mai aduci un stambol de alune ş’o vadră de vin.

Şi se mirà Ţiganul ce tot ciocăneşte Grigoraş toată noaptea. El gândià că cela lucrà la papuci. A doua zi Ţiganul iè papucii şi-i duce la ’mparatul, care foarte tare s’o bucurat ş’o dat Ţiganului stambolul de galbeni. Atunci o trimes papucii la locul unde s’o cerut.

Atunci noră-sa zice aşà şi trimete răspuns, că de vrè împaratul numai decât, să vie până la ea la palat, ori să trimată pe cineva. Cum aude vorba asta, să porneşte feciorul cel mai mare, calare pe-un cal frumos şi îmbrăcat numai ca el. Dară băietul îl vede de departe.

— Mămucă, ia amù vine tătuca!

— Dragu mamei, de-a venì pe pod, îi tată-tu; da’ de-a venì pe-alăturia, nu-i el.

— Apoi nu vine pe pod.

— Iè degrabă săbiuţa şi să-i tai o ureche.

Pe când s’apropie feciorul ’mparatului, băietul o luat săbiuţa şi harşti îi taie urechea. Cela, de ruşine, nu ştià ce să mai facă; s’o ’nturnat înapoi.

Imparatul o trimes pe celalalt fecior al lui.

— Ia amù mamă, vine tătuca.

— Ie sabia, şi de-i vedea că vine pe pod, îi tată-tu; da’ de nu, apoi îi altul, şi să-i tai urechea.

O păţit ruşinea ş’aista fecior.

Văzând împaratul că nu-i nici un chip să poată luà pe noră-sa, sta la gând. Numai ce primeşte veste, că cine i-o făcut colanul şi papucii a fi vrednic să vie singur, să-l vadă ea ce fel de meşter îi.

Atunci împăratul chiamă pe Ţigan şi-i porunceşte că pe mâne să se ducă acolo la palat. Scârba Ţiganului! Cum să se ducă el să s’apropie, când atâtea oşti nu s’o putut apropiè din pricina celor doi păzitori, Harapul Negru şi Manea Câmpului.

— Taci, măi Ţigane, nu the îngrijì tu, de asta, că m’oiu duce eu.

Şi s’o ’mbracat Grigoraş în straiele cele răle ş’o ’ncalecat pe calul lui şi s’o pornit asupra palatului.

Măi, şi când s’o răpezit Manea Câmpului, mai mai să-l dovedească pe Ţigan¹. Da’ iesta când o strunit calul, cât pe ce să-l ferme pe Manea şi când de când să-i taie capu. Numai ce vine Harapu Negru, măi, şi năvălè de «tăt» la Grigoraş; da’ nu i-o putut face nimica.
¹) Adică pe Grigoraş.

Văzând păzitorii amândoi, că i-o dovedit Ţiganul, s’o dus plângând la stăpâna lor.

— Ia de-amù stăpână îi rău de noi, că Ţiganul acela, mai-mai, mai-mai să ne iee capetele.

— Nu vă temeţi, c’acela-i stăpânu vost’.

De-acolea Grigoraş s’o pornit «supre» pod. Şi pe unde mergea calul, săriau scândurile podului tocma ’n nantu(l) ceriului. Atunci, băietul, fuga la mă-sa.

— Mamă, ia amù vine un răulean de om, aşà de cumplit, că pe unde trece el, sar podelele cât colo.

— Ia acela-i tată-tu, dragul mamei.

Şi când o întrat Grigoraş în palat, s’o sărutat cu soţia lui şi s’o dezmierdat, ca unii ce nu s’o fost văzut de şepte ani. Atunci zice ea cătră băiet:

— Pupă-i mâna, dragul mamei, c’aista ţi-i tată ţie.

— Ei bre — zice Grigoraş către Manea şi cătră Harapu — nu mă cunoşteaţi când am venit asupra voastră?

— Ba ne venià nouă prin minte; da nu tocmai bine, bine.

— Da’ amù mă cunoaşteţi?

— Să fi sănătos, stăpâne, şi bine că te-o adus Dumnezeu, că «tatu» ista al dumnitale o pierdut o mulţime de lume drept degeaba.

— Apoi să trăiţi măi, că v’aţi purtat numai inima mè.

***

Amù o cunoscut împaratul că i-o venit feciorul.

Grigoraş, după ce s’o mai drăgostit cu puiculiţa lui, s’o pornit supre tată-su.

— Ei, tată, da’ ce-ţi trebuie amù, nevastă tânără?

— Apoi iartă-mă, dragu tatei, c’am greşit şi eu!

— Pe dumnia-ta te-oiu iertà, că eşti om bătrân; da’ pe cânii de fraţi, i-oiu învăţà mine, să mă cunoască cine sunt.

Ş’o şi poruncit să-i puie la opreală. In vremea asta, puii de pasărea berbecului erau mai morţi acolo în cuşcă, pentrucă cei doi fraţi n’o ştiut ce fel de mâncare să le deie. Atunci Grigoraş o trimes în târg ş’o cumpărat orez şi l-o fiert în lapte dulce; o scos puii din cuşcă, i-o pus pe zid şi le-o dat de mâncare.

Puii după ce-o mâncat, o ’nceput a cântà: «ţâr, ţâr, ţâr, ţâr», până acoperişul s’o gătit de făcut. Apoi o sburat şi s’ooo dus la mama lor.

După ce-o văzut Grigoraş, că biserica-i gata, o dat la un meşter de i-o făcut o lance grea ca de cinci sute de ocă. După ce-o făcut-o o chemat fraţii în ogradă şi s’o aşezat tustrei alăturia. Apoi o zvârlit lancea ’n sus şi când o picat jos, o crapat pe fratele cel mai mare drept în două. De-acolea o mai zvârlit lancea şi când o picat, o ucis şi pe cel mijlociu. Pe urmă a mai zvârlit-o a treia oară, să vadă, el are v’o vină. Şi când a venit lancea ’n jos, i-o luat un fir de păr din frunte.

— Iacă, atâta greşală am făcut şi eu, pentru c’am umblat cu fata asta.

Şi pe urmă o dat ştire la toţi oamenii din satul acela, să se strângă la curtea ’mpărătească cu câni cu tot. Cum o venit oamenii, luà şi tăià câte o bucată de carne din fraţii lui şi da la câni, zicând:

— Na, măi fraţilor, câni aţi fost la inimă, cânii vă mănâncă; da’ de sufletul vostru port grijă.

Şi da la fiecare om câte-o naframă având legaţi în ea o sută de zloţi.

— Na oameni buni, ziceţi să fie de sufletul cânilor istor de fraţi.

De-acolea o strâns popi, o sfinţit biserica şi pe urmă s’o cununat cu fata «cèi» frumoasă. Ş’apoi după asta, chef şi veselie.

Fost-o la nunta lui Grigoraş, lume multă: împaratul cel cu garafa şi pânea, împaratul cu săbiuţa, şi alţi împaraţi şi crai, ca la o nuntă ca aceea.

După ce s’o mântuit nunta, împaratul cel bătrân s’o dat jos de pe scaunul împărătesc ş’o lasat treaba împărăţiei lui fecioru-su, lui Grigoraş.

Şi iaca aşa-i, oameni. Şi m’am suit pe-o roată şi v’am spus-o toată.

(Auzită în sara de Sâmbătă 17 August 1902, dela Toader M. Buchilă).

Variante: Ispirescu, Prâslea, Pasărea măiastră; «Şezătoarea» a IV, pag. 169, povestea «Impăratului Chiriviu».

———————

Glosar

Batcă, un fel de ilău mic de tot, pe care sătenii bat coasele vara, ca să le mai subţie gura.

Blăznit, supărat, scârbit, fără curaj. Se cunoaşte pe faţă că i s’o tăièt curajul.

Brânză, să nu mă umpli de brânză, să nu mă pricopseşti, să nu mă foloseşti. Rostire cu înţăles cam şfichiitor, că adică nu-mi aduci nici un folos.M’ai umplut de brânză, nu mi-ai făcut nimic.

Ciont, om fără mânuri, ori fără o mână, ori cu degetele dela mână stricate, că nu se poate slujì de ele.

Cujbă, un lemn, la un capăt drept şi bun de înfiptat — împlântat în pământ: iar la cela capăt, îndoit aşà fel, că să poţi aninà ceaunul cu toarta, iar dedesuptul ceaunului să poţi face foc.Verbul a încujba, a îndoi ca o cujbă

Cumpănit. O cumpănit soarele de-amiazi, o ’nceput a se scoborî spre sară.

Mâc, nu ziceà nici mâc, nu deschideau gura să zică nici un cuvânt, nu ziceà nici un cuvânt, nici nu suflà.

Mânuri, mâni, pluralul cuvântului mână. O zicală veche la facerea mămăligii, că trebuie făină: Şepte pumni şi şepte mânuri, / Şi dac’a mai trebuì o lecuţă / (Mai pui) Şepte mânuri ş’o mânuţă. Auzită în Februrarie 1885, dela Gh. I. Alexa Bârleanu.

Năzduf, din năzduf, din văzduh, papuci, colan, făcuţi din năzduf, nefăcuţi de mână de om, nu se poate spune hotărît de cine-s făcuţi.

Olog, fără picioare, înţălesul din poveste. Se zice şi «olog de mâni şi de picioare».

Purtală, straie de purtală, straie de purtat.

Stambol, stamboale, veche măsură de capacitate. Mierţa de popuşoi, grâu, orz, secară, fasole, aveà 12 stamboale: cea de ovăz avea aveà 14 stamboale. Se zice şi stambol de făină.

Supre, spre.

Şă, şea de pus pe cai, articulat şaua.

Zlotar, făurar, orfăurar, turnător, făuritor de lucruri scumpe din metal de preţ.

Zvârgolit, zvârcolit, s’o zvârcolit, s’o zbătut.

———————

Am îndreptat următoarele greşeli de tipar:

• Ştiu dacă mi-i spune, dragul tatei — în original şti; greşeală de culegere, zic eu.
• Da’ tu, de te-i trezì şi-i vedeà — în original ş- vedea; greşeală de culegere.
• Cum o ieşit din ogradă o, văzut — în original o, văzut; greşeală de culegere.
• Mă bat cu baba să-i ieu fata şi tot n’o pot dovedì — în original, doevdì; greşeală de culegere.
• Da’ acasă la ’mparatul cel bătrân — în original, bătrâni.

———————

Notă despre unele unităţi monetare şi de măsură:

În textul poveştii sunt pomenite prăjina ca unitate de măsură pentru lungimi, şi stambolul ca unitate de măsură pentru capacităţi sau greutăţi. O prăjină are 3 stânjeni, deci prăjina Moldovenească are 6,69 m, iar una Muntenească are 5,89 m; în Moldova se folosea şi prăjina fălcească de 12 palme — un stânjen şi jumătate — adică vreo 3,35 m. În Ţara Românească prăjina se folosea şi ca unitate de suprafaţă, reprezentând a 24-a parte dintr-un pogon adică vreo 209 m².

Un stambol (adică o chilă de Stambul) are 12 oca; o oca are 1271 g în Muntenia şi 1291 g în Moldova, sau pentru lichide 1288 ml în Muntenia şi 1520 ml în Moldova, sau pentru grăunţe 1698 ml în Muntenia şi 1791 ml în Moldova; vine deci stambolul de alune cam 15,5 kg sau 18 litri. Bani nu se măsurau cu stambolul, aşa că n-am idee cât să zic c-ar fi un „stambol de galbeni“. Exista ce-i drept o monedă turcească numită stambul sau stambol de 10,5 g de aur fin, adică vreo 36 de lei-aur sau 12 dolari-aur, cam 1500 de leuşori greuţi de-ai noştri de azi, dar e clar că nu despre un astfel de preţ este vorba în poveste.