Maiestatea Bibiotecii Naţionale

În anul de la facerea lumii 5620, iar de la naşterea Mântuitorului 112, a fost inaugurat Forul lui Traian, construit sub conducerea marelui Apolodor din Damasc. Forul conţinea o piaţă publică, că de aceea i se şi spunea forum, un arc de triumf, certificatul de naştere al poporului român (cunoscut de străini mai degrabă sub numele de Columna lui Traian), un templu dedicat împăratului şi o bibliotecă cu două aripi, una pentru cărţi greceşti şi una pentru cărţi latineşti.

Bibliotheca Ulpia, cum i-a rămas numele, a fost una dintre cele trei mari biblioteci ale civilizaţiei clasice (alături de bibliotecile din Alexandria şi din Pergamul de la care a venit pergamentul). A funcţionat mai bine de trei sute de ani, până au venit barbarii de-au stins lumina culturii întru somnul nopţii celei lungi căreia îi spunem Vârsta de Mijloc.

Noi românii, urmaşii lui Traian, încercăm să construim şi noi o Bibliotecă Naţională. În ultima şi cea mai smintită parte a prealungii sale domnii, Ceauşescu cel Odios a pus piatra de temelie a unui eficiu impunător, parte a năucitoarelor sale vedenii urbanistice. Şi apoi au venit Revoluţia şi democraţia, şi uitarea s-a aşternut peste tulburătoarele ruinuri ale bibliotecii celei care n-a apucat încă să fie.

Faţada de nord a Bibiotecii Naţionale în a doua perioadă de construcţie, prima jumătate a secolului XXI.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

După cum scriu ziarele, ucrările de construcţie au reînceput în anul 2009, sub conducerea Instutului Carpaţi Proiect, un colectiv de epigoni de-ai lui Apolodor. De visu se constată că lucrările au început după tradiţia românească, prin dărâmare : pentru că proiectul iniţial era pentru o bibliotecă din secolul XX şi acum suntem în secolul XXI, adică am progresat, şi pentru simplificarea efortului de adaptare la noul limbaj arhitectural trebuie mai întâi să fie amuţit limbajul cel vechi. Apoi vom vedea.

Măreţul edificiu se oglindeşte misterios şi plin de speranţă în apele Dâmboviţei celei frumos stătătoare, plin de maiestatea unor ruine ilustrative pentru neoclasicismul neostalinist târziu. Rarii trecători arareori mai simt fiorul culturii, care de fapt nici n-a lăcuit vreodată acolo. Câţiva muncitori umblă cu treabă pe schele. Zilele şi anotimpurile vin şi trec. Şi cu fiecare zi care trece ne apropiem de inaugurarea noii Biblioteci : speranţa moare ultima, iar manuscrisele, după cum se ştie, nu ard.