Tomi, sau Tomis, era o colonie Milesiană, la fel ca Istria şi cele mai multe aşezări Greceşti de pe coasta Tracă a Mării Negre; numai Calatisul era o colonie a Heracleei Pontice, ea însăşi o colonie a Megarei Doriene. Un mic port la Marea Neagră, Tomi era o aşezare mai degrabă modestă, al cărui rost era probabil comerţul cu produsele agricole ale Geţilor Dobrogeni: aproape lipsită de importanţă istorică, până în secolul al XIX-lea colonia Ioniană nu avea altă distincţie decât că l-a numărat cândva printre rezidenţi pe autorul Manualului de Dragoste.
După strălucita victorie Valahă din războiul Ruso-Turc de la '77, Înalta Poartă a cedat Kara-Iflakului Dobrogea Septemtrională ca o compensaţie pentru Basarabia înhăţată de Ţarul Pravoslavnic. Fostul Tomi, redenumit între timp Constanţa în cinstea Flaviei Iulia Constanţia, fiica lui Constanţiu cel Gălbejit şi sora după tată a lui Constantin cel Mare, s-a transformat peste noapte dintr-un liman de pescari în principalul port al unei naţiuni în plină dezvoltare -- de la 5000 de locuitori în 1853 a ajuns la 60000 în 1930. Un oraş plin de importanţa rădăcinilor sale istorice s-a grăbit să-i ridice o statuie celui mai important locuitor al său din toate timpurile.
La mai puţin de zece ani de la trecerea de la robia Turcească la libertatea Valahă, Constănţenii (care deja începuseră să se alinte cu numele de Tomitani) i-au comandat sculptorului italian Ettore Ferrari o statuie a lui Ovidiu, pe care au aşezat-o în piaţa din faţa primăriei neobrâncoveneşti, inima civică a oraşului. (În 1925 o copie a statuii Constănţene a fost ridicată la Sulmona: aşa că Ovidiu are două statui identice, una în oraşul în care s-a născut şi una în cel în care-a murit.)
Statuia lui Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. (Fotografie de Alex Pănoiu)
Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent. |
Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin. |
De-a lungul deceniilor Comuniste Piaţa Ovidiu a fost mai degrabă lăsată în pace să se ruineze încet-încet. Turiştii cei lipsiţi de pretenţii ai acelor timpuri veneau cu aparatele de fotografiat Smena, Zenit sau Praktica să facă poze cu statuia şi cu moscheea, apoi se duceau să mănânce covrigi calzi şi să bea bragă rece la faimoasa simigerie de peste drum de muzeu.
Astăzi simigeria nu mai este, victimă a progresului neiertător. Bragă nu se mai găseşte deloc, iar covrigi calzi numai vara şi numai în staţiuni. Clădirile din jurul pieţei sunt renovate sălbatic sau înlocuite cu strălucitoare blocuri cu pereţi de sticlă, după norocul fiecăreia. De pe piedestalul său de marmură, P. Ouidius Naso, cetăţean Roman şi poet de renume mondial, priveşte gânditor la agitaţia din jur, bucurându-se de rafinamentul urban după care tânjea de două mii de ani.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu