Casa Poporului de Ziua Republicii

De ziua Republicii, născută aşa cum s-a născut ea, să nu ne mai aducem acum aminte cum, fiind o dimineaţă însorită cu lumina rece şi tăioasă a iernii, am ieşit cu un fel de aparat de fotografiat să-i fac o poză Casei Poporului, sau, cum îi spun vremelnicii ei chiriaşi, Palatul Parlamentului, fiind ea un monument întru totul reprezentativ pentru geniul acestei Republici -- nesimţitoare, masivă în nemişcarea-i şi împodobită cu podoabele unor forme puţin înţelese, încă şi mai puţin apreciate şi aproape deloc internalizate în gândirea colectivă a naţiunii, ca un ideal terestru al unei minţi lipsite de idealuri şi fericite într-această lipsă.

Casa Poporului, fotografiată de ziua Republicii, în lumina rece a soarelui de iarnă. (Fotografie de Alex Pănoiu, disponibilă pe Flickr)

Soare şi cer senin, albastru cum numai iarna sau toamna târziu se întâmplă să fie în Bucureşti, vântul nu bătea aproape deloc, piaţa Constituţiei era aproape goală, condiţii bune, nimic de zis, obiectiv telefonic grandangular, luminos, şi un subiect atât de static şi plin de detalii: ce să mai spun? Am căutat eu să mă plasez fix pe axa clădirii, dar neavând teodolitul la mine nu am reuşit exact-exact, dar am fost aproape. Turişti erau câţiva, când nu sunt turişti să-i facă poze Casei Poporului? Asta a ieşit, asta e. A fost ziua Republicii.

Biserica de beton din Bariera Vergului, sau ce face dictatorul când n-are treabă

La sfârşitul secolului al XVII-lea, de o parte şi de alta a Căii Călăraşilor de astăzi, a cărei parte de început, de la Piaţa Unirii până la Strada Mântuleasa, poartă acum numele lui Corneliu Coposu, se întindea moşia marelui boier de neam Grecesc Vartolomei Vergo, vel portar şi apoi vel paharnic la curtea lui Constantin Brâncoveanu, unul dintre oamenii de încredere ai voievodului; aşa că nu e de mirare că uliţei care mergea de la Curtea Domnească până la Mânăstirea Pantelimon i s-a spus Podul Vergului, după numele stăpânului locurilor pe care le străbătea.

Acum, până hăt bine în secolul al XX-lea, nu se intra şi ieşea din Bucureşti aşa otova, fără rost şi fără voie, ci intrarea şi ieşirea din oraş se făceau prin locuri anume, numite de pe la 1800 bariere, unde se aflau, scrie Marele Dicţionar Geografic al României din 1898, „agenţi de accize şi de percepere de taxe pentru intrare în oraş‟. Una dintre aceste bariere se afla pe Podul Vergului, şi de aceea i s-a spus Bariera Vergului.

Curios cât de rezistent s-a dovedit acest nume în vorbirea poporului. Oficialităţile nu i-au mai spus aşa de mai bine de 130 de ani: după Războiul de Independenţă, Podul Vergului a primit numele de Calea Călăraşilor, iar bariera s-a numit oficial Bariera Călăraşi; comuniştii au desfiinţat barierele, iar locului cu pricina i-au spus Piaţa Muncii, cum a şi rămas numele staţiei de metrou; pe hărţile de astăzi scrie Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi; dar Bucureştenii tot Bariera Vergului îi spun.

După primul război mondial, statul s-a gândit şi i-a împroprietărit pe veteranii de război; unii dintre aceştia erau Bucureşteni, şi unul dintre terenurile care au parcelate pentru împroprietărirea veteranilor de război Bucureşteni se află între Podul Vergului, Şoseaua Mihai Bravu şi Strada Vatra Luminoasă; la vremea aceea i s-a spus Parcul Călăraşi, azi fiind considerat o parte din cartierul Vatra Luminoasă.

Noul cartier Parcul Călăraşi avea nevoie de o biserică. La început, cartierul a fost servit de un paraclis care funcţiona într-o-ncăpere a Spitalului de Copii Vergu, care astăzi se numeşte Policlinica de Copii Victor Gomoiu, după numele primului său director. Dar această stare de lucruri nu putea continua.

Aşa că în 1942 Statul, care pe atunci se scria cu S mare, s-a hotărât să ridice o biserică, că oricum nu mai avea alte probleme de rezolvat. În 1942, Statul era Ion Antonescu, Mareşal şi Conducător al Statului. (Chiar aşa îşi spunea, Conducător al Statului; ce vremuri nevinovate, când dictatorii nu se străduiau să-şi spună Preşedinţi şi să se aleagă cu 99,99% din voturile liber exprimate de cetăţeni în aplicarea centralismului democratic.)

Proiectarea bisericii i-a fost încredinţată arhitectului Gh. Naumescu, iar acesta a proiectat una dintre cele mai interesante biserici din Bucureşti, inspirându-se, zice-se, după Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Construcţia a început de îndată, dar, fiind România prinsă în perioada respectivă cu alte treburi oarecum mai urgente, nu s-au putut încheia decât după ce Mareşalul a fost arestat şi împuşcat, au venit Ruşii şi a abdicat Regele. Biserica, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost sfinţită în 1949, iar picturile interioare, realizate de Eremia Profeta, n-au fost gata decât în 1964.

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, lângă Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi, fostă Muncii, fostă Bariera Vergului. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr.)

De fapt picturile interioare n-au fost complet gata decât în 2002, când, sub pretextul unor lucrări de restaurare, s-au strecurat şi tablourile ctitorilor principali, nimeni alţii decât, vade retro Satana!, însuşi Mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa Maria. Care se gândiseră probabil, într-o seară tulburătoare, privind apusul însângerat, că pe lumea aceasta au cam rezolvat-o, aşa că măcar ca pregătire pentru lumea cealaltă să ridice repede o biserică, întru uşurarea păcatelor.

Culmea e că în pofida pedigriului său cam verde, biserica a scăpat nedărâmată de comunişti, deşi locuitorii din Bariera Vergului şi din Balta Albă nu uitaseră cine o ridicase şi, când erau siguri că ştiu cu cine vorbesc, îi spuneau biserica legionarilor; ocazii de dărâmare au fost suficiente, dar abia prin '88 s-a gândit noul Conducător s-o dărâme. Era însă prea târziu — ceasurile-i erau deja numărate şi n-a mai apucat să săvârşească şi această nelegiuire.

Aşa a apucat de-au rămas Bucureştii cu o frumoasă biserică de beton armat, singulară în măreţia ei albă. Liniile ei severe dar totuşi armonioase ilustrează stilul neoromânesc târziu, mărturisind despre o Românie care era cât pe ce să fie, dar, din cauza vremurilor, n-a mai fost. Dar să nu ne-ntristăm şi să ne gândim cu optimism că, dacă vom putea, vom face noi alta mai trainică şi mai frumoasă.

Molidul electronic de beton din Băneasa

Călătorii care pleacă din Bucureşti spre Nordul cel răcoros pot vedea, imediat ce trec de fântâna Mioriţa, pe dreapta, un molid gigantic care se înalţă falnic şi vertical undeva către Administraţia Lacurilor, Parcurilor şi Agrementului. Loc de parcare acolo nu e, dar dacă se mai întoarce vreodată, călătorul care l-a ţinut minte poate opri la Gara Băneasa şi se poate întoarce pe jos pentru a-l examina mai de aproape.

Urcând pe Podul Băneasa, sau să-i spun Pasajul Mioriţa, pentru că astăzi acesta este numele sub care-l cunosc mulţi, fotograful amator nu are nici o dificultate în a se orienta. Imensul molid -- sau brad, sau pin, sau ce fel de conifer or fi el -- domină peisajul feroviar cu autoritatea înălţimii sale.

Molidul electronic de beton din Băneasa -- vedere de ansamblu. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr)

Privit mai de a aproape, coniferul îşi vădeşte natura concretă, anume de beton, explicându-se-ntr-acest fel perfecta sa verticalitate şi alura rectilinie fără de compromisuri, ambele caracteristici nefiind ele deloc obişnuite printre fiinţele vii lăcuitoare pe aceste meleaguri Valahe. Odată cu vădirea betonului tulpinii se arată şi cauza sa finală, scopul sau ţelul existenţei sale: să poarte antenele necesare pentru ca oamenii Bănesei să-şi poată folosi telefoanele mobile pentru a vorbi la ele, ferindu-se astfel de tristeţea tăcerii.

Molidul electronic de beton din Băneasa -- detaliu. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr)

Molidul cel de beton este de fapt un turn celular estetizat, adică prefăcut astfel încât să nu zgârie ochii protipendadei Bucureştene care-şi află sălaşul în cel mai select dintre cartierele selecte. Operă de artă, nu altceva, şi atât de frumos! Cum numai un stâlp de beton poate fi, împodobit cu frunze aciculare false, în formă de perie de vase. Mari şi multe sunt minunile progresului uman, modern!

Edificiul Roman cu mozaic din Constanţa

Edificiul Roman cu mozaic din Constanţa a fost descoperit din întâmplare în anul 1959, de către constructorii care săpau fundaţia unui bloc ; construcţia blocului a fost imediat abandonată şi locul a intrat în atenţia arheologilor. Câteva fotografii din timpul cercetărilor iniţiale sunt disponibile pe  Internet fiind publicate de echipa i-Tour.

Edificiul a funcţionat din secolul al treilea până în secolul al şaptelea, fiind o parte a unui complex de clădiri din cadrul portului Roman. Din cei 2000 de metri pătraţi cât a avut mozaicul se mai păstrează cam 700, ceea ce e oricum foarte mult. Din câte înţeleg arheologii, etajul superior al construcţiei, unde se găseşte podeaua cu mozaic, era folosit ca spaţiu public pentru comercianţii care activau în port. Etajele inferioare erau folosite ca spaţii de lucru şi de depozitare.

Edificiul Roman cu mozaic din Constanţa - vedere generală a podelei cu mozaic. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr.)

De existenţa mozaicului din Constanţa ştiam de prin clasa a patra, dar de văzut nu l-am văzut până târziu, nici nu mai ţin bine minte când, dar târziu, poate la-nceputul ultimului deceniu al secolului trecut. Ceea ce ţin bine minte însă este impresia pe care mi-a produs-o prima vizită : pentru că este un loc impresionant. E ceea ce are Valahia mai aproape de un Pompei al nostru. O părticică vie, uluitor de bine păstrată din măreţia care a fost Roma.

Echipajul de pe Mekong sau cursul Amu Dariei

Echipajul de pe Mekong este un roman ştiinţifico-fantastic şi de aventuri Rusesc, scris de Evgheni Voiskunski şi Isai Lukodianov ; prima ediţie Rusă a fost publicată de editura Detghiz în 1962. Cum proza ştiinţifico-fantastică era la mare modă pe atunci, şi dată fiind şi seceta prelungită de romane de aventuri decente care bântuia de ceva vreme meleagurile Valahe, Editura Tineretului din Bucureştii Ilfovului a tradus o repede-repede, astfel încât după numai doi ani, în 1964, ea a ajuns în mâinile tinerilor Români însetaţi de lumina culturii populare.

Евгений Войскунский, Исай Лукодьянов. Экипаж "Меконга", М., Детгиз, 1962.

Părinţii unuia dintre colegii mei de liceu s-au numărat printre cei care au cumpărat-o ; au citit-o şi au pus-o bine în bibliotecă. Când colegul sus-pomenit a ajuns la vârsta romanelor de aventuri a citit-o şi el şi i-a plăcut ; şi cum dintr-una-ntr-alta, fiind noi prieteni, am ajuns să vorbim de romane ştiinţifico-fantastice, care ne plăceau amândurora, eu i-am împrumutat Nebuloasa din Andromeda a lui Ivan Efremov, cea mai izbutită dintre utopiile comuniste, iar el mi-a dat să citesc Echipajul de pe Mekong.

Vedeţi dumneavoastră, Nebuloasa din Andromeda este o carte ca o sirenă, atrăgătoare dar periculoasă. Acţiunea romanului publicat în 1957 se desfăşoară în viitorul îndepărtat, când întreaga omenire trăieşte într-o societate comunistă perfectă, din care au dispărut nu numai naţiunile şi banii, dar şi gelozia, răutatea şi prostia. Un fir al naraţiunii urmăreşte aventurile lui Erg Noor, un cosmonaut veteran, născut pe o navă cosmică ; alte fire narative se desfăşoară pe Pământ, unde diferite personaje fac experienţe ştiinţifice îndrăzneţe dar periculoase, comunică cu civilizaţiile extraterestre din Marele Cerc şi în general duc vieţi interesante dar, graţie naturii omului nou, esenţialmente neconflictuale. Culmea e că Efremov reuşeşte să imagineze o societate comunistă care nu e complet incredibilă ; spre ruşinea mea, de abia după câţiva ani (şi după armată) mi-am dat seama cât de searbădă şi înrobitoare ar fi lumea descrisă în carte.

Dar nu despre Andromeda lui Efremov este vorba în acest articol, ci despre Mekongul lui Voiskunski şi Lukodianov, şi despre Amu Daria.

Mersul urbanizării martirologice la Braşov

Braşovul şi-a-ntins teritoriul urban, intravilan cum se zice, până la ieşirea din Timişul de Sus. Atenţie şoferi ! De acum înainte bucata de drum de la Timişul de Sus la Braşov este considerată în localitate, aşa că viteza maximă este limitată potrivit bunului plac al bunului primar al Braşovului, sfătuit de bunii săi sfetnici.

Prin această întindere a fost atins, fără nici o cheltuială şi cu minim de efort, dezideratul reducerii timpului de călătorie de la Bucureşti la Braşov. Ce tunele şi viaducte ! Semnătura primarului este mai puternică decât geografia.

Intrarea în Braşov dinspre sud pe DN1 (fotografie Alex Pănoiu, pe Flickr).

Vedem de aici că martirii, deşi sfinţi, au păcatele lor ; şi dintre acestea păcatul lăcomiei trece de la martirii oameni la martirii oraşe.

O panoramă a Casei Scânteii

Casa Scânteii, zadarnic redenumită după 1989 Casa Presei Libere, s-a construit între 1950 şi 1956, după planurile elaborate de arhitectul Horia Maicu sub puternica influenţă a arhitecturii sovietice staliniste ; lucrările de construcţie au fost conduse de prof. dr. Panaite Mazilu.

Horia Maicu este desigur celebrul arhitect comunist care a proiectat Monumentul eroilor luptei pentru libertatea poporului și a patriei, pentru socialism din Parcul Libertăţii. După '89 Parcul Libertăţii a devenit Parcul Carol, iar mausoleul, după ce era să fie dărâmat ca să-i facă loc Catedralei Mântuirii Neamului, a fost oficialmente promovat la rangul de Memorial al Eroilor Neamului. În frumosul stil Valah eroii de dinainte au fost deshumaţi şi trimiţi la vatră, iar alţi eroi le-au luat locul vremelnic. Aşa e memoria poporului acestuia, scurtă şi mereu schimbătoare.

O vedere panoramică a Casei Scânteii, fotografiată de pe treptele soclului pe care mai demult stătea statuia lui Lenin. Panorama a fost obţinută combinând două fotografii luate cu F = 5 (28) mm, difragma F / 3,1, timp de expunere 1/2000 s, ISO 100. Unghiul de vedere orizontal este de 85°, corespunzând cu F = 3,6 (20) mm. Distanţa până la corpul central este de aproximativ 200 m, distanţa dintre turnurile laterale este de 260 m.
(Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

În faţa marelui Combinat Poligrafic se găsea mai înainte o statuie uriaşă a lui Lenin conducând popoarele, cum ar veni şi pe poporul Valah, conducându-le însă încotro nu se ştie, sau cine ştie nu spune. Statuia a fost dărâmată în '89 şi dusă de acolo, şi zice-se că n-ar fi fost topită ci c-ar mai exista aproape întreagă pe undeva.

Însă soclul de porfir al imperialei statui a lui Lenin din faţa măreţului Combinat a fost se vede treaba reutilizat pentru expunerea unor lucrări, instalaţii, ale vreunor artişti plastici: aşa că astăzi pe el era aşezată o colivie, iar în colivie un manechin îmbrăcat în roşu şi atârnat de un picior, după cum se vede:

Casa Scânteii cu un prizonier într-o cuşcă pe postamentul lui Lenin, fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr.

Pe o foaie de hârtie, la fel de temporară ca instalaţia expusă, lipită cu scoci de monumentalul postament, stătea scris:

Proiect 1990. „Unde suntem ?“ [de] Ionuţ Theodor Barbu. Curator: Ioana Ciocan. www.ioanaciocan.ro.
Manifest patetic personal: Pe ăsta l-am prins cu câteva zile în urmă. L-am agăţat de un crac în piaţa mare, ca pe culturalul bou jupuit, să te vadă mă lumea ! Săracul şi-a pierdut capul după Epoca iar piciorul i-a fost ciugulit de hămesiţii porumbei ai păcii. Dar noi, unde suntem astăzi ? Păcat, am devenit tociţi la simţuri şi simţiri iar în faţa noastră vedem numai un biet canar roşu !

Nu este clar dacă manifestul personal este al curatoarei sau al artistului, nici dacă creaţiunea are sau nu vreo pretenţie de permanenţă. Dar e limpede că sunt unii prin Bucureştii Ilfovului care umblă după nostalgici să-i prindă şi să-i dea prin târg, să-i râdă lumea ca pe unii care nici până azi n-au înţeles cum devinde treaba cu libertatea pentru care am luptat şi am izbândit.

Magazine de articole fotografie în Bucureşti

Unul dintre efectele modernizării accelerate a României este reducerea drastică a numărului magazinelor de articole fotografice de calitate. În Bucureşti nu mai sunt decât două magazine fizice care să merite o vizită de plăcere ; locul lor a fost uzurpat de marile centre comerciale, care sunt pe de o parte lipsite de suflet, şi pe de altă parte au întotdeauna un stoc orientat mai degrabă către satisfacerea cerinţelor publicului larg şi mai puţin către variatele interese ale amatorilor pasionaţi.

• F64 (www.f64.ro, str. Vigilenţei nr. 7, sector 5, Bucureşti, între piaţa Naţiunilor Unite şi bulevardul Libertăţii) este cel mai cunoscut şi cel mai bun magazin de articole fotografice din Bucureşti ; are un sit Web foarte bine întocmit, uşor de navigat şi de folosit. Merită vizitat atât pe Web cât şi în lumea reală.
• Foto Hobby (www.fotohobbyshop.ro, str. Covaci nr. 7, sector 3, Bucureşti, în centrul istoric) este celălalt magazin de articole fotografice bucureştean bine cunoscut. Are un sit Web funcţional, chiar dacă mai puţin şlefuit decât al magazinului F64 ; magazinul fizic este mai mic, dar poate ceva mai primitor.
• CamereDigitale.ro (www.cameredigitale.ro) este unul dintre cele mai vechi magazine virtuale de articole fotografice din Bucureşti. Fără a atinge renumele celor două de dinainte, CamereDigitale.ro rămâne un punct de reper pentru fotografii amatori, de vizitat periodic pe Web.
• Dintre magazinele virtuale mai mici se remarcă Digiland (www.digiland.ro), unde se pot găsi uneori articole care lipsesc din stocurile altora. Situl Web este funcţional şi uşor de utilizat, iar personalul amabil şi plin de bunăvoinţă.

Toate aceste magazine acceptă comenzi electronice şi telefonice, şi sunt pregătite să livreze articolele comandate oriunde în ţară.
Pe lângă acestea mai există pentru clătirea ochilor câteva Centre Sony şi un magazin Yellow Store, adică Nikon, în Băneasa Shopping City.

Sfârşitul transmisiunii

Anul trecut, trecând prin Periş, am văzut pe marginea unui lac adormit întru părăsirea-i un stâlp de telegraf îmbătrânit şi despletit, cu sârmele atârnându-i în vânt, o ilustraţie exemplară a progresului uman modern, vorba lui Topârceanu, care aruncă deoparte tot ce-i învechit. Atunci mă uitam după altceva, şi am trecut pe lângă el fără să mă opresc să-l fotografiez.

Şi mi-a părut rău, pentru că nu am încetat să mă gândesc la el. Găsisem şi un titlu pentru fotografie, End of Transmission, Sfârşitul transmisiunii, ‹EOT›, cum ar veni '\x04', control-D, ^D, comanda folosită în Unix pentru a indica sfâşitul introducerii datelor. Luni de zile m-am perpelit aşa, până când n-am mai rezistat şi m-am întors să-l caut.

Şi l-am găsit.

Era neschimbat, la fel de arhaic şi la fel de părăsit. Dar bucuria cea mare e că i-am găsit şi un tovarăş, pe DN1A, lângă Crevedia, un stâlp de telegraf stingher, care încerca să-şi aline singurătatea înclinându-se înspre copacul din preajmă.

Sfârşitul transmisiunii, fotografii de Alexandru Pănoiu (1, 2, 3, 4, 5). Fotografia din stânga e făcută la Periş. Fotografia din dreapta e făcută pe DN1A, pe lângă Crevedia.

Bateria 9-10

Lucrările la fortificaţiile Bucureştiului au început în 1884, la iniţiativa regelui Carol I, cu un buget de peste 110 milioane de lei-aur. Realizată după planurile şi sub supravegherea generalului Belgian Henri Alexis Brialmont, unul dintre cei mai importanţi arhitecţi militari ai vremii, centura de fortificaţii cuprindea 18 forturi masive (Fort 1 Chitila, Fort 2 Mogoşoaia, Fort 3 Otopeni şi aşa mai departe până la Fort 18 Chiajna) situate la aproximativ 4 km distanţă unul de altul şi 18 baterii intermediare mult mai mici, amplasate între forturi şi denumite prozaic Bateria 1-2, Bateria 2-3 şi tot aşa până la Bateria 18-1. Pentru asigurarea comunicaţiei dintre fortificaţii au fost construite o linie de cale ferată şi o şosea „de centură“, care mult bine au făcut oraşului şi mult au dat de lucru diferitelor firme specializate în transformarea alchimică a asfaltului în aur. Cel mai cunoscut dintre forturile Bucureştene este fără-ndoială Fortul 13 Jilava, care şi-a găsit vocaţia de închisoare încă din 1907.

Un leu-aur reprezenta 0,3225 g de aur cu titlul de 900/1000, adică 0,29025 g de aur fin. La preţul de azi al aurului, 110 milioane de lei-aur ar valora cam un miliard de euro.

Intrarea principală a Bateriei 9-10. Culorile sunt un pic modificate. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Terminate oficial în 1896 şi pe bune pe la 1900 şi ceva, fortificaţiile Bucureştene, construite din zidărie de cărămidă şi protejate de maluri de pământ, s-au dovedit a fi depăşite tehnic încă din timpul construcţiei, din cauza introducerii în anii 1880 a obuzelor brizante, numite în epocă obuze-torpilă. Pentru fortificaţiile Liège-ului, următoarea sa mare lucrare, Brialmont va folosi betonul : în primul război mondial forturile Liège-ului vor rezista 12 zile asaltului frenetic al armatei Germane, pe când forturile Bucureştiului, dezarmate, se vor preda fără luptă.

Dintre cele 30 de forturi şi baterii încă existente (Fortul 9 Căţelu şi cinci baterii au fost demolate în decursul anilor), Bateria 9-10 este cea mai uşor de vizitat, pentru că se află lângă intrarea de pe Şoseaua de Centură pe Autostrada A2 ; din sensul giratoriu, chiar înainte de a intra pe A2 spre Constanţa, se desprinde o bretea asfaltată îngustă care coboară la piciorul rambleului, unde se găsesc (1) multe gunoaie aruncate de Bucureşteni, (2) un poligon de tragere părăsit şi (3) Bateria 9-10, ruinată şi acoperită de grafitti.

Intrarea principală a Bateriei 9-10. (Fotografie de Alex Pănoiu)

N-aş fi ajuns să vitzitez Bateria 9-10 dacă Silviu Hudini n-ar fi organizat acolo a doua ediţie a atelierului de fotografie Explorator Urban. Sâmbătă 13 noiembrie, într-o incredibilă zi de vară prehibernală, un comando revoluţionar model a ocupat fortăreaţa demonstrând astfel, încă o dată, perenitatea luptei împotriva oricărei exploatări a omului de către om şi infatigabila dăinuire a mitului durat în jurul lui Ernesto „Che“ Guevara, prototipul, arhetipul şi idealtipul revoluţionarului de profesie.

„Che“ este o interjecţie folosită în Spaniola vorbită în Argentina şi Uruguay, şi în mai mică măsură în Bolivia, Paraguay şi în sudul Braziliei (unde se scrie „tchê“ pentru că Brazilienii vorbesc Portugheza). Pe Româneşte ar corespunde cu „bre“ (arhaic, arhaizant sau regional), „haide bre“, „băi“ (în vorbirea neîngrijită a bărbaţilor mahalagii) sau „fa“ (în vorbirea femeilor satele Ungrovlahiei).

Viva la revolución! Ana, Roxana şi Silviu, comandoul model care a ocupat temporar Bateria 9-10 în luna lui noiembrie 2010. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Atelierul, sau workshopul, de fotografie a fost, pentru mine, o încântare. Pe lângă bucuria petrecerii unei zile în aer liber, respirând libertatea pură a revoluţiei, fie ea cât de factice şi de temporară, am făcut poze de care nu credeam că am să fac, am strâns material de joacă grafică (ah dulce zăbavă este bibilitul pixelilor!) şi am descoperit încă un loc în care istoria Capitalei se scufundă în ceaţa trecutului.

Un curcubeu în Piaţa Sfatului

Era-ntr-o joi de-nceput de septembrie, lună ploioasă, mai ales prin părţile Braşovului; după-amiază fusese vreme bună, luminoasă, dar pe la şase şi jumătate norii se-ntinseseră şi-ncepuse să plouă. Mă cam pregăteam să mă-ntorc în Poiană şi urcam alene pe Mureşenilor când a ieşit curcubeul între Piaţa Sfatului şi Muntele Tâmpa.

Curcubeul deasupra bisericii Adormirii Maicii Domnului din Piaţa Sfatului. (Fotografie de Alexandru Pănoiu)

Între strada Mureşenilor şi poalele Tâmpei nu sunt decât vreo patru sute de metri -- atât era de aproape. Am rămas nemişcat, mă uitam şi nu-mi venea să cred. În piaţă oamenii îşi vedeau de ale lor, nu le păsa de curcubeu, sau nu-l văzuseră, nu pot să ştiu. După câteva minute soarele a fost acoperit de nori şi asta a fost: dar atât cât a fost a fost frumos.

Pasarela din Mamaia

Puţine locuri din Mamaia sunt mai fascinante ca vechea pasarelă care înaintează în mare pornind de pe plaja din spatele misteriosului Cazino. Poate că singurul loc comparabil era cadranul solar din apropiere, dar acesta a dispărut (sau, cel puţin, în ultimii doi ani nu l-am mai găsit). Pasarela încă rămâne, pentru cât timp nu ştiu, o ruină aproape funcţională, o rămăşiţă a unor vremuri de mult apuse, a căror amintire astăzi o percepem cu nostalgia unora care nu le-au trăit.

E greu de găsit informaţii în linie despre Cazinou. Noroc cu mult interesantul blog Locuri în Bucureşti, de unde aflăm că luxosul Cazinou din Mamaia a fost proiectat de arhitectul Victor Gh. Ştefănescu (sau Stephanescu, sursele nu sunt de acord) şi construit în 1939 de Antrepriza Inginer A. Ioanovici (articolul „Cazinoul din Mamaia, 1939-1941“, din 19 mai 2009; tot acolo se pot admira superbele fotografii publicate în revista Arhitectura din 1941).

S-ar putea crede că pasarela a fost realizată odată cu Cazinoul; dar căutarea îndârjită a unei confirmări aduce o surpriză: pasarela, proiectată de acelaşi Victor G. Stephanescu, a fost inaugurată la 15 august 1935, deci cu patru ani înainte.

Cazinoul şi pasarela din Mamaia văzute din telegondolă (fotografie de Alex Pănoiu).

Apoi a venit războiul, apoi au venit Ruşii, apoi au venit Comuniştii, apoi totul a căzut în nesimţita neglijenţă a şmecherei decăderi tranziţionale. Acum staţiunea are palmieri, iar primăria Constanţa vrea să construiască o nouă pasarelă.

Vizitaţi Mamaia cât mai puteţi. Deja staţiunea dă semne de modernizare sălbatică: dacă nu vă grăbiţi s-ar putea să nu mai găsiţi pe malul mării decât o extensie anonimă a divertismentului bucureştean, în toată gloria-i de subcultură transnaţională.

Piaţa Ovidiu

Din ordinul împăratului Octavian, Ovidiu a fost exilat la Tomi în anul 8 al erei noastre, din cauza unui cântec şi a unei greşeli, carmen et error, după cum însuşi mărturiseşte în cartea a doua a Tristelor. Nimeni nu mai ştie astăzi care cântec şi ce greşeală l-au pierdut: dar trebuie să fi fost o mare greşeală şi un cântec deosebit de deocheat, pentru Octavian August a ţinut supărarea până la moarte şi i-a lăsat-o mai departe moştenire lui Tiberiu.
Tomi, sau Tomis, era o colonie Milesiană, la fel ca Istria şi cele mai multe aşezări Greceşti de pe coasta Tracă a Mării Negre; numai Calatisul era o colonie a Heracleei Pontice, ea însăşi o colonie a Megarei Doriene. Un mic port la Marea Neagră, Tomi era o aşezare mai degrabă modestă, al cărui rost era probabil comerţul cu produsele agricole ale Geţilor Dobrogeni: aproape lipsită de importanţă istorică, până în secolul al XIX-lea colonia Ioniană nu avea altă distincţie decât că l-a numărat cândva printre rezidenţi pe autorul Manualului de Dragoste.
După strălucita victorie Valahă din războiul Ruso-Turc de la '77, Înalta Poartă a cedat Kara-Iflakului Dobrogea Septemtrională ca o compensaţie pentru Basarabia înhăţată de Ţarul Pravoslavnic. Fostul Tomi, redenumit între timp Constanţa în cinstea Flaviei Iulia Constanţia, fiica lui Constanţiu cel Gălbejit şi sora după tată a lui Constantin cel Mare, s-a transformat peste noapte dintr-un liman de pescari în principalul port al unei naţiuni în plină dezvoltare -- de la 5000 de locuitori în 1853 a ajuns la 60000 în 1930. Un oraş plin de importanţa rădăcinilor sale istorice s-a grăbit să-i ridice o statuie celui mai important locuitor al său din toate timpurile.
La mai puţin de zece ani de la trecerea de la robia Turcească la libertatea Valahă, Constănţenii (care deja începuseră să se alinte cu numele de Tomitani) i-au comandat sculptorului italian Ettore Ferrari o statuie a lui Ovidiu, pe care au aşezat-o în piaţa din faţa primăriei neobrâncoveneşti, inima civică a oraşului. (În 1925 o copie a statuii Constănţene a fost ridicată la Sulmona: aşa că Ovidiu are două statui identice, una în oraşul în care s-a născut şi una în cel în care-a murit.)

Statuia lui Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Pe piedestalul de marmură una sau mai multe mâini anomime dar inspirate au amplasat două plăci de marmură: ironicul epitaf pe care poetul însuşi şi-l pregătise în cartea a treia a Tristelor şi frumoasa traducere românească a lui Theodor Naum.

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

În 1959, în imediata apropiere a Pieţei Ovidiu a fost descoperit din întâmplare Edificiul Roman cu Mozaic, o construcţie comercială absolut impresionantă din vremea Imperiului Roman târziu. Primăria, singura construcţie nejenantă din zonă, a fost transformată în Muzeu Naţional de Istorie şi Arheologie, iar funcţionarii publici şi reprezentanţii puterii locale au fost strămutaţi într-o clădire nouă, mult mai puţin semnificativă din punct de vedere arhitectural.

Ovidiu ridicat pe un piedestal, observând gânditor urbanismul tomitan. (Fotografie de Alex Pănoiu)

De-a lungul deceniilor Comuniste Piaţa Ovidiu a fost mai degrabă lăsată în pace să se ruineze încet-încet. Turiştii cei lipsiţi de pretenţii ai acelor timpuri veneau cu aparatele de fotografiat Smena, Zenit sau Praktica să facă poze cu statuia şi cu moscheea, apoi se duceau să mănânce covrigi calzi şi să bea bragă rece la faimoasa simigerie de peste drum de muzeu.
Astăzi simigeria nu mai este, victimă a progresului neiertător. Bragă nu se mai găseşte deloc, iar covrigi calzi numai vara şi numai în staţiuni. Clădirile din jurul pieţei sunt renovate sălbatic sau înlocuite cu strălucitoare blocuri cu pereţi de sticlă, după norocul fiecăreia. De pe piedestalul său de marmură, P. Ouidius Naso, cetăţean Roman şi poet de renume mondial, priveşte gânditor la agitaţia din jur, bucurându-se de rafinamentul urban după care tânjea de două mii de ani.

Palmierul ca simbol

Palmierii nu cresc spontan în Valahia, nici chiar în Dobrogea valahă. Pe meleagurile carpato-ponto-danubieni palmierii pot fi crescuţi numai în sere, sau pe scările blocurilor, sau în apartamente, sau în birouri. Dar vara, staţiunea-fanion a litoralului valah, Mamaia, e plină de palmieri: unii în vădite hârdaie, alţii plantaţi temporar printre flori. Oare de ce?

Rostul palmierilor din Mamaia este să învăluiască staţiunea într-o atmosferă de vacanţă şi de bună dispoziţie: pentru că palmierul, departe de a fi numai o plantă, este un simbol.

Nişte palmieri în Mamaia.
(Fotografii de Alex Pănoiu)

Wikipedia dă o listă de semnificaţii simbolice ale palmierilor şi frunzelor de palmier. Aflăm deci că strămoşii noştri Romanii asociau ramurile de palmier cu triumful, iar creştinii au preluat această semnificaţie, astfel încât acolo unde se poate credincioşii poartă ramuri de palmier în procesiunea de Florii (sau „Palm Sunday“, cum îi spun Englezii). La noi, de Florii se poartă ramuri de salcie, încă o dovadă că palmierul e străin de spiritul plaiurilor mioritice.

Dar creştinismul este o religie complexă, aşa că pe lângă triumful ca bucurie pământească al Duminicii Floriilor, pentru cei care urmează învăţăturile atribuite lui Cristos de incomparabilul Saul din Tars ramurile de palmier simbolizează şi trimful ca bucurie cerească al martiriului.

Această sublimă ambiguitate face ca palmierii în hârdaie să fie un simbol perfect pentru litoralul câştigat de neamul valah în urma vitejiei dovedite în răzbelul de la 1877 dintre Ruşi şi Turci. Pe de o parte, turiştii văd palmierii şi se gândesc la fericirea trupească a vacanţei la mare şi la soare; şi pe de altă parte, orice turist pe litoralul nostru merită să poarte ramura de palmier ca însemn al abnegaţiei de care a dat dovadă neducându-se pe litoralurile altora.

Ipoteza maimuţei acvatice

Ipoteza maimuţei acvatice propune un stadiu acvatic sau semiacvatic în evoluţia omului, prin care s-ar explica anumite caracteristici care deosebesc omul de celelalte specii din familia Hominidae (care cuprinde omul şi maimuţele antropoide) şi mai ales de cimpanzeii împreună cu care omul formează tribul Homininilor.

Ipoteza a fost propusă de Sir Alister Hardy în 1960 şi a fost prezentată publicului larg (pe scurt şi fără comentarii) de zoologul Desmond Morris în best-sellerul Maimuţa goală, apărut în 1967. Astăzi cea mai cunoscută susţinătoare a ipotezei maimuţei acvatice este Elaine Morgan, autoarea Evoluţiei femeii (The Descent of Woman, 1972; titlul reia în perpectivă feministă denumire lucrării din 1871 a lui Charles Darwin, Evoluţia omului şi selecţia sexuală, pe englezeşte The Descent of Man and Selection in Relation to Sex).

Observaţia elementară de la care porneşte ipoteza maimuţei acvatice este că deşi toate maimuţele sunt perfect capabile să înoate, numai oamenilor le place să intre în apă pe când verişorii noştri păroşi evită să se ude.

Grup de primate semiacvatice pe ţărmul occidental al Mării Negre. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Ipoteza maimuţei acvatice nu este luată în serios de paleoantropologi; un rezumat al argumentelor împotriva acestei ipoteze a fost compilat Jim Moore şi publicat pe Web. De altfel, pe Web se găsesc nenumărate discuţii pro şi contra unui stadiu acvatic în evoluţia omului. Probabil că cel mai important argument împotriva evoluţiei dintr-un strămoş acvatic este că pielea omului nu rezistă la apă: se îmbibă imediat şi îşi pierde calităţile de protecţie.

Rămâne obervaţia că oamenilor le place să se joace în apă şi pe lângă apă. Încă nu se ştie care este explicaţia acestui comportament neobişnuit pentru un animal de savană: ceea ce nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de o vacanţă la mare.

Tropaeum Traiani

Un articol de pe situl Xplorio.ro propune o rută alternativă de la Cernavodă la Mangalia, şi anume Cernavodă - (DJ223) Cochirleni - Ion Corvin - (DN3) Adamclisi - Deleni - Cobadin - (DJ391) Negreşti - (la intersecţia cu DJ392 stânga, adică spre est) Movila Verde - Plopeni - (atenţie!) Chirnogeni - (DN38) Negru Vodă - (Calea Mangaliei, DJ391) Mangalia.
Drumul e bun, nimic de zis, iar priveliştea e superbă. Între Cochirleni şi Ion Corvin şoseaua merge aproape de Dunăre, uneori chiar pe malul fluviului care desparte Dobrogea cea exotică de Muntenia valahă. O hartă bună este necesară; este posibil GPS-ul să se piardă în irealitatea balcan-orientală a ţinutului dintre Dunăre şi Mare.

Dunărea la Rasova, văzută de pe marginea drumului judeţean nr. 223 Cernavodă-Ion Corvin. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Elementul de interes al acestei rute este comuna Adamclisi¹, cu ruinele municipiului roman Civitas Tropaensium şi cu faimosul Trofeu al lui Traian. Accesul la monument este lesnicios, pe un drum bine întreţinut şi bine marcat. Intrarea costă 6 lei de persoană, şi nimeni nu are nimic împotriva fotografilor.

¹) Primăria comunei menţine un sit Web, mic, maliţios şi rău proiectat, dar orişicât mult, mult mai bun decât nimic.

Monumentul, inaugurat în anul 109, a fost ridicat din ordinul împăratului Traian imediat după cucerirea Daciei, probabil în amintirea victoriei repurtate pe acele locuri împotriva armatei combinate a dacilor şi roxolanilor care încercase să invadeze Moesia de Jos în timpul primului război dacic al lui Traian. Tot acolo, în anul 92 sarmaţii şi dacii zdrobiseră legiunea XXI Rapax (Prădătoarea). În apropierea monumentului de află şi altar ridicat in honorem et in memoriam fortissimorum uirorum qui bello Dacico pro republica morte occubuerunt (în onoarea şi întru pomenirea preaputernicilor bărbaţi care au căzut morţi pentru stat în războiul cu dacii). Nu ştim când au căzut acei fortissimi uiri, dar este limpede că la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II au avut loc la Adamclisi mai multe încleştări între romani şi barbari. După cum se ştie, până la urmă romanii au câştigat; apoi au câştigat alţi barbari; apoi alţii; apoi turcii; şi astăzi stăpânim acolo noi valahii, şi ne minunăm de măreţia strămoşilor.

O mie şi nouă sute de ani de ploi, vânturi, invazii barbare şi uitare au ruinat impresionantul monument. Ţăranii, cumani, slavi bulgari, turci şi români l-au despuiat de basoreliefurile frumos sculptate şi de învelişul de piatră fasonată. Când au venit turcii în Dobrogea mai rămăseseră în picioare numai crepidoma de granit şi nucleul tamburului cilindric; aceste biete rămăşiţe colosale i-au impresionat într-atât încât i-au pus numele satului Adam Kilisse, adică Biserica lui Adam.

Meritul de a fi salvat tot ce mai putea fi salvat îi revine lui Grigore Tocilescu, care s-a ocupat de monument între 1892 şi 1890, timp în care a adunat din toată Dobrogea toate piesele pe care le-a putut găsi; după 8 ani de eforturi pe care astăzi a-nţelege nu putem, marele istoric a reuşi să adune cam trei sferturi din monumentul original. Piesele originale se află acum în muzeul din Adamclisi.

Monumentul a fost reconstruit între 1972 şi 1977 pe baza ruinelor şi a rămăşiţelor adunate de Tocilescu, urmându-se propunerea de reconstrucţie a lui Radu Florescu din 1960. Reconstrucţia este amplasată in situ pe crepidoma originală (două din cele 9 trepte ale crepidomei sunt îngropate); fiecare detaliu important din monumentul reconstruit este o copie fidelă a pieselor originale din muzeu. Faţă de ipotezele anterioare, propunerea aleasă pentru reconstrucţie prezintă un tambur cilindric ceva mai înalt şi o pantă mai pronunţată a acoperişului conic, rezultând o înălţime totală de vreo partruzeci de metri. (Vezi o ilustraţie a diferitelor ipoteze de reconstrucţie în Wikipedia.) Nucleul ruinat al monumentului este păstrat în interiorul tamburului reconstruit; o mică uşiţă laterală îngăduie accesul la ele, la nevoie.

Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi văzut dinspre sud-vest (puţin la stânga aleii principale). (Fotografie de Alex Pănoiu)

Inscripţia de pe faţa principală a bazei hexagonale a trofeului este păstrată numai parţial. Grigore Tocilescu a reconstituit-o astfel (literele albastru deschis lipsesc sau nu se pot citi):

MARTI·VLTORI IMP·CAESAR·DIVI NERVAE·F·NERVA TRAIANVS·AVG·GERM DACICVS·PONT·MAX TRIB·POTEST·XIII IMP·VI·COS·V·P·P VICTO·EXERCITV·DACORVM ET·SARMATARVM

Marti Vltori Imperator Caesar Diui Neruae filius Nerua Traianus Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus Tribunicia Potestate XIII Imperator VI Consul V Pater Patriae Victo exercitu Dacorum et Sarmatarum

Pe româneşte ar veni aşa:

Lui Marte Răzbunătorul. Cezar împăratul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian August, învingătorul Germanilor şi Dacilor, Mare Preot, (căruia i s-a acordat) de 13 ori puterea tribuniciană, (aclamat) de 6 ori împărat, (ales) de 5 ori consul, Părinte al Patriei, (a ridicat acest monument) după înfrângerea armatei Dacilor şi Sarmaţilor.

Trofeul din vârful monumentului măsoară 11 metri înălţime şi reprezintă un trunchi de copac îmbrăcat cu armura unui general roman, cu două scuturi atârnate de ramuri. În faţa trofeului se află statuile unui bărbat şi a două femei, reprezentând populaţiile cucerite.

Tropaeum Traiani - trofeul. Vedere din faţă şi vedere din spate. (Fotografii de Alex Pănoiu)

Internetul, cea mai modernă manifestare a spiritului valah mereu neliniştit, dă aripi electronice celor mai năstruşnice păreri. Astfel, situl oficial al grupului Dacia Nemuritoare² publică articolul „Monumentul triumfal al regelui Burebista“ de Virgiliu Oghina, în care este propusă o ipoteză năucitoare: ruinele de la Adamclisi nu aparţin trofeului lui Traian, crede dl. Oghina, ci sunt rămăşiţele unui monument ridicat de cel dintâi şi cel mai mare rege al dacilor întru amintirea unei victorii asupra unei „armat[e] de invazie venită din Orientul Apropiat“.

²) Splendidă ironie: cuvântul „nemuritor“ este compus în limba română din trei elemente toate moştenite din latină. De ce nu Balaurul Dacic? Măcar „balaur“ are oarecari şanse să fie moştenit din substrat...

Pescuitul sportiv urban

Pescuitul sportiv a luat avânt în Bucureşti. Pescarii îşi petrec timpul cu folos pe malurile cele betonate ale Dîmboviţei, unii cu undiţe, alţii cu minciocuri, în timp ce trecătorii curioşi chibiţează cu răbdare.

Pescari pe Dîmboviţa în aval de Piaţa Unirii.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

De curând am fost martor, de mai multe ori, la momentele magice ale capturării unor peşti argintii. O dată, am zis că e o întâmplare ieşită din comun. A doua oară, că e o coincidenţă. A treia oară, mi-a trecut prin cap că poate-poate chiar e peşte în copaia de ciment : aşa că am început să mă uit cu atenţie după teleosteeni.

Un peşte viu în apa Dîmboviţei.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

În miezul zilei, când soarele luminează adânc apele pseudorâului observatorul atent poate înregistra mişcările rapide ale unor peşti argintii, cam de o şchioapă de lungi, cu o dungă longitudinală colorată : sunt obleţi, Alburnus alburnus, peşti comestibili, răspândiţi în toată Europa, de la Atlantic până în Urali, şi acum şi în Neodîmboviţa Bucureştilor.

Aici a fost distrus situl medieval, sau ambiguitatea protestului

La începtul lunii mai am fost la cetatea Râşnovului, căruia saşii-i zic Rosenau, loc drag inimii mele. Când eram mic părinţii m-au dus odată într-o excursie prin ţară (organizată prin sindicat, cum se făcea illo tempore), care excursie a inclus şi vizitarea pomenitei cetăţi ţărăneşti. Şi atât de tare am rămas impresionat de poarta cea mare de la intrare, că ani de zile cetăţile imaginare pe care le desenam aveau un zid cu două turnuri şi o ditamai poarta, cum văzusem eu la o cetate adevărată.

Cetatea arată binişor ca obiectiv turistic, mult mai bine decât acum şase ani. E chiar vizitabilă, chiar plăcută ochiului, deşi, ca orice obiectiv turistic din România, este prost pusă în valoare. Se află o hrubă pe care scrie Muzeu, dar nu e nimic interesant de văzut într-însa. Sunt câteva panouri în limbi de cicrculaţie internaţională, dar textele de pe dânsele au fost traduse de copii de liceu, şi nu dintre cei mai talentaţi ; de exemplu, nu mi-ar fi trecut prin cap că „Fântâna Cetăţii“ se spune pe englezeşte „The Cetate (Fortress) Fountain“.

Elementul cel mai surprinzător sunt însă afişele cu „Aici a fost distrus situl medieval“. Sunt adevărate opere de artă grafică : un pătrat alb, în mijlocul căruia se află un disc negru ; sub discul cernit scrie că acolo a fost distrus situl medieval, se indică funcţia (după distrugere) a imobilului respectiv, şi se dă numele unei firme.

Locul unde a fost distrus situl medieval.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Iniţial am crezut că este vorba de un efort de publicitate, şi mă pregăteam să fiu plăcut impresionat de idee şi de realizare. Afişele atrag privirea ; ochii turistului se îndreaptă spre punctul cel negru pe fond alb, şi mintea citeşte că în imobilul respectiv funcţionează, de exemplu, o „Cârciumă“ (îndrăzneţ arhaism, potrivit cu o cetate medievală) ; setea de bere îl îndeamnă să intre ; reclama a funcţionat impecabil.

Apoi mi-am dat seama că sunt totuşi în Imperiul Valah, şi că nu pot să atribui unei firme valahe o atât de idee inovatoare. Şi m-am gândit ce ar putea fi totuşi cu acele afişe interesante. Şi m-am uitat pe Google. Şi am aflat : sunt afişe de protest ! Cineva protestează împotriva adaptării cetăţii în vederea exploatării ca obiectiv turistic. Nu mi-e clar cine protestează ; cred că primăria Râşnov, dar nu sunt sigur.

Vizitaţi cetatea Râşnovului cât se mai poate: din protest în protest, probabil că în scurt timp se va reveni la starea de conservare de acum câţiva ani când nu era nimic de văzut, nimic de făcut şi trebuia să sari gardul pentru a intra înăuntru.