Ipoteza maimuţei acvatice

Ipoteza maimuţei acvatice propune un stadiu acvatic sau semiacvatic în evoluţia omului, prin care s-ar explica anumite caracteristici care deosebesc omul de celelalte specii din familia Hominidae (care cuprinde omul şi maimuţele antropoide) şi mai ales de cimpanzeii împreună cu care omul formează tribul Homininilor.

Ipoteza a fost propusă de Sir Alister Hardy în 1960 şi a fost prezentată publicului larg (pe scurt şi fără comentarii) de zoologul Desmond Morris în best-sellerul Maimuţa goală, apărut în 1967. Astăzi cea mai cunoscută susţinătoare a ipotezei maimuţei acvatice este Elaine Morgan, autoarea Evoluţiei femeii (The Descent of Woman, 1972; titlul reia în perpectivă feministă denumire lucrării din 1871 a lui Charles Darwin, Evoluţia omului şi selecţia sexuală, pe englezeşte The Descent of Man and Selection in Relation to Sex).

Observaţia elementară de la care porneşte ipoteza maimuţei acvatice este că deşi toate maimuţele sunt perfect capabile să înoate, numai oamenilor le place să intre în apă pe când verişorii noştri păroşi evită să se ude.

Grup de primate semiacvatice pe ţărmul occidental al Mării Negre. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Ipoteza maimuţei acvatice nu este luată în serios de paleoantropologi; un rezumat al argumentelor împotriva acestei ipoteze a fost compilat Jim Moore şi publicat pe Web. De altfel, pe Web se găsesc nenumărate discuţii pro şi contra unui stadiu acvatic în evoluţia omului. Probabil că cel mai important argument împotriva evoluţiei dintr-un strămoş acvatic este că pielea omului nu rezistă la apă: se îmbibă imediat şi îşi pierde calităţile de protecţie.

Rămâne obervaţia că oamenilor le place să se joace în apă şi pe lângă apă. Încă nu se ştie care este explicaţia acestui comportament neobişnuit pentru un animal de savană: ceea ce nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de o vacanţă la mare.