În povestea „Scroafa şi lupul“, Constanţa de Dunca-Schiau îl pomeneşte pe acest Nanianu:
Am uitat să vă zic, dela început, că onorabila fiinţă de care vorbim a fost clasificată de toţi naturaliştii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătoare copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scroafă.“Serviciile omniscientului Google mi-au îngăduit până la urmă să aflu că Basile Nanianu a fost autorul unei serii de manuale de Istorie Naturală „pentru usulu invetiamentului secundariu de ambele sexe, cursulu inferioru“, pare-se bine cunoscute în epocă, adică-ntr-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar până să găsesc Bibliografia Naţională Retrospectivă publicată de Biblioteca Academiei, am dat de un delicios număr 40 din săptâmalul Amiculu Familiei, volumul IV (1880), publicat la Gherla de Niculae F. Negrutiu (probabil Negruţ), „Proprietariu, Editoru si Redactoru respundietoriu“ al „diuariului“, şi pus pe Internet prin strădania BCU Cluj ; numele lui Nanianu apare în acest număr citat într-o notă de subsol la articolul „Nagâţul“ de S. Fl. Marian.
Ceea ce mi-a atras atenţia a fost ortografia folosită de articolele din ziar. Ca orice utilizator pasionat al limbii Româneşti, ştiam aşa pur teoretic că, într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost pentru scurt timp semi-oficială o ortografie cu litere latine aproape complet lipsită de diacritice. Ca oricărui informatician din generaţia mea, asta nu mi s-a părut deloc bizar : doar am citit fără nicio dificultate (sau, mă rog, fără mare dificultate) mii de pagini scrise fără diacritice, cu a în loc de ă sau â, i în loc de î, s în loc de ş şi t în loc de ţ. Şi, pentru păcatele mele, continui să citesc astfel de texte, introduse de varii concetăţeni de-ai noştri. Dar ortografia Amicului Familiei din 1880 este mult mai spectaculoasă.
Iată un scurt fragment, ca exemplu introductiv. N-aveţi teamă, veţi găsi mai jos întregul articol de S. Fl. Marian, în toată gloria-i ortografică, memorialistică şi folcloristică.
Amiculu Familiei, 1880
Afara de acestea traditiuni de trista memoria, afara de aceste reminiscentie, cari ne amintescu de tempurile cele grele si viforóse in cari au petrecutu stramosii nostrii, mai au Românii inca si urmatórele datine si credintie despre Nagati.Candu copii striga fórte tare si li vócea fórte tîuitóre si patrundiatóre, atunci indatinéza Românii din Bucovin’a ai numí „Nagati“. Ei dicu : „taci Nagatiule numai strigá atat’a — ca m’ai asurditu !“ Candu unu copilu racnesce dicu éra-si cà „striga cá unu Nagatiu !“ Acestea suntu datinele si credintiele româniloru despre Nagati ! |
2013
Afară de acestea tradiţiuni de tristă memoriă, afară de aceste reminiscenţe, cari ne amintesc de tempurile cele grele şi viforoase în cari au petrecut strămoşii noştri, mai au Românii încă şi următoarele datine şi credinţe despre Nagâţi.Când copiii strigă foarte tare şi li-i voacea foarte ţiuitoare şi pătrunzătoare, atunci îndătinează Românii din Bucovina a-i numi „Nagâţi“. Ei zic : „taci Nagâţule nu mai striga atâta — că m-ai asurzit !“ Când un copil răcneşte zic eară-şi că „strigă ca un Nagâţ !“ Acestea sunt datinele şi credinţele românilor despre Nagâţi ! |
Ce se observă imediat este prăpastia dintre ortografia fantasmagorică utilizată de Amiculu Familiei la Gherla (pe atunci în comitatul Szolnok-Doboka, acum în judeţul Cluj) în 1880 şi cea mult mai modernă utilizată în cartea de poveşti La Alma de Constanţa de Dunca-Schiau publicată în 1881 la Sibiu (atunci în comitatul Szeben, azi în judeţul Sibiu).
| 1880 | 2013 | Exemple |
a
| a, ă, â, î | pagane = păgâne; antaiu = întâi; angust = îngust |
| á | a (numai dacă este absolut necesar pentru eliminarea unei ambiguități groaznice, de exemplu pentru a distinge adverbul ca de conjuncţia că, sau terminaţia -au de -ău) | apará = apăra (dar aparà = apără); incepu a strigá = începu a striga |
| à | ă (numai dacă este absolut necesar pentru eliminarea unei ambiguități groaznice, de exemplu pentru a distinge conjuncţia că de adverbul ca, sau terminaţia -ău de -au) | se-i vinà = să-i vină; cà-mi stà cas’a ’ntr’o urdîca = că-mi stă casa-ntr-o urzică |
| â | â, î | betrân = bătrân |
| ç | ţ | puçine = puţine |
| di | di, z, zi (cu i scurt) | vediutu = văzut; credinti’a = credinţa |
| dî | zi (cu i vocalic) | dîle = zile; crudîmile = cruzimile |
| e | e, ie, ă, â | betranii = bătrânii; vediendu = văzând |
| é | ea, ia | se vietiuésca = să vieţuiască; tiéra = ţeară (dar tiér’a = ţeara); séu = seau; éra = iară |
| i | i, â, î sau, după d, s sau t, o indicaţie că litera precedentă are sunetul z, ş sau respectiv ţ | intr’o dî = într-o zi; siedietórea = şezătoarea; spandiura = spânzură; credintie = credinţe; strinsa = strânsă |
| í | i (vocalic şi accentuat) | navalí = năvăli |
| î | i vocalic (se scrie după d, s, t pentru a arăta că litera precedentă se citeşte z, ş şi respectiv ţ, iar litera i se citeşte vocalic) | asiá dîcûndu = aşa zicând, insîrá = înşira, atîsióra = aţişoară |
| ĭ | i (i scurt) | prin pregĭurulu = prin pregiurul |
| ó | oa |
pórta = poartă (dar pórt’a = poarta)
|
| sce, sci | sce, sci (rareori), şte, şti (de cele mai multe ori) | li se dá de scire = li se da de ştire; nesce paseri = neşte paseri; reminiscintie = reminiscinţe |
| si | si (rareori), ş, şi (cu i scurt) | asié = aşea; stramosii = strămoşii; cosiulu = coşul |
| sî | şi (cu i vocalic; dar conjucţia şi se scrie si) | resîna = răşină; insîratu = înşirat |
| ti | ti (rareori), ţ, ţi (cu i scurt) | protiap = proţap; nagatiulu = nagâţul; trecuti = trecuţi; esistinti’a = esistinţa |
| tî | ţi (cu i vocalic) | atîsior’a = aţişoara |
| -u | u final după consoană nu se pronunţă; -iu final reprezintă i scurt, dacă i nu cumva este pus doar ca să arate că un d, s sau t se citeşte z, ş sau ţ; -ariu şi -oriu finale reprezintă -ar şi -or | capu = cap; omulu = omul; graiu = grai; nagatiu = nagâţ; ajutoriu = ajutor |
| û | â | asiá dîcûndu = aşa zicând, |
amicitia (= amiciţiă), prietenie; anima (= animă), suflet; a amutiá (1 sg. amutiu = amuţ), a asmuţi (1 sg. asmut); inimicu, inamic; midiloc (pl. midilóce), mijloc (pl. mijloace); poporal, popular, din popor.
Nagatiulu
de
S. Fl. Marianu
Amiculu Familiei, vol. IV, nr. 40,
30 noiembrie / 12 decembrie 1880,
Gherla, pp. 330–332
de
S. Fl. Marianu
Amiculu Familiei, vol. IV, nr. 40,
30 noiembrie / 12 decembrie 1880,
Gherla, pp. 330–332
I.
Multe si feliurite au fostu neajunsurile si neplacerile, nevoile si necasurile, crudîmile s[i] maltratarile, ce au trebuitu se le sufere stramosii nostri, in tempurile vechi nu numai dela popórele cele pagane si barbare, cari cá niste lacuste nesatióse au cutrieratu, pradatu si pustiitu in mai multe randuri tierile române, ci inca si dela acele popóre crestine, cari cá unele ce eráu invecinate si aveau acelea-si interese cá si Românii, adeca : de a-si apará patri’a, limb’a si religi’a in contr’a paganismului si barbarismului, ar’ fi trebuitu se vietiuésca in cea mai strinsa si mai buna legatura si amicitia.
Din acésta causa apoi, pentru cà nu sciau incatràu se-si mai plece capulu, pentru cà nu aveau pe nime, care se le fi tienutu parte, se fi cautatu cu ochi buni asupr’a loru si se-i fi ajutatu din tóta anim’a la tempu de nevoe, eráu românii adese-ori constrinsi a intrebuintiá diferite midilóce spre a se poté apará in contr’a inimiciloru de tóta mân’a si spre a scapá cu viéti’a din ghiarele acestoru fere selbatice cu graiu si trupu omenescu.
Asié ne istorisescu betranii, intre multe altele, cà mai de multu stramosii nostrii nesciindu candu voru navalí inimicii asupr’a loru cá se-i despóie de tóte ce aveau, nefiindu mai nici intr’o dî siguri de averea si viéti’a loru, faceau niste „ciuhe“, prin midiloculu caror’a li se dá apoi de scire candu se apropiáu inimicii de densii. Ciuhele acestea, cari se implântáu in regula pe culmile cele mai inalte ale déluriloru si ale muntiloru, consta dintr’unu caprioru lungu séu dintr’o bârna mare de bradu séu si de altu lemnu pe care o infasiuráu dintr’unu capetu pâna intr’altulu cu pae sucite si unse cu resîna séu cu smóla.
Mai departe fie-care românu, ce avea puçina avere si n’ar’ fi voíitu se cada in mân’a inimiciloru, ’si facea câte unu caru cate cu dóue protiapuri séu rude pe care incarcá la tempu de nevoe tóta averea s’a cea mai pretiósa.
Candu intráu inimicii in tiéra, strajerii ce eráu pusi anume se stè la panda pe culmile déluriloru, dá focu ciuheloru descrise mai susu, ciuhele se aprindeau si prin flacar’a loru se dá scire toturoru Romàniloru de prin apropiere, cà inimicii : Tatari, Turci, Unguri, Cazaci, Lesi séu cari eráu se apropia de densii. Romanii vediendu acestu semnu si sciindu prea bine ce-i ascépta, incarcáu degraba totu ce aveau mai pretiosu pe lânga sine in carale cele cu dóue protipauri, injugáu boii la unulu din protiapurile ce erá indreptatu spre pórta si asié apoi se retrageau spre Carpati, spre desimea muntiloru, unde erá tóta scaparea loru.
Fiindu cà inse pe acelea tempuri in munti nu se afláu cá acum’a drumuri si plaiuri batute, pe cari se póta âmbla omulu dupa placere, se intórca carulu seu incarcatu cu povóra incatràu va voíi, ci aflandu-se asiá dîcûndu numai nisce potici si carari fórte anguste, de-ace’a faceau ei carale cu dóue protiapuri, cá se nu mai aiba nevoe a le intórce in totu momentulu, ci se ’njuge boii la protiapulu incatràu avea se apuce.
Érasi ne istorisescu betrânii, cà totu din caus’a inimiciloru, se vedeau Româncele necesitate a legá c’o atîsióra carnea ce-o punéu la focu se fiérba. Candu s’apropiáu inimicii, ne mai avêndu tempu cá se ascepte pâna ce va fierbe carnea o scoteáu de graba cu atîsiór’a din óla cá se nu se friga la mâne, o puneáu unde apucáu, si apoi fugiáu de inaintea inimiciloru.
Acést’a datina de-a legá carnea c’o atîsióra candu o pune la focu se fiérba s’a pastratu pâna si in diu’a de astadi in unele sate din muntii Bucovinei. Inse candu intrebi acum’a pe vre-o Românca : de ce léga ea carnea cu atia candu o pune la focu ? ce ’nsemnéza capetulu de atia ce spandiura din óla afara ? nu scie nimica alt’a se-ti respunda, decâtu cà asié a apucatu de la mosi stramosi si asié face si ea !
Ce se atinge de ciuhe trebue se marturisescu cà le-am apucatu si eu. In copilari’a mea mai in pregĭurulu fie-carui satu din Bucovin’a se afláu pe culmile déluriloru câte patru séu si mai multe ciuhe de-acestea postate spre cele patru regiuni ale pamentului. Intrebandu pre unulu si altulu despre insemnanti’a loru mi se respunse ca suntu puse spre apararea satului in contr’a reutatiloru.
Câtu pentru carale cele cu dóue protiapuri séu rude numai cei mai betrâni ómeni ’si mai aducu aminte cá prin visu cà au vediutu in tineretiele loru ici colea câte unulu aruncatu sub vre-o colnicióra, si spunu cà atâtu cosiulu loru, câtu si rótele eráu fórte mari.
Afara de acestea, câte s’au insîratu pana aice ne-au mai remasu inca fórte multe reminiscentie de pe tempulu candu totu soiulu de órde pagane si barbare cutrieráu tierile române si despoiáu pre locuitorii loru de tóte averile si bunatatile. Multe s’au mai pastratu in memori’a restranepotiloru aceloru Români trecuti, cum se dice, prin apa si focu. Nu este inse loculu loru se le insiramu pre tóte aice. Ne vomu multiemí de asta data numai cu cele ce le-amu insîratu pana acum’a, si vomu trece mai departe la obiectulu despre care din capulu locului ne-amu propusu se vorbimu, adeca la reminiscientiele si credintiele româniloru despre paserea numita de comunu in Bucovin’a „Nagatiu“ (lat. Vanellus cristatus, M. et W. Tringa vanellus(1), L. germ. der gemeine Kiebitz).
II.
Unulu dintre popórele pagane, cari au nevalitu fórte adese-ori in tierile române dela Dunare si alesu in Moldov’a si dela carele au avutu românii fórte multu de suferitu, au fostu Tatarii. De inaintea acestor’a raru candu se poteáu ascunde Românii, cà-ci ei, dupa cum ne istorisescu si credu betrânii, aveau nesce paseri invetiate la venatorie, pe cari le purtáu totu-de-a-un’a cu dinsii si acestea descoperiáu pre români ori si unde ar’ fi fostu ascunsi.
Acestea paseri rele si fórte urgisite de poporulu românu eráu „Nagatii.“
Teritoriulu Moldovei, de care dupa cum prea bine se scie cà pre acelea tempuri se tienea si Bucovin’a, nu erá pretotindene strabatutu si cultivatu ca acum’a, ci cele mai multe parti ale s’ale eráu apatóse si mlastinóse, in cele mai multe locuri se afláu o multime de ochiuri, lacuri si iazuri mari câtu poteai cuprinde cu ochii, tóte impanate cu trestie, papura, pipirigu, plamana si alte diferite plânte. In stuhariile secularie ale acestoru lacuri si iazuri, se dîce ca de multe ori se ascundeau Românii de reulu Tatariloru. Inse Tatarii sciindu prea bine ca Românii indatinéza a se ascunde prin aceste stuharii cá se scape de crudîmele loru, se dîce cà cum nevaleáu in Moldov’a si se apropiáu de unu asemene iazu séu lacu, indata slobodiáu o multîme de Nagatii, pre cari i amutiáu se caute pre fugari. Nagatii cum se vedeáu liberi, indata cutrieráu tóte stuhariile de prin pregĭuru si cum dá de vre-unu Românu indata incepeáu a tîuì, a strigá si a se roti impregiurulu lui pana ce veniáu Tatarii de-lu prindeáu ’lu despoiáu de totu ce avea pe densulu si apoi ori ca maltratându-lu ’lu omoriau si-lu aruncáu éra indereptu de unde l’au fostu scosu ori cà ’lu legáu butucu cu curele crude de piele de vita si ast’feliu legatu lu duceáu apoi cu densii in sclavie.
Pe cându Tatarii maltratáu pe unii Români, carii au avutu nenorocirea se cada in manele loru, pe atunci Nagatii sburáu intr’alta parte si cautáu pre alti Romani… Nici unu românu nu poté se remaie nedescoperitu de acestea paseri fórte rele, cà-ci ori si unde si ori si câtu de bine s’ar’ fí ascunsu Românii, ele trebuiáu se-i afle si se-i predeie in manile Tatariloru.(2)
Mai departe spune traditi’a poporala, cà déca Romanii patrundeáu si se ascundeau in desimea stuhului unde numai anevoie si cu greu î-i erá omului de-a strabate cu slobod’a, si déca pre acesti’a i descoperiáu Nagâtii, de carii pe acelea tempuri se afláu fórte multi in Moldov’a si-si faceau cu míile cuiburi prin stuhuri, atunci Tatarii nu se mai duceau se-i scóta singuri din ascundîsiulu loru, ci amutiau asupr’a loru pre unu feliu de câni, carii inca i purtáu cu densii, si cânii acesti’a adurmacandu pe Români i scoteau afara si-i manáu apoi spre Tatari… Vai si amaru de Românulu acel’a, care picá acum’a in manele paganiloru !… Chinurile lui din partea Tatariloru nu se potu descrie ! Atât’a ce-lu munciáu, atât’a celu bateau, cà trebuiá se móra !(3)
III.
Afara de acestea traditiuni de trista memoria, afara de aceste reminiscentie, cari ne amintescu de tempurile cele grele si viforóse in cari au petrecutu stramosii nostrii, mai au Românii inca si urmatórele datine si credintie despre Nagati.
Candu copii striga fórte tare si li vócea fórte tîuitóre si patrundiatóre, atunci indatinéza Românii din Bucovin’a ai numí „Nagati“. Ei dicu : „taci Nagatiule numai strigá atat’a — ca m’ai asurditu !“ Candu unu copilu racnesce dicu éra-si cà „striga cá unu Nagatiu !“(4)
Acestea suntu datinele si credintiele româniloru despre Nagati !
IV.
In fine se mai cuventemu cev’a si despre numele propriu alu acestei paseri.
Póte cà nici o pasere din câte le suntu Româniloru cunoscute, n’are atâtea numiri cá si acést’a. Asié Românii din Bucovin’a, pe lânga „Nagatiu“ o mai numescu inca si „pasere tatarésca“, „cane tatarescu“ si „Tiuvlicu“ pl. „Tiuvlici.“
Numirea de „Tiuvlicu,“ dupa cum spune poporulu, se-i vinà de-acolo, cà ea candu are se prevestésca tempulu celu reu séu candu are se descopere pre cineva capcaniloru, adeca aceloru capcani, cari mananca ómeni, striga necontenitu „tiuuuvlicu ! tiuuuvlicu !“(6)
Credu cà totu dela strigatulu acestei paseri s’a formatu in decursulu tempului nu numai numele ei, ci si verbulu „tifli“, care insemnéza atât’a a strigá tare, a racni c’o vóce ascutita si patrundiatóre, si care se aplica mai ales copiiloru celoru rei ce plangu fórte multu.
In unele locuri din Transilvani’a se numesce paserea acésta „Libutiu“(7) si „Libucu“, „libocu“, „libecu“, „bibicu“, „bebicu“(8) éra in altele locuri „Nagatiu“, „Neguitiu“(9), „Nogatiu“(10) „Cioolica“(11) si „Ciorlica.“
Despre esistinti’a numirei „Ciorlica“ avemu dovada urmatoriulu proverbu din Selagiu :
Nu-mi e frica de ciorlicaRomânii din Moldov’a o numescu „Nagatiu“(13) éra cei din Munteni’a „Ciovica“(14). Dar’ e de presupusu cà in Munteni’a se va fí numindu si „Ciovlica“ judecandu dupa proverbulu citatu mai susu, care e fórte respanditu si in acést’a tiera si care numai cu fórte puçine schimbari suna precum urméza :
Cà-mi stà cas’a ’ntr’o urdîca
Ci-mi e frica de Ciocoiu
Cà-mi stà cas’a ’ntr’unu gunoiu.(12)
Nu-mi e frica de ciovlicaIn vocabulariulu românu-nemtiescu compusu de d.-lu S. Petri pe lânga denumirea „Ciovlic,“ pe care o traduce in germania prin „Kiebitz“ provinu inca si numirile „ciovica“ pl. „ciovici“ si „ciovina“ pl. „ciovini“ pre cari le traduce prin „Fischaar“ si „Beinbrecher.“ Asemenea si in vocabulariulu d.-lui Barcianu provine inca numirea „ciovica,“ care o traduce germ. prin „Todteneule.“ Totu acést’a numire din urma, precum si „ciovica“ se afla si la d.-lu Cihac(17) tradusa prin „Ulula aluco“ si „Strix passerina.“(18)
Cà-mi stà cas’a ’ntr’o urdîca
Ci-mi e frica de ciocoiu(15)
Cà-mi stà cas’a ’ntr’unu gunoiu.(16)
In privinti’a numiriloru „ciovica,“ „ciuvica“ si „ciovina“ esista asié dara dupa cum amu vediutu, deosebite pareri tienendu-se de alte paseri si nu de „Nagatiu.“ Cu tóte acestea inse eu credu, cà de óre-ce intre denumirea „Ciovlica“ si „Ciorlica,“ care insemnéza „Nagatiulu,“ si intre acestea din urma esista o deosebire fórte mica, numai de dóue litere, era radacina fiíndu la tóte ace’a-si, tóte denumirile acestea semnifica un’a si ace’a-si pasere, adeca Vanellus cristatus séu Tringa vanellus germ. der Kiebitz.
[Note:]
[Notele de subsol din original sunt marcate n.a. (nota autorului). Notele introduse de mine întru folosul cititorilor din secolul XXI sunt marcate n.ed. (nota editorului).]
(1) Astazi Vanellus vanellus. M. si W. sunt Bernhard Meyer si Johann Wolf, care împreună au publicat Naturgeschichte der Vögel Deutschlands (Istoria naturală a păsărilor Germaniei, 1805) and Taschenbuch der deutschen Vögelkunde (Mic manual de ornitologie germană, 1810–1822). (n.ed.)
(2) Credintia fórte respandita intre Românii din Bucovin’a. (n.a.)
(3) Trad. Rom. din Horodniculu de josu com. de Dlu P. Prelipcénu. — Nagâtii dupa cum scimu din istori’a naturala, se tienu in regula pe fênatiele cele apatóse si prin stuhurile de pe lânga iazuri si lacuri. Éra candu se apropie cinev’a de cuiburile loru, cari suntu facute pe supr’afaçi’a pamêntului, atunci se redica repede in susu si invertindu-se in cercuri incepu a strigá si a tîuí fórte tare, tradandu-si ast’feliu loculu unde le suntu óuele. Dela acést’a datina a Nagâtiloru se vede cà vine si credinti’a Româniloru, cà aceste paseri sperióse ar’ fi tradatu in vechime pe stramosii nostri Tatariloru. (n.a.)
(4) Datina fórte latîta in Bucovin’a. (n.a.)
Nagâtiulu e si unu anuntiatoriu de plóie. Asia candu sbóra elu pe susu si mai alesu sér’a si striga tare „tiui ! tiui !“ atunci se dîce cà in curêndu are se se schimbe tempulu, are se plóie, ca fi tempu posomoritu.(5)
(5) Cred. Rom. din Candreni, com. de d.-lu P. Ursulu ; a celoru din Horodniculu de josu com. de d.-lu P. Prelipcénu, si a Rom. din Fratautiulu-vechiu. (n.a.)
(6) Datin’a si Cred. Rom. din Fratautiulu-vechiu. (n.a.)
(7) Sab. Pop Barcianu. Vocabulariu românu-nemtiescu etc. Sibiiu 1868. — S. Petri Vocabularulu portativu românu-nemtiescu. Sibiiu 1861. (n.a.)
(8) A. de Cihac. Dictionnaire détymologie daco-romane, éléments slaves, magyars, etc. Francfort 1879, p. 512. (n.a.)
(9) Sab. Pop Barcianu op. cit. (n.a.)
(10) A. de Cihac. op. cit. p. 517. (n.a.)
(11) S. Petri op. cit. — Sab. Pop Barcianu op. cit. (n.a.)
(12) Siedietórea an. IV. Budapest’a. 1878. p. 117. (n.a.)
(13) Doct. T. Stamati. Manualu de istori’a naturala ed. I. Iasi 1848. p. 99. (n.a.)
(14) B. Nanianu. Eleminte de istori’a naturala. Partea I. Zoologi’a. edit. III. Bucuresci. p. 105. (n.a.)
(15) Sub cuventulu „ciocoiu“ din proverbulu acest’a si din celu premergatoriu n’are, dupa parerea mea, a se intielege „Ciocoii,“ cari au jupitu si mai jupescu inca si pâna in diu’a de adi pre bietulu poporu rom. din Români’a, ci eu socotu ca sub „Ciocoiulu“ acest’a se ’ntielege „Ciocarlanulu,“ cà-ci si acésta pasere, care in unele tinuturi din Transilvani’a se numesce „Ciocoiu“, ambla mai alesu érna prin gunóie, prin baligarie cautandu-si nutrementulu. (n.a.)
(16) G. Baronzi. Opere complete. Vol. I. Limb’a rom. si traditiunile ei. Galati. 1872. p. 49. (n.a.)
(17) Op. cit. p. 56. (n.a.)
(18) Huhurezul-mic (astazi Strix aluco) si ciuvica (astazi Glaucidium passerinum). (n.ed.)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu