- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti (cu excepţia cuvântului esces — scrierea cu sc în loc de şt nu se potriveşte cu tendinţa de a simplifica prefixul latinesc ex- la es-, după modelul limbii italiene);
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ;
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
- Litera ĭ (care apare doar în cuvântul neobicĭnuită, probabil din greşeală) afost înlocuită cu i ;
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvântului ântâiu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: copii (în loc de copiii), credemă (în loc de crede-mă), a’i (în loc de ai), vedea’i (în loc de vedeai).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Privighitoarea şi împăratul
- Boldul ascultător
- Oglinda pocită
- Floarea din rai
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Scroafa şi lupul
de Constanţa de Dunca-Schiau
1881
Era o respectabilă mamă de familiă.
Nu zic că a fost de neam mare. Nu se trăgea nici din oameni cu ranguri, titluri şi privilegii, nici din vechi răzeşi, nici din muncitori săteni, nici chiar din animale de classa ântâi ; dară ori cine îşi îndeplineşte datoriile, în sfera sa, merită consideraţiune.
Înaintea omului de omeniă, cinstit şi lucrător mă închin odată, înaintea mamei bune, ori cine ar fi, mă închin de trei ori.
Departe de noi prejudiţiile şi încă prejudiţiile de rang social.
Să acordăm consideraţiunea cuvenită mamei bune ce îngrijia cu amor şi abnegare de o familiă număroasă, de opt copii mici.
Am uitat să vă zic, dela început, că onorabila fiinţă de care vorbim a fost clasificată de toţi naturaliştii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătoare copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scroafă.“
Repet încă : departe de noi prejudiţiile de naştere. Onoare numai meritelor personale.
Şi merite personale adevărate împodobiau pre scroafa noastră. Ea, deşi scroafă, era vrednică şi muncitoare.
Ea îşi alapta singură copiii ; ea îi spăla şi curăţia ; ea le împletia ciorapi, le cosea cămăşi, batiste, pieptăruşe, pantaloni ; pănă şi pălăriile tot ea singură le fabrica.
Toţi opt copii erau graşi, frumoşi, lucitori, ca nişte coconaşi.
În timp de recreaţiune, buna mamă aduna în juru’i familia întreagă şi apoi să fi văzut jocuri, sărituri, cântece, rîsete şi voie bună. Era drept dragul să’i priveşti.
Acì vedea’i adevărata fericire.
În una din zile, tocmai în unul din aceste dulci momente de repaos şi recreare, se ivi pe neaşteptate, un călătoriu necunoscut.
Copiii erau, cum trebuie să fie copilul, nici prea îndrăsneţi, nici prea sfiicioşi. Ei salutară străinul şi apoi îşi căutară de jocul lor.
Călătorul, fără a’şi scoate desagii, ca în treacăt, zise cătră stăpâna casei :
— Bună ziua, cinstită doamnă, să’ţi trăească copilaşii.
Scroafa, mirată de astă visită neobicinuită, răspunde cu un simplu :
— Mulţumim dumnitale.
— O ! scumpă doamnă, ce fericită eşti ! dară spune’mi, te rog, câţi copilaşi ai ? toţi sunt ai dumnitale ? urmă străinul, lungind vorba.
— Toţi opt.
Răspunsul era scurt ; scroafa nu părea să aibă poftă de poveşti ; călătorul se făcu a nu pricepe.
— Toţi opt !… frumoasă familiă ! să trăească cu toţii, coconaşi şi duduci ! Nu te supăra, doamnă preţuită, că te opresc dela lucru, dară văzându-te n’am putut să mă reţin da’ţi face complimentele mele. Aşa copii frumoşi ! aşa copii frumoşi ! Ştii, mult preţuită doamnă, eu numai din întâmplare treceam pe acì, numai din întâmplare, zeu, v’am văzut. Poate vrai să’ţi esplic mai bine ?… Din întâmplare, cum zic, treceam pe acì, din întâmplare mergeam la Bucureşti în trebi scolare, din întâmplare ’mi-au căzut ochii pe locuinţa dumnitale. Cum v’am zărit m’am oprit. Ce minunat tablou ! o mamă cu aşa număroasă posteritate ’mi-am zis. Aşa ceva merită să fie considerat mai de aproape şi aşa, fără să cuget la nimic decât la frumuseţa grupei ce formaţi, ’mi-am permis să mă apropiu. Ce frumoşi copii ! Ah ! ce frumoşi copii !
Ca orice mamă, scroafa se simţi măgulită şi surise cu plăcere.
Călătorul şiret, observă. Acum văzu că poate să urmeze.
— Ea’n spune, drăguţă doamnă, dumneata ’i-ai crescut pe toţi ? Vai ! drăguliţa mea, ce de osteneli ! ce de sacrificii !… Dară poate ai guvernantă ? Se înţelege, cu o să’i laşi când te duci la petreceri.
— Eu nu umblu pe la petreceri ; când es, es cu dânşii.
— Cum, doamnă, atâta abnegaţiune ! atâta devotament ! Dar ceea ce faci dumneata este pre mult, poate să strice sănătăţii dumnitale… Crede-mă, doamnă, nu te sacrifica ; lumea tot nu recunoaşte meritele adevărate. De ce să’ţi perzi juneţa ? de ce să’ţi perzi frumuseţa ? Dumneata, cu chipul dumnitale, nostimă cum eşti poţi juca încă un rol în lume… Crede-mă, crede-mă, profită de viaţă, profită de plăcerile esistenţei.
— Dară nu poate fi plăcere mai mare, decât a’şi privi copiii şi a se bucura de dânşii.
— Aşa zic şi eu ; dară totuşi câte odată câte un bal, câte un concert, câte o petrecere eftină şi atrăgătoare…
— Să’mi las copiii singuri ! dară cum se poate ?
Străinul se gândi puţin, văzu că acì nu este cochetărie de esploatat şi o luă pe altă strună.
— Că bine zici, doamnă mult preţuită. De aur să’ţi fie gura. Bine zici, admirabil ! admirabil ! Copiii înainte de toate. Mama ce’şi negligiă copiii pentru petreceri, fumuri, deşertăciuni, păcat că mai este mamă. Ea nici merită asemenea fericire. Ce fericită întâmplare, căci, adevărat, e curat întâmplare. Dară am uitat să’ţi spun cine sunt, permite’mi a mă presenta la ocasiune. Eu sunt profesor, director de scoală, am un pensionat celebru pentru băeţi şi fete.
Politeţa obligă pe gazdă să zică :
— Îmi pare bine.
— Ce fericită întâmplare ! Cum m-a servit norocul ! Adevărat, inima nu înşală nici odată ; căci curat inima, pe neştiute, m’a adus pe acì. Sper, doamnă şi amică, că acum, fiind că ne cunoaştem bine îmi vei face onoare să’mi încredinţezi, spre creştere, drăgălaşii d-tale de copilaşi.
— Mulţumim de bunătate, domnule ; eu sunt hotărîtă a’i creşte singură. Ce le trebuie o să’i învăţ eu. Cum vezi, nici le prea merge rău cu metoda creşterei mele. Sânt sănătoşi, mari, voinici…
— Minunaţi ! minunaţi ! zic şi eu. Metoda d-tale pedagogică este eştelentă. Drăguţii de copilaşi par a fi perfecţi. Eu cred că ar fi şi perfecţi, de nu… ştii, doamnă, natura îşi are greşealele sale, la toată lumina a pus şi umbră, ba chiar şi în soare a făcut pete şi copiilor d-tale le-a dat, cum aş zice ?… le-a dat un fel de rusticitate ce trebueşte poleită, prin cultură. Priveşte’i singură, înţeleaptă doamnă, şi mărturiseşte de nu ar fi ei mai mai drăgălaşi, mai gentili, de ar avea maniere mai fine, modestiă, smereniă ? Să vezi cuconaşii şi duducele din pensionatul meu ! Unde se pomeneşte de sărituri, strigăte, risite, rostogolituri şi încă înaintea străinilor ! Parecă sunt sfinţi ; unde’i pui acolo stau oare, zile, săptămâni. Aşa, aşa trebuie să fie cuconaşii, duducele ; chiar din faşiă trebuesc deprinşi a nu se mişca din loc.
Biata mamă, cu tot amorul seu, cu toată orbirea marilor afecţiuni, nu putea nega că copiii sei era încă copii şi nu absolvase codul chinesesc de etichetă şi bune-cuviinţi. Cam smerită, ea plecă ochii.
— Nu roşi, minunată doamnă, reîncepu directorul de pensionat cu multă blândeţă. D-ta ai păcătuit numai din esces de dragoste. Cugetând bine, nici pot zice că e păcatul d-tale ci acel al pedagogiei moderne. Nişte capete adecă luminate, după moda nouă, s’au pus să ţipe, să strige şi să înveţe lumea să nu se mai dea nouă, crescătorilor de meseriă, copiii de educat, ci numai mamelor. Dar ce poate o mamă ? ce ştie o mamă ? Ea este orbită de slăbiciuni, orbită de amor… Crede-mă, doamnă, eu, bătrân cu esperienţă, ştiu ce zic. Mama e bună de alăptat copiii şi nimic mai mult. Îndată ce ese copilul faşă dă’l pe mâna dascălului, pe mână de străin ; străinul să facă din el om. Aplecările rele ce ar fi în copil, numai străinul i le poate stârpi ; sămânţă de virtuţi numai străinul să sădească în inima lui. De ai fi o mamă cum sunt multe alte ţi’aş zice că acest sistem este cu atât mai minunat pentru mame cu cât le scuteşte de ori ce osteneli ; dară văd că ai în vedere interesul copilului înainte de toate de aceasta te încredinţez că copilul bun numai de străini se poate forma. Dă d-ta numai drăgălaşii d-tale de copilaşi pe mâna mea şi vei vedea resultatul.
Scroafa nu ştia nici scrie, nici ceti. Ignoranţa totală are partea sa bună că te fereşte de închipuirea semi-culţilor.
Dară tocmai aceasta deveni fatal bietei mame. Perzându’şi încrederea în sine, în principiile sale de educaţiune ea se făcu mai atentă la vorbele străinului.
Acesta vedea că de acum scopul său poate fi ajuns şi urmă mai cu căldură.
— Dureros, dureros este pentru o mamă să’şi dea drepturile, aceste dulci şi sfinte drepturi, unui necunoscut, unui educator de meseriă, cum sunt eu, spre esemplu ! Dară ce să faci ? Nimic mare, nimic perfect, nimic sublim fără sacrificii. Destinul mamei este de a fi sacrificată. Natura, în vederea acestei destinaţiuni, ’i-a dat şi un amor nemărginit, desinteresat. Ce mamă egoistă ai văzut vre-odată ?… Se înţelege, vorbesc de adevărate mame, nu de comediante ce poartă numai masca datoriilor lor. O mame ! mame ! voi fiinţe sacre, ce paradis purtaţi în sufletele voastre cele mari, cele devotate, cele gata de sublime sacrificii !
Astfel vorbi străinul lung, neîncetat, cu sofismele cele mai seducătoare, cu tonul cel mai patetic până ce ademeni pre biata mamă a sacrifica închipuitei necesităţi principiile sale şi amorul seu.
Cu sufletul sdrobit, ea se hotări a’şi încredinţa copilaşii directorului pensionatului de băeţi şi fete care creştea copii aşa de bine de nu se mişcau cu oare, zile, săptămâni din loc.
Timp de perdut nu era. Profesorul comandase de la Bucureşti nişte cară cu cărţi şi se grăbia să vadă de sosesc. La ocasiune, fiind că nu era să ocolească mult, putea lua cu sine şi pre nouii elevi.
Când vor fi pe cale bună de progres, conştiinţiosul de profesor va înştiinţa pre iubitoarea mamă să vină singură să vază cât sunt de poleiţi, de civilisaţi şi de manieraţi copilaşii sei.
Bieţii copii plânseră părăsind pre mama lor ; dară plângând ei ascultară şi plecară.
Lucrurile se petrecură cu atâta repeziciune, aşa pe neaşteptate încât neesperimentata scroafă uitase să întrebe despre nume şi locuinţă pre străinul călător.
Adevărat, el îi dăduse o cartă mare de visită cu nume, titluri şi adresă ; dară am zis : scroafa nu ştia ceti.
***
Uimită de cele întâmplate, biata mamă sta plângând, fără cugete, mai fără simţiri.
Numai târziu se alină puţin crisa durerei sale.
Reviindu’şi în fire, scroafa se duse la o vecină, care umblase la scoală, să’i cetească biletul ce lăsase directorul plecând la pensionat cu copiii sei.
Vecina ceteşte numele.
Un ţipet desperat resună. Nenorocita mamă cade leşinată.
Pe cartă sta :
„Lupul.“
Lupului încredinţase duioasa mamă iubiţii sei copii.
Puteţi cugeta cum ’i-a crescut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu