- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti ;
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ;
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu şi roiu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: înfipgite (în loc de înfipgi-te), sperà (în loc de spera), ficei (în loc de fiicei), dute (în loc de du-te), ve’ţi (în loc de veţi), dragoşte (în loc de dragoste).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Privighitoarea şi împăratul
- Scroafa şi lupul
- Oglinda pocită
- Floarea din rai
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Boldul ascultător
de Constanţa de Dunca-Schiau.
1881
I.
Boldul ascultă de nănaşa sa
Oameni mari şi mici, tineri şi bătrâni, barbaţi şi femei lucrau de dimineaţa în jurul cuptoarelor şi a maşinelor în o fabrică, din Aachen.
Ştiţi că Aachen este unul din cele mai vechi oraşe din Europa. Fiind sub stăpânirea Romanilor, Aachen purta numele de Aquisgranum, sub francezi se numia Aix-la-Chapelle.
Împăratul Carlo-Magno, care a fost mare în toate, mare la trup, mare prin învingerile sale şi mai mare încă prin avântul ce a dat ştiinţelor, artelor, comerciului şi industriei, acest Carol cel mare ’şi-a ţinut acì pompoasa reşedinţă. Oraşul a fost totdeauna celebru prin apele sale minerale şi acum are încă o mare importanţă prin băile sale, prin comerciul seu şi prin număroasele sale fabrici.
Obiecte de piele şi de carton, de aur şi de aramă, de lână şi de aţă se lucră acì cu gustul şi soliditatea remasă dela francezi, cu stăruinţa şi neoboseala ce caracterisă pre germani.
Să nu vă miraţi deci când vă zic că în fabrica în care am întrat domneşte activitatea unui roi, în mijlocul verei.
Astăzi earăşi avea să nască acì o fiinţă de aceeaşi specie cum se produceau zilnic sute de mii.
Pe la 4 oare după ameazi şi sosi pe lume, deplin sănătos, individul aşteptat. Era lung, drept, subţire, cu cap gros şi picior ascuţit.
O fată curată şi frumuşică îl înfăşă şi boteză. Pe scutecul seu roşu erau imprimate trei cuvinte :
„Bold, bombuşcă, ac cu gamaliă.“
A purta un calendariu întreg de denumiri are multe necuviinţi.
Noul cetăţean se hotări a pleca prin lume, a’şi face carieră sub cel mai simplu din numele multe ce i se dăduse, sub acel de „bold.“
Ca bold îşi luă paşaport să plece în ţeri depărtate.
Când era să părăsească locul naşterei, nănaşa sa îşi aduse aminte că bietul finuţ n’avea nici o cunoştinţă de lume.
— Ce o să facă ? sermanul ! îşi zise ea îngrijită. N’a învăţat nimic, nu ştie nimic ! Cum o să trăiască, cum o să înainteze fără nici o cultură, fără nici o esperienţă ?
A mai merge la scoală era prea târziu : totul era gata de plecare.
— Să’şi îndeplinească cel puţin principalele datorii şi poate îl va lumina D-zeu, reflectă duioasa nănaşă şi, ca talisman de drum, îi dete aceste două sfaturi :
„Înfipgi-te dar’ nu împunge ; ţine bine ce ai prins.“
Junele boldişor promise că va fi ascultător, îşi primi binecuvântarea şi plecă.
Călătoria a fost lungă şi plină de avanturi.
El fu aşezat într’un tren de marfă cu trăsuri, hamuri, şale de călărit, cu postăvărie, hârtie de tapete, ceară de sigilat, vineţeală de cămeşi, cicoare pentru cafe, maşine de plugărie, cu lăzi de foarfeci, ace, cuţitaşe şi alte numeroase producte ale fabricilor din Aachen.
Puteţi cugeta de câte ori a trebuit călătoriul nostru să se suie şi să se coboare din vagoane ; la câte gare a fost obligat să se oprească ; prin câte magasii a petrecut, cu lunele. Puteţi cugeta câte a auzit, câte a văzut, câte a păţit pănă ce a ajuns la destinaţiune.
În fine totuşi a sosit la Babaluc.
Babalucul era oraş mare, civilisat ; plătia dări ca toate oraşele cele mai mari şi mai civilisate şi încă era capitala imperiului !
Poporaţiunea acestei vestite reşedinţe numera, după ultima statistică, 191 de suflete de ambe secse. Între acestia erau 7 generali, 9 mareşali, 11 ministri, 17 şambelani, 23 dame de onoare, 72 prinţi şi princese de sânge, împărăteasa şi împăratul.
Restul locuitorilor, minus unul, erau amploiaţi ai curţei, gardişti, uşieri etc.
O capitală a cărei poporaţiune întreagă se compunea numai din mari dignitari şi oameni de curte trebuia negreşit să strălucească prin lucs, arte, comerciu, industrie…
Aşa şi era.
Piaţa, renumita piaţă comercială din Babaluc, numera o firmă bine cunoscută în orient şi occident.
Această firmă atât de importantă era : „Jupân Itzig dela Iaşi“ fără companion recunoscut.
Jupân Itzig dela Iaşi era banchier, toptangiu şi comerciant în detail. El era cel care întreţinea de mult relaţiunile comerciale între ost şi vest.
În toţi anii, la paşti, jupân Itzig mergea în persoană la Ierusalem, cu peregrinii chrestini. El ducea cercei, inele, mărgele de cristal de Bohemia şi, chiar pe mormântul lui Christos, lua, jidanul dela turci, în schimb lucruri sfinte : iconiţe, mătâni şi alte asemenea. Cu această marfă făcea bani prin ţările catolice şi greco-orientale.
În ţările protestante, pe lângă lucruri sfinte el mai vindea ace, aţă şi bolduri.
Deci să nu vă prindă mirare când veţi afla că boldul de la Aachen, chiar în ziua sosirei sale în Babaluc, ajunse la curtea împărătească.
Jupân Itzig căpătase marfă nouă şi, cu lădăţuia plină, plecase prin oraş.
— Iconiţe ! mătâni ! ace ! bolduri !… strigase el mai bine de trei oare, prin piaţă.
Deodată zăreşte fetele împăratului, în balcon.
Se înţelege că se grăbi a le oferi nouăle comori aduse din Ierusalem şi ace şi bolduri sosite, cu ultimul tren, din Aachen.
Fata împăratului cea mai frumoasă cumpără boldul cunoscut.
Tocmai în acea zi era bal la palat.
Seara princesa îşi puse hainele de aur, florile de pietre scumpe şi, mai frumoasă decât o zină, era gata de plecare.
Atunci îşi cade aminte că în aceeaşi dimineaţă nu ştiu cine îi aruncase pe fereastră o rosă albă.
Cine aruncă fetelor de împărat rose albe pe fereastră, rose albe vii, rose albe adevărate nu poate fi nici nătăreu, nici bătrân.
Princesa se gândi puţin, luă rosa şi, cu noul seu bold, o prinse la pept. Aşa întră în sala de bal.
Valsul ântâi îl jucă frumoasa princesă cu mirele seu, moştenitoriul tronului unui imperiu vecin. Unsprăzece alte valsuri trebui să mai joace cu marii dignitari ai ţerei.
Boldul şi floarea stăteau nemişcaţi pe inima princesei.
De valsul al 13-lea fata împăratului putea dispune, după plăcere. El îl acordă unui simplu oficier de gardă.
Musica întonează introducţiunea. Oficierul se apropie.
Princesa, cu rosa şi cu boldul seu, se scoală.
Valsul a început. Gardistul a cuprins pre jucătoarea sa şi ambii lunecă, se învîrtesc, saltă, sboară prin sală, ca smeii şi zinele.
Curtea întreagă îi priveşte, îi admiră.
„Ce frumoşi ! ce juni ! ce potriviţi !“ cugetau cei ce îi vedeau.
— Ce părechiă minunată ! strigă deodată papagalul împărătesei, din fundul cuştei sale.
Oficierul şi princesa se opriră ruşinaţi.
Cavalerul voeşte a părăsi pe jucătoarea sa. Zădarnică încercare.
Boldul se acăţase de medalia de merit ce purta la pept junele militar.
„Înfipge-te dară nu împunge, ţine bine ce ai prins“, zisese nănaşa boldului şi el aşa şi făcea.
Îndeplinindu’şi datoria, el spera că’şi va face nume bun şi va ajunge la mărirele ce visa. Mult nu învăţase, dară gîrgăuni îi intrase deja în cap de când zărise lumea mare.
Îndată ce prinse oficierul, el începu a’l ţinea şi a’l ţinea din resputeri.
Princesa pune mâna pe cordeaua cavalerului seu, oficierul pe rosa albă ; degetele lor se întâlnesc, se ating, tremură, răcesc… A desprinde boldul nici unul nu poate.
Uimirea junilor sporeşte cu cât adunarea şopteşte şi ride.
Damele, domnişoarele de curte aleargă întru ajutor ; a scoate boldul e imposibil.
Mareşalul palatului vine şi el ; boldul remâne înfipt, cum a fost.
Soseşte împărăteasa, soseşte împăratul, soseşte mirele…
Confusiunea e la culme…
Cine a desprins boldul ? nu se ştie. Ceea ce am auzit sigur este că trei zile mai târziu toate gazetele bune şi rele, mari şi mici, comice şi serioase, chiar şi cele comico-serioase anunţară logodna frumoasei princese din Babaluc cu junele oficier de gardă.
Principele-moştenitor al tronului imperiului vecin plecase a casă, din seara balului.
Boldul, nu vă miraţi, căci cam aşa sunt proştii, se făcuse mândru şi ambiţios.
Dela logodna princesei nimenea nu era mai închipuit decât dânsul.
Să fi scăpat imperiul de turci n’ar fi crezut cineva că a făcut faptă mai mare de cum îşi închipui boldişorul nostru fapta lui.
În neştiinţa sa de usele curţei, el îşi ţinea de merit mare că a mijlocit să se mărite princesa după pofta inimei sale şi nu după planurile politice ce avea împăratul.
Cum am zis, junele bold era ambiţios şi prostişor. El, de când era la curte, începuse a crede că scopul principal al vieţei este a se face domn mare, a se ridica sus, sus, atât de sus încât alţii să nu’ţi ajungă nici la călcâi.
Că poate să’i vie ameţeli ridicându-se la o înălţime la care nu era deprins a sta, aceasta nici îi trecea prin minte.
La toate trebue ştiinţă şi esperienţă. Şi bietul bold nu văzuse măcar un balon aerostrat să se fi putut convinge cât e de uşor a se sui şi până la nori ; dar cât e de greu a se menţine sus, de n’ai pentru aceasta puterile trebuitoare.
Din câte văzuse în puţinele zile a mărirei sale, el să alesese numai cu una : avea conştiinţă că a jucat un rol mare în familia domnitoare şi aceasta îi dă drepturi la mari favoruri.
Chiar a doua zi de nunta princesei, boldişorul nostru ceru audienţă la împăratul.
Împăratul nu avea nici faţă, nici chief de nuntaş.
El tot cugeta la planurile încrucişate, la speranţele perdute prin stricarea căsătoriei fiicei sale cu moştenitorul tronului imperiului vecin.
De cugetat cugeta ; dară de vorbit nu vorbia, ci tot sta şi ofta.
Ce avea pe suflet nimenea nu ştia ; mai puţin încă neespertul de boldişor.
Chiar arcum întră şi el în casă.
— Ce’ţi trebue ? întreabă împăratul deşteptat din cugetările sale, ca dintr’un vis reu.
Boldul tot naiv şi tot cu fumuri, răspunse curat şi simplu :
— Un titlu, o funcţiune sau cel puţin o recompensă naţională.
— Dară cine eşti ? ce ai făcut ?
— Na ! că ai şi uitat !… dară nu ştii, Împărate, că ţi-am măritat fata.
— Tu !!!
— Ce ! nu mă cunoşti ?… Eu sunt boldul care a prins la bal oficierul de gardă.
— Şi pentru asta ceri recompensă ?
— De nu recompensă naţională, măcar o decoraţiune.
— Te aş decora cu o părechiă de urechi de măgar, de aş avea acest ordin. Fiind însă că încă nu ’l-am creat, mergi de îl caută unde esistă.
Boldul se opri surprins. Şi înţelegea, şi nu înţelegea vorbele împăratului. În fine zise :
— Împărate, parecă eşti supărat ?
Împăratul stete puţin gânditor, apoi întrebă :
— Spune drept, cine te-a învăţat să te acaţi de oficierul cel necunoscut ?
— Împărate, mai înainte de toate nu mai zice că oficierul era necunoscut de princesă. Ea îl cunoştea bine ’ţi o zic, eu, care ştiu ce ştiu. Apoi n’ai auzit că de mult m’a învăţat nănaşa să mă înfipg fără a împunge şi să ţin bine ce am prins. Eu n’am făcut nici un reu, am ascultat de nănaşa.
— Şi nu ’ţi-a zis nănaşa-ta că nu ai să stai totdeauna înfipt, ca un măgariu ? Nu te-a învăţat că în momente critice, e mai bine să împungi… să sai jos ?
— Momente critice !… dară când sunt momentele critice ? spune’mi, dragă Împărate.
Cu tot necasul seu, împăratul surise ; apoi, ca cuprins de milă, zise :
— Ştii ce ? copile, du-te unde te vor duce ochii, dară acì să nu te mai văd. Cu învăţătura ta, nu eşti pentru curte.
Astfel a fost boldul esilat dela curte.
Departe de Babaluc el medită mulţi ani asupra avanturei dela bal şi asupra vorbelor împăratului.
Din reflesiune în reflesiune, din deducţiune în deducţiune el ajunse la conclusiunea cumcă „în momente critice nu are a sta înfipt fără a împunge, nici a ţinea ce a prins.“
— Pe viitor nu mai ascult de nănaşa ci ascult de împăratul.
Aceasta fu decisiunea luată de boldul păţit.
II.
Boldul ascultă de împăratul.
De 25 de ani era resbel universal.
Resbelul născuse din stricarea căsătoriei princesei din Babaluc cu moştenitorul tronului vecin.
Diferiţii împăraţi a diferitelor ţeri din diferite motive se încăeraseră la ceartă.
Simpatii sau interese politice, comunitate de rasă şi origină, disposiţiuni personale cătră realism sau idealism, cătră clasicitate sau romantism împinseră pre unii a apăra princesa măritată după pofta inimei sale, pre alţii a lua partea moştenitorului de tron, rămas flăcău.
Aşa din vorbă în vorbă, din ceartă în ceartă se luară cu toţii la bătaie.
Se înţelege că nu se bătură împăraţii, ci supuşii lor. Se înţelege încă că toţi se bătură afară de împăratul din Babaluc, care nu rugase pre nimenea să se bată pentru fata lui.
Odată resbelul erupt, un împărat sări în ajutoriul altuia, tot după interes, voinţă, disposiţiune, când nu după capriţiu. Şi aceasta se înţelege.
Astfel lumea ferbea şi clocotea.
Agricultură, comerciu, industrie, arte, ştiinţi totul era părăsit, totul perea, necultivat. Braţele bărbăteşti mănuiau armele ; lucra nu avea cine. Şi tot ce mai remăsese prin sate, requirau duşmanii.
Femeile abia îşi puteau hrăni copiii, şi ce hrană !…
Dumnezeu a dat copilului doi părinţi ştiind că unul singur nu e destul şi pentru a’l creşte şi pentru a’l hrăni.
Când unul din acesti doi părinţi lipseşte, lucru mare nu se alege de bietul copil. Mai ades şi el se prăpădeşte.
Aşa dară nu numai pe câmpul de bătaie dară şi prin oraşe şi sate se stîngeau oamenii, văzând cu ochii.
De sus, de pe tronul seu, împăratul din Babaluc vedea ce se petrecea. Văzând el earăşi sta, ofta şi cugeta.
Că acest împărat nu era om rău, o ştim de mult.
Zi şi noapte el se întreba ce era de făcut să mântuie lumea de la peire ?
Într’o dimineaţă se sculă împăratul cu un plan colosal.
Nu era nimic mai puţin decât a spune lumei causa stricărei căsătoriei fiicei sale cu moştenitorul tronului dăunat, a arăta pre adevăratul culpabil şi astfel a pune capăt resbelului.
Pentru a ajunge scopul, trebuia adunat un congres universal de toţi împăraţii, cu toţi sfetnicii, cu toţi diplomaţii, cu toţi credincioşii lor. Acestia să judece causa, să osîndească pre vinovat ; apoi să se încheie o pace universală şi eternă.
A nu realisa o idee mare, de folos obştesc, ar fi un păcat. Păcatul acesta nu’l făcu filantropul monarh.
Congresul fu propus, votat, adoptat, convocat şi anunţat.
Trei zile împăratul a stat încuiat în casă. Nici bea, nici mânca, nici dormea ci tot gândea.
Trei alte zile nici n’a mai gândit ci tot a scris, a scris o faimoasă istorie a boldului ascultător.
Prin aceasta lucrare magistrală se probă lămurit că de giaba se certau şi se băteau împăraţii că şi princesa fericită şi mirele păgubit erau nevinovaţi, ca mieluşeii. Culpabilul, unicul culpabil a fost boldul ; el trebue găsit, judecat, condamnat şi pedepsit. Apoi tot măcelul să înceteze.
Cu cuvântarea în busunariu şi cu curtea întreagă după dânsul, împăratul plecă la marginele ţărei sale, unde se ţinea congresul universal.
Congresul se şi adunase ; împăraţii toţi erau de faţă.
Un împărat venise cu ministrii sei ; altul cu ministri, deputaţii şi senatorii ţărei. Alt împărat era urmat numai de doi oameni ai sei : un general şi un diplomat. Lumea zicea că acestia plăteau cât congresul întreg. Mai fu un monarch care venise de tot singur. El pretindea că, unde se iveşte soarele, nu trebuesc alte lumini. Împăratul Chinei se încărcase, pe un tren special, cu toţi 17,928 de mandarini. Trenul fu troiănit pe drum şi numai o telegramă de scusă sosi la congres.
Împăratul din Babaluc nu’şi luă 17,928 de mandarini pentru că nu îi avea. Dară nu vă temeţi, şi el va figura cu demnitate la congresul universal. Generalii, mareşalii, şambelanii, ministrii, gardiştii, uşerii toţi, pănă la cel din urmă, erau cu el. Plus damele de curte în constum de diplomaţi şi domnişoarele de curte prefăcute în paji.
Aşa putù ajunge, cu puţină întârziere, la congresul dorit.
Adunarea era constituită ; pre eroul zilei numai se aştepta.
Cinci minute după sosirea trenului împăratul era gata. Uniformă de gală fu îmbrăcată, mantia imperială aruncată pe umeri, coroana cea mare, strămoşească aşezată pe cap. Pentru ce capete era făcută această coroană, nu ştiu ; pe capul acestui împărat însă nu se potrivea. Cu cât înainta împăratul cu atât clătina mai tare coroana pe capul seu.
Un pagiu, văzând pericolul, înţepeni coroana cu un bold ce tocmai aflase pe drum. Aşa se urcă monarchul la tribună.
Acum îşi ia împăratul posa cea mare şi scoate hârtia din busunariu.
Toată adunarea, împăraţi, ministri, deputaţi, senatori, generali, mareşali, diplomaţi, toţi sunt numai ochi, numai urechi.
Împăratul desfăşură manuscrisul.
— Aie ! Aie ! resună pătrunzătoriu în sală.
E vocea împăratului.
Boldul, ce înfipsese pagiul în coroană, îl împunea pănă la sânge.
— O să’mi pierd efectul ! murmură oratorul necăjit.
Boldul să uită la împăratul tot mai lung şi îl împunge tot mai tare.
— Aie ! Aie ! ţipă din nou monarchul, ne mai putând de durere.
Boldul din Aachen, căci, precum aţi ghîcit, el era, recunoscuse deplin pe împăratul ce’l esilase pentru că s’a înfipt şi n’a împuns, pentru că a ţinut bine ce a prins.
— Astă dată o să’mi câştig recompensă, îşi zise el, hotărît de a asculta acum sfatul împăratului din fir în păr. Astă dată nu voi mai sta înfipt, ca un măgariu, în momente critice.
Pe când boldul făcea această reflesiune împăratul îşi desfăşurase earăşi cuvântarea şi începuse :
— Mărită adunare ! luminaţi împăraţi ! Dacă astăzi mă vedeţi acì nu credeţi că am venit pentru petrecerea mea sau pentru petrecerea d-voastră. Eu, îmbătrânitul monarch din Babaluc, am venit să vă descoper cel mai important secret politic ce esistă : Astăzi veţi afla pentru ce vă bateţi de 25 de ani.
Congresul întreg ascultă în tăcere ; revelaţiunea pare de o importanţă supremă.
Boldul devine şi el din ce în ce mai atent, şi lui i se pare că situaţiunea devine eminamente critică.
Împăratul urmează :
— De 25 de ani vă bateţi pentru un prost de bold…
Moment mai critic nici că se poate.
— Tups !…
Boldul sărise jos din coroana împăratului. Coroana sărise după bold şi împăratul după coroană.
Nici bold, nici coroană, nici împărat nu se mai văd.
Toţi fug, unul după altul, printre picioarele asistenţilor.
Cu cât mai mult caută unul să prindă pre celalalt, cu atât aleargă toţi mai tare şi mai zadarnic.
Sala întreagă isbucneşte de rîs.
Cine începe a rîde nu se mai bate.
Astfel se şi făcu pace universală.
Târziu, când ajunse împăratul să puie mâna pe bold şi pe coroană, sala congresului era deşeartă.
Împăraţii, jurându’şi pentru vecie dragoste frăţească, plecase, cu toţii, acasă.
Împăratul din Babaluc trase boldul la respundere pentru „crima de les-Majestate.“
Acesta, chiemat înaintea judecăţii, respunse curat şi simplu :
— Când am stat înfipt şi n’am împuns, când am ţinut bine ce am prins, împăratul a spus că sunt măgariu şi m’a esilat. Ei bine ! acum n’am făcut cum mă învăţase nănaşa, ci cum a poruncit împăratul şi earăşi nu e mulţămit ?… Dară când şi cum să’i mai fac oare pe voie ?
Juraţii se pronunciară în favoarea boldului.
El fu achitat în vederea circonstanţelor atenuante uşurătoare.
De atunci pe la împăraţi nu ’şi-a mai căutat bietul bold norocul.
Ba cred chiar că s’a şi hotărît să meargă la scolă să înveţe, când, cum şi de cine să asculte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu