- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti ;
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu, spuseiu, voiu, Buceciu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat trei greşeli de tipar evidente: şóregele în loc de şórecele în titlu ; putea’i în loc de puteai şi uităte în loc de uită-te în text.
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Privighitoarea şi împăratul
- Scroafa şi lupul
- Boldul ascultător
- Oglinda pocită
- Floarea din rai
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Şoarecele şi fiiul său
de Constanţa de Dunca-Schiau
1881
În munţii Himalaya, asupra tuturor regiunilor locuite, în crepătura unei stânci, trăia odată un şoarece bătrân.
Mândria lui era nespusă pentru că se trăgea din China, pentru că era născut şi crescut pe vârful lui Dhawalagiri, cel mai înalt munte din lume, înalt de 8000 de metri şi mai bine.
Fiu de un rozător dintre Indii şi Thibet, pentru ce şoarecele nostru pretindea că este chines, nu ştiu. Dară fiind că de chinesi se ţinea, fiind că de chines voia să treacă, chines să’l lăsăm să fie. Îngâmfare avea adevărat chinesească.
La toate trei cuvinte, trufaşul de şoarece, îţi pomenia de vechimea familiei sale, de titlurile şi rangurile chineseşti ce poseda şi de vechiul seu castel de pe Dhawalagiri, locuit de moşii şi strămoşii sei de 400,000 de ani.
Aşa dar’ aristocratul codat numera 399,999 de antecedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi în cele mai înalte regiuni ale lumei. De a fost lucru aşa, pricep mândria de naştere a şoarecelui nostru. Care familie din lume, care familie din însăşi China se poate făli cu asemenea antichitate ?
Dară, se vede, că toată lumina trebuie să’şi aibă umbra sa.
Astăzi ilustrisima familie a şoarecelui de Himalaya era aproape să se stingă. Şoarecele de care vorbim avea numai un singur fiu, neînsurat.
Multe au fost grijile bietului părinte pănă ce a văzut mare pre acest unic copil ; multe au fost grijile lui pănă ce ’i-a terminat creşterea ; însă marele Budha îi ajutase : fiul seu era deplin educat. Nici un fecior de banchier nu ştia mai bine mânca cele adunate de părinţii sei.
Am zis, multe au fost grijile trecute ale bătrânului şoarece ; dară toate acele chinuri, toate acele năcasuri erau nimic pre lângă cele ce’l turmentau acum.
Timpul de însurat sosise de mult pentru adoratul seu moştenitor. Căsătoria trebuia grăbită să nu se întâmple vre-un pericol ce să ameninţe esistenţa şi continuarea unei familii de o vechime neauzită. Dară cu cine să însoare pre junele şoarece ? Acì era nespusă dificultate.
În anticul castel locuit de coboritoriul a 400,000 de generaţiuni nu pre fie-cine se putea întroduce.
Mult medită bietul părinte, mult îşi bătea capul, mult consultă juriştii, istoricii, numismaţii, archeologii, anticarii, geologii doară va afla o fată cu 400,000 de ascedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi. Toţi îi declarară că pe această lume aşa ceva nu se găseşte. Luând pre toate fetele de toţi împăraţii la un loc, nu le puteai afla 400,000 de moşi şi strămoşi.
— Cine ? oh ! cine o fi având o fată potrivită cu feciorul meu ? Unde se află o familiă vechie ca a mea ?
Astfel striga şoarecele zi şi noapte ; astfel bulbuia şi în vis.
Vremea însă trecea şi junele remânea neînsurat.
În desperare de causă, văzând că n’are ce face, pre cine aştepta, bătrânul nostru se hotări în fine să plece să peţească pre fata împăratului din Peking.
— Nevoia la multe te aduce, îşi zise filosoficeşte bietul şoarece, ca să se mângăie de a fi redus să se coboare la fata împăratului de China, a cărui dinastiă nu numera nici 4000 de ani.
Decis de a’şi lua odată grija de pe cap, şoarecele peţitor se sculă într’o dimineaţă, se învesti cu toate hainele, semnele şi insigniile cuvenite aristocraticului seu rang, pusă pantaloni de mătasă roşie, haină verde brodată cu argint, bumbul de rubin la căciulă şi trei pene de păun. Colietul cu 108 mărgele şi pantofii de aur completară toaleta de mandarin. Apoi, luând un mare eventail într’o mână şi o mare umbrelă de bambus în cealaltă, şoricelul nostru eşi din găurice.
Era gata de plecare.
El se uită lung în valea Thibetului, spre calea la Peking, să uită lung şi la muntele seu natal, la castelul părintesc ; să uită încă şi la cer, ca pentru a cere un „doamne ajută“ şi deodată tresare.
Privind în sus, o ideiă îi plesnise prin minte.
— Bine zice proverbul românesc, idea bună e tot cea din urmă, strigă şoarecele, ca scăpat de o mare belea. De ce să mă cobor eu din înălţimea regiunilor în care am născut şi crescut, de ce să merg eu la Peking ? N’am eu colea, sus, aproape partidă mai potrivită ? N’am eu pre fata soarelui ?
Şi în loc să se coboare la capitala împărăţiei chineseşti, castelanul dela Dhawalagiri se urcă pe vârful muntelui seu şi deacolo apucă, prin ceriu, drumul drept la soare. După ce a parcurs ceriul jumătate a şi ajuns la palatul de aur al bătrânului astru.
Acì pompa şi parada era mare. Tot numai aur şi lumină. Ochii ţi se aprindeau când te uitai la tronul de foc pe care sta soarele. Dar’ un şoarece chinesesc, un şoarece din munţii Himalaya, un şoarece de o familie de o mie de ori mai veche decât familia lui Confucius, cea mai vechie familie cunoscută, un asemenea şoarece, când are un fiu unic de însurat, nu este prea ruşinos.
El îşi înţepeni căciula pe cap, îşi îndreptă penele de păun şi bumbul de rubin să se vadă bine, scoasă colietul cu 108 mărgele ce lunecase în sin, scutură praful de pe pantofii de aur şi întră, ne anunţat.
Zicându’şi că între egali, etichetă multă nu încape, el, dela uşă, strigă, cu un ton jovial :
— Bună ziua, frate soare, ghîci de ce am venit ?
— Poate îţi este întunecoasă găuricea ?
— Aşa ! Dar’ unde crezi că şed ? Castelul meu e numai acì pe vârful lui Dhawalagiri. Suntem vecini, doară n’o ştii ? respunde peţitorul, cu mândrie. Reluându’şi naiva familiaritate, el adaoge :
— Nu mai glumi, frate soare, ci mai bine ghîci de ce am venit ?
Soarele ar fi rîs, dar nu putea de surprindere.
— Ştii ce, frate, reîncepe şoarecele, între noi nu încap frase şi parafrase. Familia mea datează de 400,000 de ani, precum lumea întreagă o ştie, a ta n’o fi mai vechie sau cu puţină deosebire, aşa dară, fără vorbă multă, eu am fecior, tu ai fată, hai, frate, să ne încuscrim că ne potrivim.
Soarele nici mira nu se putea, necum încă să respundă.
Şoarecele urmează fără a se încurca :
— Nu vezi, tu, frate, că pare că suntem făcuţi unii pentru alţii ? Numele nostru chiar, afară de puţine litere ce avem noi mai mult, n’are deosebire. Vecini încă suntem. Dela tine pănă la mine n’ai a face zece paşi. Ştii, familia mea de 400,000 de ani tot pe vârful lui Dhawalagiri locueşte. La toate aceste m’am gândit eu înainte de a veni acì. Tu eşti bun de picior, dară pentru mine n’a fost uşor să fac 36 milioane de mile şi încă în costumul meu, cu toate insigniile ce’mi dă drept naşterea să port. Da ce era să fac ? Pentru hatârul moştenitorului meu şi mai sus de tine mă urcam, de aveam unde. O ! Doamne ! Doamne ! că n’a putut D-zeu crea şi alţi oameni odată cu neamul nostru ! Sau de ar fi cel puţin deosebirea mai mică ? Dar’ aşa prea nu se potriveşte, noi de 400,000 de ani şi alţii de eri, de azi… Spune singur, frate, n’am dreptate ?
În timpul acestei lungi peroraţiuni, soarele de putu reculege şi, luând aerul cel mai serios posibil, el zise :
— Dreptate, zeu ! Cum să n’ai dreptate ? Întreabă-mă pre mine când s’a zidit lumea ? Martor sunt, eu, că abia e de 7389 de ani. Dacă, tu şi castelul tău, sunteţi creaţi cu 392,611 de ani mai înainte, cum să vă potriviţi la vechimea neamului ? lucrul cel mai important. Bine te-ai socotit tu ; despre antichitatea familiei numai noi doi ne potrivim ; căci şi a mea n’o fi mult mai nouă decât a ta. Dară gândit’ai oare că ce este bună nobleţa fără prestigiu, fără putere ? Şi puterea, prestigiul de mult le-am pierdut, eu, soare, cum mă vezi. De mult un biet de nuor mă întunecă ! judecă, dar, eu, sau nuorul ce mă întunecă este mai puternic ?…
Şoarecele nu lăsă soarelui nici timp să isprăvească, ci’l salută cu un gest de amicală condeştendenţă şi esi.
— Are dreptate ! Ce este nobleţa fără putere, fără prestigiu ?… Ştiu că era s’o păţesc… Bine că n’am apucat să isprăvesc treaba… Dară totuşi a fost bietul soare de omenie ; mai bine a rămas cu fata nemăritată, decât să facă un păcat cu noi… Se înţelege, dacă nuorul e mai mare, nuorul e mai tare, se înţelege că mă duc la nuor după fată. Dară cum n’am ştiut-o mai ântâiu să nu viu pe acì în zadar.
Nuorul n’are domiciliu fics. Şoarecele caută să’şi ia poalele caftanului în mână şi, cu toate insigniile sale, să plece după nuor, prin spaţiul infinit.
El merse mult, mult. Dela nord la sud, dela ost la vest alergă după nuor zi şi noapte ; în fine, pe neaşteptate, îl întâlneşte deasupra muntelui Ural.
— Bine te-am găsit, amice, îi strigă de departe peţitorul, abia suflând de osteneală.
— Dară ce vânt te-a adus pe acì ? zice nuorul, surprins.
— Două vorbe la urechie, frate.
— Fă iute, căci n’am timp. Vezi, sunt gata de plecare. Vântul mă împinge spre România.
— Frate nuor, şi eu mă grăbesc. Fiul meu m’aşceaptă să’i duc mireasă şi de acì pănă la Himalaya nu este aproape… Dară să încep dela început. Ştii că era să fac o prostie ? M’am fost dus la soare să peţesc fata lui pentru feciorul meu. Eu credeam că şi acum nimenea nu este mai mare, nimenea nu este mai tare ca soarele. Sârmanul de el ! Nu ştiam că i-au trecut zilele cele bune. El singur ’mi-a deschis ochii şi m’a îndreptat la tine, ca la un mai mare şi mai puternic. Aşa fiind, tu, frate nuor, trebuie să’mi dai fata pentru fiul meu. Apoi chiar, tu, să te grăbeşti, familie ca a mea nu găseşti în lumea întreagă… 400,000 de ani, frate nuor, 400,000 de ani vechime ! ce cugeţi ?…
Nuorul, se vede, că era mai puţin grăbit decum zicea, căci se puse pe glume.
— Ştiu, frate şoarece, ştiu, familia ta este mai vechie decât pământul, mai vechie decât soarele şi tocmai de aceasta îţi refus neto fata mea. Crede-mă, nu e pentru tine. Altfel de alianţă ’ţi trebuie ţie. Ce suntem noi, bieţi nuori, în timpul cel de acum. Ce putere ne’a rămas ? Nu’ţi spuseiu, chiar când venişi, că am grabă fiind că vântul mă împinge spre România ? Aşa e, frate, un vânt ne alungă, un vânt ne împrăştie, când voieşte. Deci nu la mine, la vânt mergi după fată, de cauţi partidă mare, cum ţi se cuvine.
— Nici am gândit, că voi afla în lume atâta sinceritate, onestitate şi desinteresare, cugetă şoarecele şi plecă după fata vântului.
Vântul încă nu se află uşor.
Bietul şoarece ’şi roase papucii pănă ce a putut să’l nimerească, pe Marea Neagră.
Îndată ce’l vede, şoarecele îi şi vorbeşte :
— Departe e China, departe sunt Indiile, departe e Himalaya, cred însă că totuşi nu vei fi ignorând cine sunt eu. Sigur ştii că familia mea e de 400,000 de ani, sigur ştii că am un castel în munţii Himalaya, pe vârful lui Dhawalagiri, sigur ştii că am un fecior de însurat, sigur ştii că…
— Toate se pot, zice diplomaticeşte vântul, întrerupându’l, doară va curma vorba.
— Adevărat, toate se pot, dacă s’a putut să ajung, eu, pe acì, pe la tine. Dară să încep dela început. Am plecat de acasă să merg la Peking să peţesc pe fata împăratului pentru feciorul meu, căci credeam că nu voi afla partidă mai nimerită. Pe drum, văzând soarele, m’am răsgândit. De ce să mă încuscresc cu neşte parveniţi când şi soarele, de familie vechie ca a mea, când şi el are fată de măritat ? ’mi-am zis şi am şi plecat la soare. Soarele, a cărui împregiurări de faţă nu cunoşteam, ’mi-a mărturisit însă că a cam scăpătat şi el singur m’a îndreptat la nuor, un omnipotent, zicea el. M’am dus la nuor. Dară şi nuorul a fost sincer, şi el a fost cinstit, căci mi’a zis curat şi limpede că soarele m’a îndreptat rău, că a vorbit aşa poate numai să scape de mine. El a încheiat spuindu-mi că nu nuorul ci vântul are puterea acum, vântul ce sparge, vântul ce sdrobeşte nuorii cei mai mari, într’o clipă. Se înţelege că nu mi’a mai rămas alta decât a veni la tine, vânt, să’ţi cer fata pentru fiiul meu.
— Precum ’ţi-a mărturisit adevărul soarele, precum ’ţi-a mărturisit adevărul nuorul astfel şi eu nu te voi înşela. Eată starea lucrurilor. Zilele unde făceam ce voiam, acele zile de mărire şi putere, sunt departe astăzi. De mii şi mii de ani, de când sunt munţii pe pământ, îşi bat joc munţii de mine. Un Buceci mă opreşte în cale, când îi place. Nu eu, Buceciul e astăzi puternicul ce cauţi. Nu fata mea, fata Buceciului e pentru voi.
— Dacă am făcut atâta cale, mai fac şi aceşti câţiva paşi să nu mă întorc acasă pe neisprăvite.
Făcând şoarecele această reflesiune şi plecă la Buceci.
Ceea ce a zis peţitorul nostru cătră vânt, a repetat din cuvânt în cuvânt şi cătră muntele român. Dară muntele, şiret şi el, răspunse şoarecelui :
— Mare onoare pentru mine, n’am ce zice. Dela Himalaya la Carpaţi ! dela Dhawalagiri la Buceci !… Permite’mi a’ţi arăta a mea recunoştinţă prin o perfectă sinceritate. La începutul lumei eram şi eu ceva. De mine nimenea nu cuteza să se aproprie, necum să mă calce cu piciorul, astăzi un şoarece mă găureşte ! Uităte bine, vezi găuricea lui ? Spune acum drept cine e cel mare, cine e cel tare ?…
Deducerea o făcu şoarecele însuşi.
Peţitorul nu’şi lasă nici timp de a face muntelui complimentele usitate în China şi pleacă la fata şoarecelui din Buceci.
Acolo se şi opri.
Cu prima poştă a scris fiiului seu să vie în grabă că i’a aflat, în fine, mireasă potrivită.
Junele profită de o bună ocasiune, se sui pe un vapor englez, îndrumându-se spre Buceci.
El avu şi buna precauţiune de a lăsa în China hainele chineseşti şi plecă în simplu’i costum cenuşiu, atât de comod pentru călătorie.
Astfel sosi, fără incidente grave, pănă la Constantinopole şi de acì la Galaţi.
La Galaţi voiagiorul nostru căpătă earăşi bilet gratis în un vagon cu zahăr şi seara ajunse la Ploeşti.
Acì îl aştepta mireasa.
Cum erau miresele în China junele nu ştia ; dară pe fata şoarecelui din Buceci îi venea s’o soarbă cu lingura, atât îi părea de frumuşică şi de drăgălaşă.
Mireasa venise cu părinţii sei şi cu tata socru, încă tot în costum de mandarin. Greu se desvaţă bătrânii de fumuri !
Acum începură desbaterile că unde să se facă nunta ?
Aristocratul din Himalaya pretindea că nu se poate loc mai demn de o asemenea solemnitate decât castelul seu strămoşesc de pe vârful lui Dhawalagiri.
Tata miresei, bătrân cu esperienţă şi spirit practic, fu de altă părere.
La nuntă trebuie oaspeţi şi la oaspeţi mâncare, zise el. De ce provisiuni dispuneţi d-voastră prin Indii şi China eu nu ştiu. Ceea ce vă pot asigura e că acì, la doi paşi, avem un loc minunat unde putem ospăta toţi şoarecii din lume.
Ginerele se uită cu mirare şi admiraţiune la aşa o comoară de socru.
Acesta, încuragiat, urmă :
— Loc mai potrivit decât gara din Ploeşti nu se poate afla în lumea întreagă. Toate bunătăţile pământului se adună acì, mergând la Bucureşti.
Chinesul avu un gest de despreţ.
Bucecianul se simţi vătămat şi începu mai cu foc :
— Ce ! ce cugeţi ? Oare nu cumva crezi că murim de foame ca… Nu mai zic nimic, la zile mai să nu’şi facă omul sânge rău. Dară vino şi vei vedè ce nu afli acì ?… Smochine de Arabia, gurmale de Egypet, strafide de Malaga, alune turceşti, nohot şi roşcove din Grecia sunt cu îmbelşugare. Apoi voeşti fructe candiruite franceze şi spaniole ? voeşti bonboane engleze şi italiane ? voeşti dulceţuri de Constantinopole, rahaturi de Smyrna ? de aceste toate afli cât pofteşti. Pentru gusturi mai tîmpite avem acì tot felul de peşti şi sărături ruseşti. Din China au sosit chiar acum cuiburi de pasere şi marinat de viermi şi locuste, adevărate delicatese chineseşti. Brânzeturi îţi plac ? De care fel visezi de acela afli. Între brânzeturile care ne vin din Italia şi Helveţia sunt unele mai atât de bune ca caşcavalul nostru de Penteleu. Cine preferă uscături, încă poate găsi ce’i doreşte inima. Dela postav de Sibiiu şi Braşov pănă la catifele şi brocate de Lyon, dantele de Englitera, Alençon şi Brussella. Mai demult erau şi cărţi româneşti, cărţi care cu anii zăceau acì uitate. Dar’ acum s’au trecut vremile cele. Acum nu mai sunt în ţeară dascăli Greci ce să însufle Românilor ură şi despreţ pentru tot ce e românesc, pentru limbă şi literatură, mai cu deosebire. Acum cărţi de ros nu mai aflăm, cum nu mai vedem români cari numai între dinţi murmurau când ziceau ce sunt. Astăzi toţi vorbesc româneşte, scriu româneşte, cetesc româneşte şi strigă sus şi tare „sunt Român !“ Dară ’ţi-am zis, de foame nu vom peri, lipsuri nu vom duce în România ori şi unde şi acì mai puţin.
Chinesul multe păţise în ţeara lui. Vârfurile lui Dhawalagiri nu erau mănoase. Ceea ce promitea şoarecele român era seducător.
El se şi lăsă sedus.
Nunta se ţinu la amintitul deposit general, unde se adunară şoarecii cu sutele, cu miile.
Numai din fărmiturile căzute se puteau acì ospăta, ca la ospăţ împărătesc.
Adunarea fiind număroasă, merindele îndestulătoare, nunta ţinu trei zile şi trei nopţi.
În fine osteneala alungă pre oaspeţi în găuricele lor respective.
Atunci şi junii însurăţei căutară să’şi creeze un domiciliu propriu, separat.
Nu mult timp a trecut şi îi aflarăm deplin instalaţi, la poalele Buceciului, la rădăcina unui arbore găunos.
Aflându-se în elementul lor, sigur vor trăi acì mulţi ani fericiţi.
Cine a descântat bătrânului şoarece chinesesc ? Aceasta e un myster. Dară de schimbat s’a schimbat de nu’l mai cunoşti. Costumul chinesesc l’a lăpădat şi de vechimea familiei sale sau de castelul seu nici că mai pomeneşte.
Dară nici îi trece prin minte să părăsească vre-odată mănoasa Românie.
Ba să’l vezi încă cum vorbeşte, scrie şi ceteşte româneşte !
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu