- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti sau ste, sti, după caz ;
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ;
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
- Litera ĭ a fost înlocuită cu i ;
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu, pociu, voiu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: antâiu, étă-l (în loc de étă’l), scapà (în loc de scăpà), erăşi (în loc de érăşi), l’aş (în loc de ’l-aş), se (în loc de sĕ), IV (în loc de VI), şésă ḑeci (în loc de şésăḑeci), Industria (în loc de industria).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Privighitoarea şi împăratul
- Scroafa şi lupul
- Boldul ascultător
- Oglinda pocită
- Floarea din rai.
Degetarul de aur şi degetarul de fier
de Constanţa de Dunca-Schiau
1881
I
Soarele bătea tocmai în fereastră. Sculele espuse luciau cu atât mai tare. Era la cel ântâi giuvaergiu din calea Mogoşoaiei, stradă ce poartă astăzi numele glorios de „Calea Victoriei“ pentru că victorioasă reîntrase, pe dânsa, în Bucureşti, armata română dela Plevna.
Diademe de briliante pentru princese, lanţuri masive de aur pentru banchieri şi bogătaşi, tabatiere de argint pentru generali în pensiune, coliete şi braţelete pentru cântăreţe şi artiste, inele şi medailoane pentru mirese, toate străluciau în acea fereastră, ca nicăiurea.
Mulţi trecători se opreau acì ; mulţi admirau aceste scumpeturi ; dară de cumpărat numai la puţini le da mâna să cumpere. Fie-care obiect costă sute, mii, mii de mii de galbeni. Erau atât de bogate !
Ce de aur ! Ce de pietre scumpe !
Între toate aceste minunate giuvaeruri, mai minunat era un degetar de aur. Diamante şi rubine îl împodobeau de sus pănă jos. Toate razele soarelui păreau a fi fost aşezate în el, atât era de sclipitor.
Ceva mai maestros nu se lucrase la Paris ; ceva mai preţios nu se adusese la Bucureşti.
Dară şi ceva mai închipuit pe frumuseţa şi bogăţia lui greu s’ar fi aflat pe lume.
Să fi văzut cu ce mândrie se uita de sus, de pe perina sa de catifea roşie ! Nici ţiganul când s’a făcut domn n’o fi fost mai trufaş.
Ce privire ! oh ! ce privire de despreţ era acea ce arunca el pe lădăţuia de lemn alb a unui copil care vindea, pe stradă, degetare de fier !
Eu nu o poci uita.
Cred că nici D-zeu nu uită şi nu eartă asemenea priviri.
Nici copilul, nici lădăţuia, nici degetarele nu meritau înfruntare. Mai curând compătimire.
Soarele ardea şi copilul avea capul gol. Praful era mare şi lada neacoperită. Degetarele încă, prăfuite şi ruginite, stăteau grămadă, de nici se mai cunoşteau. Greu era de nimerit a cui milă să plângi mai ântâi : au a micului neguţător, au de a bietei marfe ce purta.
În loc de plânge, degetarul de aur, văzându’i, rîdea ; un rîs batjocoritor.
Copilul nu vedea nimic. Flămând şi ostenit, el cugeta numai la vânzare. Degetarele, smerite, încă păreau a aştepta vre-un muşteriu.
În etagiul umbrit, pe moalea’i perină de catifea, aristocraticul degetar de aur n’avea nici grigi, nici lucru. Neocuparea la multe rele te împinge. De urît, el se legă de bietele degetare de fier şi începu a le vorbi :
— Dar’ cât o să mai staţi p’acì ? Tocmai în apropiarea mea v’aţi găsit locul ? Cine credeţi c’o să vă cumpere, văzându-mă pre mine ? De proastă viţă mai sunteţi că n’aveţi batăr atâta minte în capul vostru, să pricepeţi că fiinţe aşa ordinare nici n’ar trebui să se arete la lumina soarelui. Doar n’o să vă puneţi cu mine, cu mine cap-d’-opera unui artist ! Dar poate nici ştiţi că sunt de aur, de aur curat şi diamante şi rubine ?
Degetarele de fier se uitau lung la dânsul, nepricepându’i intenţiunea ; căci a crede că un degetar de aur şi diamante vorbeşte aşa numai de flori de măr nu le părea admisibil.
Însă degetarul de aur continuă :
— Ştiţi că sunt curios a afla care vă sunt speranţele ? Ce deget de princesă aveţi a împodobi ? pe ce mese de regină aveţi a sta ?
— Domniţo, răspunse unul din degetarele de fier, te înceli suposându-ne ridicole pretenţiuni. Noi nu stăm acì ca să’ţi facem concurenţă. Altele sunt grijile, altele sunt nevoile noastre ; căci şi menirea noastră pe lume este cu totul deosebită. Dumneata poţi fi făcută să împodobeşti mesele reginelor sau să stai pe degetele princeselor noi însă avem datoria de a lucra, de a lucra în folosul săracilor. Copilul ce ne poartă are a’şi câştiga pânea vânzându-ne şi femeia ce ne va cumpăra are a’şi agonisi esistenţa sa cu noi.
— Şi, zeu, credeţi că o să vă ia cineva ? Când junele se însoară, oare alege el fata săracă şi urîtă ? Cum credeţi că tocmai lângă mine o să aflaţi cumpărători ?
Degetarele de fier se găteau să răspundă cu obicinuita lor modestie ; dar’ o fetişoară curată şi frumuşică se apropiase de lădăţuia de lemn alb.
Un timp ea privise espunerea giuvaergiului, admirase degetarul de aur, apoi, adresându-se cătră micul neguţător, îl întreabă :
— Bune’ţi sunt degetarele ?
— Doar sunt de fier, cum să nu fie bune ?
Un degetar lung şi subţire, dur şi solid părea că zice :
— Copiliţă dragă, pune-mă la probă şi vei vedea ce iute împing acul. De ţi-ar da D-zeu atâtea zile cât vei putea lucra cu mine. De spart nu mă sparg, de perit nu per.
Copila de multe ori fusese silită să renunţe la dejunul seu pentru a’şi înlocui degetarele perdute. Promisiunea degetarului o îndemnă a’l cumpăra.
Plătindu’l ea îl puse în corfiţa sa de lucru şi plecă la scoală.
— D-zeu să’ţi ajute ; căci astăzi voi mânca ceva, zisese micul neguţător, primind zece bani de la scolăreasă.
Degetarul de aur, din fereastra sa, văzuse cele petrecute şi’şi cugetă :
— Ce prost gust ! A vedea un degetar de aur şi a cumpăra unul de fier !…
II
— Elisa face minuni.
— A brodat cea mai frumoasă batistă în scoală.
— Şi numai în trei săptămâni.
— Parecă zinele îi ajută.
— Zina ei este degetarul cel nou.
— Apoi să mai doreşti degetar de argint !
— Ba nici de aur.
— Trăească degetarele de fier ; căci parecă lucră singure.
— Şi nu se sparg.
— Şi nu se perd.
Astfel vorbiau elevele în clasa de lucru din scoala secundară de fete ; acea scoală care, sub direcţiunea d-nei Zăhărescu, producea minuni, ca cuseturi.
Elisa suridea ascultând. Era adevărat. De când avea degetarul de fier, lucrul seu avea un sporiu deosebit.
Degetarul de fier nu’şi petrecea însă zilele numai la scoală. A casă încă îl întrebuinţa mult Elisa.
Dimineaţa, cum se iviau ziorile, fetiţa îl scotea din cutie şi, cu dânsul pe deget, cosea mii de lucruri frumoase, stând la fereastră.
Fereastra era taman la poarta grădinei Cişmegiu.
Paserile cântau. Frunzele, cu un freamăt dulce şopteau la adierea vântului. Apa lacului se mişca încet şi lebedele băteau undele cu albele lor aripi, ca nişte fantastici lopătari a unor bărci nevăzute.
De câte ori ridica mâna şi trăgea acul frumoasa copilă, degetarul arunca câte o repede privire, prin lucia sticlă. Ce nu vedea el atunci ?
Trupe de copii cari întrau în grădină sărind şi jucând. Unii cu pile, alţii cu baloane ; alţii earăşi cu cercuri, cu cai, chiar şi cu velocipede. Fetiţele toate aveau paiaţi sau păpuşi în braţe, păpuşi mai ales.
Domni, doamne, domnişoare elegante încă se preumblau cu pas măsurat, vorbind şi surizând. Cerşitori fericiţi de banul căpătat, ades erau de văzut. Lăutarii nu încetau cu cântările lor dela răsăritul pănă la apusul soarelui ; ba chiar şi pănă noaptea târziu.
Apoi veneau nemţi cu minavete şi cu câni cari jucau vals ; turci şi italiani cu maimuţe în frac roşu sau rochie cu coadă. Ce comedii nu erau pe acolo ?
Ziulica întreagă să nu te fi mişcat din loc, de privit aveai ce privi.
Dar’ copila frumoasă nu stă tot la fereastră. Ea zilnic mergea la scoală şi degetarul mergea cu dânsa.
Pe cale timpul nu era lung. La tot pasul, prin ferestre espuneri splendide de haine todeauna nouă, totdeauna cu măestrie lucrate.
De avea un moment liber, scolăreasa se oprea acì privind cu deamănuntul fie-care croitură, fie-care cusetură.
Degetarul de aur, din etalagiul giuvaergiului, vedea totdeauna pre fetiţa cum observă, cum studiază, cum caută a învăţa !
Şi văzând copila, văzând degetarul de fier, acum nu’l mai pornea rîsul. Poate cugeta la zilele lui monotone şi la viaţa animată a degetarului de fier.
La scoală degetarul avea plăceri şi mai numeroase.
Cum întra copila în clasă, îşi aşeza paneraşul cu lucru şi cu degetarul seu între corfiţele de lucrat ale camaradelor sale.
Câte nu’şi povesteau atunci toate degetarele, tuturor fetiţelor ?
Ele vedeau atâtea lucruri şi auziau şi mai multe încă !
Cine vede şi ascultă multe, multe ştie şi multe poate spune.
În oarele de lucru, când degetarele de pe degetele copilelor se întreceau care va împinge acul mai repede, una din eleve cetea istorii. Doamne ! cât erau de frumoase şi de feliurite !
Unele cu împăraţi buni şi cu oameni de omenie ; altele cu zine frumoase şi cu copii ascultători. Altele earăşi cu călătorii lungi şi ţări străine.
Apoi veneau istorii din epocele trecute. Degetarele ştiau acum ce s’a petrecut în lumea întreagă şi în toţi timpii. Ele auzise despre romani, despre isbândele lor, despre domnia lor universală. Auzise despre grecii antici, despre timpii lor heroici, herculeani ; despre poesia lor homeriană şi despre epoca lor cea mai glorioasă : secolul lui Pericles. Momentele măreţe ale acestei epoce, artele sale, sculptura, pictura sa, philosophia şi morala sa aproape creştină erau ades citate în scoală. Aceste pagine admirabile, cele mai miraculoase din istoria spiritului uman, această epocă de o grandoare neasemânată erau lectura favorită a copilelor române. Cum doreau ele atunci şi pentru patria lor zile de glorii belice, ca a strămoşilor romani ; zile de splendori spirituale, ca pe timpii lui Platon, Phidias, Apelles şi mulţi alţi bărbaţi mari.
Plăcere le făcea însă şi cunoştinţa ţerilor moderne. Ades, ades auziau degetarele lăudându-se industria francezilor atât de înaintată şi ideile lor şi mai înaintate ; ades se cetea şi despre comerciul englezilor şi călătoriile lor maritime, despre Indii ; despre trecutele descoperiri spaniole, despre America şi viitorul acestor lumi nouă sau înoite. Se menţiona încă sălbăticia insularilor australiani şi misera stare a popoarelor fără cultură, fără industrie, fără mijloace de esistenţă şi propăşire. Toate aceste se ceteau, toate aceste se povesteau şi toate pătrundeau inima şi spiritul copilelor şi încântau şi pre degetare.
Ce timp interesant ! Ce zile fericite !
Astfel trecură zile, luni, ani.
La fie-care esamen, Elisa dobândea premii de studiu ; dar şi mai multe premii de lucru de mână.
Cuseturile şi brodăriile sale erau deja vestite.
Se făcu în Bucureşti o mare esposiţiune de industrie naţională. Nu numai femeile din România întreagă ; dar şi femeile române din toate părţile, unde erau români, trimiseră tot ce lucrase mai bine.
Obiectele espuse de Elisa, lucrate cu acul şi cu degetarul ei, întrecură pe toate celelalte.
Medalia de aur, prima medalie, o obţinu Elisa.
Şi abia împlinise douăzeci de ani.
Elisa era acum prima cusetoare, prima brodăreasă română.
Ce fălos era degetarul ei !
Şi cum să nu fie ? Despre talentul şi perfecţiunea lucrului Elisei se vorbea în toate gazetele. Comande de lucru îi veniau din toate unghiurile ţerei.
Degetar mai activ nu era în România.
III
Schimbare era în multe, nu se putea tăgădui.
Degetarul avea ochi buni ; el observase nimerit.
În anii trecuţi, junele modest, în haine simple dar bine îmbrăcat, care venia de schiţa arbori şi flori, lucra tot în fundul grădinii. Acum îşi aşeza totdeauna cavaletul sub fereastra Elisei. Juna cusetoaresă cosea în această veară mai des la vechiul seu loc de scolăreasă. Şi totuşi degetele ei nu se mişcau regulat, ca odinioară.
Câte odată degetarul trebuia să mâne acul cu o repeziciune febrilă. Altă dată însă veniau unele lungi pause, neobicinuite. Elisa pleca atunci capul şi sta gânditoare. Ce cugeta oare ? Aceasta remânea un myster chiar pentru vechiul credincios.
Uitându-se în grădină, juna fată schimba feţe. Lucru earăşi de tot nou.
Uneori încă se scula dela locul seu fără nici o treabă. Apoi tot ea venia, pe vârful picioarelor, şi, de după perdea, privia în grădină.
Părea că tot doreşte să afle ceva. Ce ? Asta ar fi voit şi degetarul s’o ştie.
Cine crede că organele unui degetar de fier sunt mai puţin delicate decât acelea a unui degetar de argint sau de aur poate vedea acì că se înşeală. Degetarul Elisei era simţitor, foarte simţitor.
Ce se petrecea, el nu putea înţelege, dar că se petrecea ceva, el o simţia bine.
Mai cu deosebire se mira de privirile ce junele desemnator arunca spre fereastră.
Pentru ce şi pentru cine se uita frumosul şi tăcutul june tot în sus ?
Au doară acest străin voeşte să afle cât de repede ştie mâna acul un degetar de fier ?
Se vede că aceasta era causa.
Se vede că pentru aceasta erau acele priviri atât de lungi, atât de adânci, atât de dese.
Ca să nu mai încapă îndoeală, degetarul se hotări să facă chiar în acea zi o încercare.
Strimtorat de aproape, artistul trebuia să’i răspundă şi astfel adevărul eşia la lumină.
În acea zi Elisa se mănică mai de dimineaţă, ca ori când.
O nelinişte deosebită o agita. Parecă aştepta să se restoarne un munte sau să se deschidă ceriul.
Despre conspiraţiunea degetarului seu ea nici visa şi totuşi aştepta, pe neştiute, să i se întâmple ceva, ce nu i s’a mai întâmplat.
De ar fi venit şi astăzi în grădină junele desemnator cu cavaletul seu, cu portofoliul seu de schiţe ar mai fi avut şi ea o distracţiune.
Dar’ taman astăzi el nu sosise.
Neliniştea Elisei sporea.
Pre degetar încă nu’l ţinea locul.
El îşi avea planul făcut şi cu atât mai mult doria sosirea junelui artist.
În fine eată’l în depărtare.
Degetarul îl vede şi stă gata.
Artistul e acum sub fereastră.
— Tups ! sare degetarul din degetul Elisei tocmai pe capul necunoscutului şi de acolo la picioarele lui.
Acest incident nu făcea parte din combinaţiunile degetarului.
Intenţiunea lui fusese de a sări în calea şi nu în capul junelui. Recunoscându’şi nedibăcia, el îşi perdu cumpătul şi nu mai putu scoate o vorbă din gură.
Sta acum acì şi nu ştia ce să facă.
Artistul însă nu şede pe gânduri.
Cum vede degetarul jos, îl ridică, îl priveşte, îl sărută, aruncă ochii sus la Elisa şi ese din grădină.
Zece minute mai târziu, d. Manoil Mircescu, artist desemnator, era presentat în toată forma d-rei Elisa Scorţescu, cusetoare şi brodăreasă.
Degetarul fu înapoiat de cătră junele artist cu o mână tremurătoare. Elisa îl luă roşind.
Săptămânile viitoare ce s’a petrecut în casa cusetoarei, degetarul n’o ştie spune. Şirul vorbelor şi a faptelor îi scăpă din vedere. Acum sta mai mult în cutie.
Aceste fură singurele zile nouroase din vieaţa degetarului de fier.
Nu era însă Elisa femeia ce o poate duce mult fără lucru. Degetarul earăşi fu scos din cutie, earăşi pus pe deget.
Dar’ acum Elisa nu mai era singură şi nici cu elevele sale. Manoil Mircescu sta lângă dânsa, la fereastra deschisă.
Florile din grădină se uitau la ei întrebându-se ce oare şoptesc ?
Se petrecea acì ceva şi mai nou.
Degetarul asculta ; dară ce era nou nu putea afla.
Junii mai mult se priveau decât vorbeau.
Totuşi odată două cuvinte neauzite resunară la a lui urechie.
„Iubire… soţie…“
Apoi se făcu o lungă tăcere.
Elisa sta cugetătoare. În fine vorbi :
— Dară sunt orfană ; n’am nimic, nimic decât acest degetar.
— Când acest degetar e pe degetul d-tale el plăteşte milioane, zise artistul. Apoi şi eu am numai creionul cu care desemnez.
— Potrivită asociaţiune, zimbi Elisa.
Manoil răspunse serios.
— Cea mai potrivită. Două inimi care se iubesc şi patru mâni care lucră e tot ce trebue pentru fericirea unei însoţiri.
La visita următoare degetarul văzu, cu uimire, că Manoil nu venise singur.
El adusese un inel de aur.
Inelul avea numai două litere gravate „M. M.“
Şi totuşi o fericire deplină luci în ochii Elisei, când Manoil Mircescu îi puse acest simplu inel pe degetul al patrulea.
— Multe am văzut, multe am auzit ; dar’ multe încă nu pricep, mărturisi degetarul, surpris.
El deveni mai atent doar va vedea şi auzi ceva ce să esplice toate.
Un cuvânt earăşi nepomenit aţîţă mai mult curiositatea degetarului.
Când Elisa se afla singură, inelul cel cu două litere îi şoptea vorba :
„Mireasă.“
— Mireasă ! ce fi aceea mireasă ? se întrebă degetarul ce, din multă afecţiune pentru stăpână-sa, devenea indiscret.
Într’o zi el întrebă pre inel ce este „o mireasă ?“
Inelul însă numai cu Elisa vorbea.
Poate pentru că Elisa îl sărutase de mai multe ori.
Bietul degetar se puse earăşi pe observat ; apoi făcu această conchidere :
„Mireasa este o fată frumoasă şi cuminte care cugetă mult, care suride ades, care plânge câte odată ; care sărută de multe ori un inel cu o cifră de pe degetul al patrulea, care roşeşte când îi vorbeşte un june, tot acelaşi june. Mireasa încă lucră mult, coasă ziua, croeşte noaptea, cumpără ce poate şi cât poate. În timpul ce lucră mireasa un june, tot acelaşi june, o priveşte cu fragezime, cu ochi plini de fericire şi speranţă.“
— Înduioşitor lucru este o mireasă, îşi zise degetarul, constatând bine cele ce vedea.
Apoi începea şi el să se uite cu plăcere la junele artist.
Poate avea o presimţire că de acum sub ochii lui Manoil o să înceapă pentru el, o nouă eră de glorie şi activitate.
A face descoperiri noui, degetarul n’a mai avut timp în lunile viitoare. El ajută Elisei a’şi coase zestrea. Ziua, noaptea tot lucra şi tot lucruri frumoase şi utile.
În fine totul se găti ; şi haina de mireasă şi vălul cel lung. Parecă mâni de zine lucrase la ele atât erau de fine, de albe, de artistic făcute.
Într’o dimineaţă degetarul de fier sta în paner, pe masa de toaletă curată şi împodobită. Elisa, în haina albă, cu vălul cel lung, cu cununa pe cap, era în mijlocul camerei. Amice bătrâne şi tinere o încungiurau.
Manoil întră cu un buchet de flori albe.
Şi el nu era îmbrăcat ca în toate zilele. Şi el era de o eleganţă deosebită. Faţa încă îi lumina de bucurie.
Manoil presintă buchetul miresei sale şi toţi se scoală să plece. Unde ? Eată ce ar fi voit degetarul să mai afle.
O damă, scump învestită, sărută pre Elisa şi’i pune la gât şi la mâni scule de preţ mare.
Era nuna şi nănaşa-sa.
Închiând colietul, un bumb i se desprinse.
Elisa îşi ia acul şi degetarul să coase acest bumb.
Lucrul se face cu grabă. Din distracţiune mireasa pune degetarul în businar.
Două minute mai târziu, degetarul de fier mergea, în caretă cu patru cai, între mireasa şi nănaşa cea bogată, la biserică, la Sărindar.
Pe Calea Victoriei nunta făloasă atrăgea toate privirile.
Degetarul de aur, încă tot în etalagiul seu, tot pe perina sa de catifea roşie, învechită acum, făcu ochi mari văzându’i.
Nu ştiu, zeu ! de nu ’i-ar fi plăcut acum mai bine să fie un degetar de fier.
Dar încă la biserică ! Ce de lume ! Ce de făclii ! Ce ceremonie pompoasă !
Toţi boerii cei mari, toate damele cele ântâi îşi ţinură de datorie să onoreze cu presenţa lor mare serbare a bravei copile care, cu acul şi degetarul seu de fier, ajunsese o celebritate în ţeară.
Elisa jură la altar iubire şi credinţă lui Manoil şi Manoil încă, din fundul sufletului, îi făcu acelaşi jurământ.
Părechie mai fericită nu era pe lume.
IV
Earăşi o schimbare în casa Elisei.
Lucrurile vechi fură scoase afară. Mobile nouă împodobiau acum îndemânaticul interior. Canapele bine tapiţate, scaune noi şi comode, covoare călduroase, mese şi dulapuri sculptate arătau acum că în această casă domneşte avuţie.
Degetarul de fier tremura de frică şi’şi zicea ades :
— Atelierul stăpânei mele a luat un avânt nepomenit. Stofele aceste bogate, gazele aceste fine ce ea coasă şi brodează poate curând nu le va mai lucra cu mine, simplu degetar de fier. Oare nu voi merge şi eu după lucrurile învechite ?… Oare nu cumva un degetar de argint ?… oare nu cumva un degetar de aur ?
Bietul degetar de fier nu’şi putu termina idea, lacrimile îl înecau.
Era adevărat atelierul Elisei luase dimensiunele unei fabrici, unei fabrici de rarităţi de când Manoil desemna florile şi paserile ce broda Elisa cu elevele sale.
Costumele româneşti, cu desemnele lor nouă şi originale, cu broderiile lor neasemănate de aur, metasă şi pietre scumpe se adoptase nu numai în România dar’ în toate ţerile unde erau dame elegante şi de gust.
Dacă damele române mai purtau încă haine dela Paris, parisiancele mai mult încă comendau costume dela Bucureşti.
Degetarul de fier lucra acum mai mult decât ori şi când, sta tot pe degetul Elisei, alături cu inele de briliant.
Cu acest degetar a cusut doamna Mircescu scutecele primului seu copil.
Tot cu dânsul a lucrat tot ce trebuia celor cinci copii ce ’i-a trimis Dumnezeu.
Şi când drăgălaşele sale fetiţe începută a lucra, tot cu degetarul de fier pe deget le-a învăţat juna mumă a coase până ce făcu din ele artiste.
V
Ştim că la nunta Elisei, degetarul de aur era încă de vânzare în fereastra giuvaergiului.
De zece ani sta acì. Zece ani sunt lungi când n’ai de lucru şi tot aştepţi.
Câte umilinţe, câte ruşini trebui să înghită el în aceşti zece ani !
Când se oprea acum vre-un trecător şi se uita la el, degetarul de aur, cu toate diamantele sale, simţia inima bătându’i.
— Poate… poate va întra… poate va întreba de mine… poate chiar mă va şi cumpăra, îşi zicea el încet, să nu cumva să’l audă degetarele de fier ce se vindeau în apropiere.
Însă deşi întra cineva în magasie, deşi cumperau ceva damele frumoase, domnii eleganţi, ei luau fel de fel de lucruri dară nu degetare de aur şi diamante.
Odată, o singură dată întrebase cineva şi de preţul degetarului.
Comerciantul răspunse :
— Mă costă trei sute de galbeni : bucuros ’l-aş da fără profit, ba aş mai pierde ceva, numai să scap de dânsul.
Sermanul degetar de aur ce trebuia să audă !
Un mire veni la giuvaergiu să aleagă scule rare şi preţioase. El trimise fidanţatei sale o ladă plină de presente care de care mai scumpe şi mai frumoase. Totul a fost primit cu mare bucurie ; numai degetarul de aur fu înapoiat şi schimbat pe o părechie de catarame de papuci. Rubinele de pe degetar roşiră mai mult de ruşine decât de necas. Dar n’avea ce face ? trebui să înghiţă şi acest afront.
„Tot sacul îşi află petecul“ zice un proverb românesc.
În fine sosi şi partea degetarului de aur.
O damă elegantă mersese pentru câteva zile la moşia sa.
Fără veste Dumnezeu îi trimise acì o fetiţă.
Copila trebuia botezată. Amicii proprietăresei erau departe ; ea ceru bătrânei sale arăndăşiţe să’i boteze copilul.
Bogata neguţătoreasă fusese de multe ori nănaşă ; dară nici odată la boeri aşa mari. Ocasiunea îî era bine venită să’şi poată areta bunul gust şi avuţia cătră stăpâna moşiei.
Căutând pentru finuţa sa un dar de botez ne mai pomenit şi scump, ea merse la Bucureşti şi cumperă… ghîciţi ce ?
Ea cumperă degetarul de aur diamante şi rubine.
Este adevărat că îl cumperase pe preţul jumătate. Boereasa aceasta nu o va şti şi sigur se va mira de raritatea şi bogăţia presentului.
Degetarul îşi muşca buzele văzându-se vândut sub valoare ; dar’ de ales nu putea alege. Chiar în aceaş zi plecă cu baba la moşie.
În fundul businarului bogatei arăndăşiţe, învălit în cincisprăzece hârtii şi hârtiuţe, degetarul medita la viitorul seu.
Ce soartă îl aşteaptă oare ? Cu cine şi cum avea să vieţuească de acum ?
Trăsura ce ducea pre degetar pe calea necunoscută era şi ea cu patru cai.
— Cu patru cai caută să ajungi departe, să începi o cariere măreaţă, o esistenţă veselă şi elegantă, îşi cugeta degetarul, plin de speranţă.
Degetarul de aur îşi avea şi el acum oara sa de fericire. Însă o singură oară !
Deştepţiunea amară nu era departe.
La botez toate ilusiunele fură pierdute.
Scos din businarul bătrânei, desvălit de toate hârtiele şi hârtiuţele ce’l înfăşurau, el fu presentat finuţei ce nici vedea, nici înţelegea.
Dama elegantă îi aruncă o privire ; dar ce privire !…
Degetarul, deşi de aur, carte multă nu învăţase, psychologia mai puţin. Mişcările sufletului omenesc nici le studiase, nici le cunoştea, totuşi căutătura lucsuoasei aristocrate o înţelese îndată. Ea zicea curat şi limpede :
— Păcat de bani ! Ce nu s’ar fi putut cumpera cu astă sumă ?
Banii nu’i dăduse ea ; suma numerată n’o costa nimic şi totuşi o regreta.
Ce nouă ruşine pentru preţiosul degetar !
Bine că putu ascunde astă ruşine în fundul coferului cu argintăria veche şi scule demodate unde fu aruncat îndată după botez.
Acì zăcu douăzeci de ani.
Douăzeci de ani până la nunta finuţei arăndăşiţei, care acum era fată mare.
Scos din închisoarea sa de douăzeci de ani, cum zări lumina zilei, degetarul începu a străluci de bucurie.
Speranţa îi revenea şi dânsa ilusiunele.
Nouă deştepţiune.
Degetarul fusese scos din fundul lăzii numai pentru a fi dat la giuvaergiu să’i scoată diamantele şi rubinele destinate a împodobi bumbi de manşetă.
Din întâmplare nu’i căzu nimerui aminte că aurul se poate topi şi astfel scăpă degetarul cu zile.
Slutit şi schilăvit o mai duse bietul degetar câţiva ani prin toate unghiurile casei stăpânei sale.
Găsindu’l odată una din copilele junei dame în o cutie cu bumbi despărechiaţi, ea se jucă atât cu dânsul pănă ce’l pierdu, în grădină.
Femei serimane pliveau pe acolo. Una din ele, fără a cugeta la reu, găsindu’l, îl puse în sin.
Vecina şi duşmana bietei lucrătoare o vădu şi o denunţă.
Înspăimântată, naiva femeie, earăşi fără a cugeta mult, aruncă obiectul incriminător, peste gard, în gârla de alături. Astfel spera a scăpa de belea.
Dar’ reul numai cu vârful degetului de’l atingi, anevoie te mai poţi mântui de el.
Nesocotita lucrătoare plăti cu viaţa greşala de a nu fi înapoiat degetarul ce a fost găsit.
Urmărită pentru furt — căci degetarul era străin şi aflat pe loc străin — judecătorii o declarară pe femeie culpabilă şi condamnară la doi ani de închisoare.
La doi ani, căci degetarul nu fusese de fier, ci de aur.
Doi ani însă n’a împlinit biata lucrătoare în neagra carceră.
Ruşinea o ucise peste puţine luni.
Moartă în spitalul condamnaţilor, ea zace acum în groapa comună a criminaliştilor.
Acesta fu evenimentul cel mai memorabil din viaţa degetarului de aur.
Din fundul gârlei nu ’l-a mai putut scoate nimenea.
În mocirlă a remas pentru totdeauna îngropat.
VI
Din atelierul Elisei se trimise la esposiţiunea universală confecţiuni, dantele şi brodării ce au făcut epocă în analele industriei.
Comandele din străinătate erau acum atât de numeroase încât şeasăzeci de desemnatori formaţi de Manoil şi cinci sute de lucrătoare, eleve de ale Elisei, nu puteau lucra destul pentru a satisface toate cererile.
Fiicele domnului şi doamnei Mircescu creară cinci fabrici succursale. Elevele Elisei, cele mai vechi, încă se respândiră prin ţeara întreagă, creând pretutindenea atelieuri nuoi, nouă industrie.
Atelierul Elisei, fabrica mumă, purta titlul :
„La degetarul de fier.“
Era aşezat în propriul seu palat.
Regina ţărei acì îşi făcea hainele sale.
Mantia regelui acì se brodase.
Splendide costume româneşti ca acì nicăiurea nu aflai.
Catrinţele, fotele, şurţurile nici se vedeau de flori de aur şi mătasă. Rosele şi vioarelele, împletite în ghirlande gracioase păreau rupte din grădină şi aşezate acolo. Pănă ce şi roua lucia pe dânsele. Vîlnicele şi camaşele, subţiri şi diafane ca nuoraşi uşurei, erau preserate cu stele de argint şi aceste stele erau atât de minunat lucrate de nu se vedea firul în ele, ci numai schinteiau, ca stele adevărate.
Bine meritată era reputaţiunea universală a cuseturelor Elisei.
Bine meritată a fost şi medalia „pentru merit“ ce a dobândit dela Rege.
Ea nu numai crea cap-d’-opere de lucru de mâni, ea încă înfiinţă o industrie nouă în ţeară ; o industrie ce îmbogăţi România întreagă.
Elisa astăzi nu mai este ; dar’ opera ei va dura etern.
Tradiţiunele fabricei la „degetarul de fier“ se perpetuă : industria română produce dantelele, broderiile şi costumele româneşti cele mai perfecte.
România nu’şi mai trimite banii din ţeară pentru objecte de lucs ; ci de aiurea se adună acì comori de aur cu care se plătesc cuseturile femeilor ce lucră cu degetare de fier.
Cât pentru degetarul Elisei el încă tot esistă.
Un învăţat propusese să se puie în museul naţional.
Elisa însă lăsă, cu limbă de moarte „ca nepoatele şi strănepoatele ei să nu piardă dar’ să lucre totdeauna cu vechiul degetar de fier.“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu