- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti sau ste, sti, după cum a fost cazul;
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ;
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: plătitus’au (în loc de plătitu-s’au), Unchiul (în loc de unchiul), rida (în loc de ridă).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Privighitoarea şi împăratul
- Scroafa şi lupul
- Boldul ascultător
- Floarea din rai
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Oglinda pocită
de Constanţa de Dunca-Schiau.
1881
Am cetit odată o poveşte. E de mult de atunci. Eram încă copilă. Întreagă nu o ştiu. Începutul numai ’mi-l amintesc. A fost cam aşa :
De mult, de mult, pe la începutul lumei, erau toţi oamenii fericiţi. Un om pre altul iubia ; un om părea altuia frumos. De era ceva urît pe lume de văzut urîtul nu’l vedea nimenea.
Sufletele erau curate toate, ochii toţi limpezi. Parecă era tot soare, tot lumină, tot verdeaţă, tot căldură pretutindene. Umbră, noapte, întunerec nicăirea. Cum să nu fie atunci omul deplin fericit.
Aşa au trecut ani şi veacuri.
Dară ceriul cel mai albastru se întunecă câte odată ; furtuni de multe ori din senin se nasc.
Într’o zi, când era mai soare şi mai frumos, un tunet bubuie, vântul urlă, norii se adună, vijelia isbucneşte, pământul se cutremură, pietrele se restoarnă, iadul se deschide : născocitorul relelor se iveşte pe pământ.
Era negru şi hidos. Avea ochi pe tot corpul, o singură mână, şepte picioare, cincisprăzece limbi ascuţite şi împungătoare.
În sutele’i de ochi avea câte un compas şi tot compasul măsura strîmb.
Cum s’a văzut pe lume a început a se uita giur împregiur.
A zărit un om, doi, zece şi a început să ridă.
Ridea de bătrânii venerabili cu lungi barbe albe, ridea de voinicii cu plete de aur. Ridea de verginele care mergeau cu ochii plecaţi, ridea de fetele cu buze surizătoare. Ridea de matrona ce să închina la biserică, ridea de copiii ce să jucau prin earbă, ridea şi de pruncul sugând la sinul maicei sale.
Şi nu ridea numai de oameni, ridea de fiare, de paseri, de pământ, de arbori, de fructe, de flori ; ridea de zi, de soare, de lumină, de însaşi lumină !
Şi tot aşa rizând a scos o oglindă lungă, a întins-o dela munte până la mare şi, cu un tăciune din infern, a început a desemna tot ce vedea şi tot astfel cum îi părea lui.
Mii şi mii de chipuri de înşirau pe neagra’i sticlă, unul mai întortochiat decât altul.
De te uitai bine, în fie-care chip recunoşteai câte o trăsură din faţa oamenilor ce’ţi erau mai dragi, ce’ţi păreau mai frumoşi. Ba vedeai că sunt chiar ei înşişi pe oglinda pocită ; dară atât erau de suciţi şi de urîţi de’ţi păreau alte năbădănii.
El arătă oamenilor aceste figuri schimonosite şi oamenii începură a ride unul de altul.
Pe când unii rideau, ceialalţi se puseră pe plâns. Aceste fură primele lacrimi omeneşti.
Scopul monstrului era ajuns : numai avea acum ce căuta pe pământ.
— Acì am isprăvit, zise hidoasa nălucă. Acum mai departe… Acum îmi duc tabloul, acest tablou de pe natură, drept la Dumnezeu. Să vadă şi el pre drăgălaşii sei de oameni. Să ştie şi el cum cum sunt astăzi fiinţele ce a zidit. Oare plătitu-s’au să’i mai creeze ? Plătitu-s’au să ne gonească pre noi în fundul pământului pentru a le face loc lor ? Merită ei oare să fie aşezaţi drept deasupra capului nostru ?
Şi născocitoriul de rele, cu slutita lui de oglindă, se urcă drept la ceriu.
Înainte de a ajunge la D-zeu, el se opri sus deasupra nourilor, în o lume nouă, pământ necunoscut, unde văzu că se joacă copii omeneşti cari de mult părăsise pre părinţii lor. În acea lume era numai aer şi flori. Din flori sorbeau copilaşii ambrozie, prin aer sburau cu aripi de fluturi.
Cum zăriră copiii năluca străină, cu marele seu tablou, îl încunjurară cu miile, cu milioanele.
Toţi apucă oglinda, toţi voesc să vadă ce e nou.
— E mama !
— E tata !
— E unchiul !
— E vărul !
— E amicul !
— E fratele !
— E sora !
— Ah ! dară cum sunt de schimbaţi !
Astfel strigară copiii unul după altul, apoi toţi la un loc.
— Dară să vede că sufer ?
— Jalea după noi poate îi usucă ?
— Dorul de noi îi prăpădeşte, adăugeau copiii şi se uitau tot mai lung şi mai trist la oglinda uricioasă.
— Sbor eu la mama astă noapte şi’i şoptesc eu ceva la urechie, zise un ânger alb, cu aripi albastre.
— Dară Dumnezeu trebuie să le fi zis demult că suntem fericiţi, observară mai mulţi ângeraşi deodată.
— Totuşi s’a petrecut ceva rău pe lume de s’au făcut iubiţii nostri atât de necunoscuţi !
Şi astfel vorbind, o tristeţă straniă, un dor nespus cuprinse pre bieţii copilaşi.
Născocitorul reului eară începu să ridă. El ridea de durerea morţilor.
Şi rizând întinse mâna spre neagra’i sticlă.
Acum putea merge mai departe : văzuse şi pe ângeri plângând.
— Bums !!!
Aerul a răsunat cum nu s’a mai auzit.
Nu ştiu au din mânile ângerilor, au din ciuntita mână a făcătorului de rele, tabloul căzu jos, jos pe globul pământesc.
Căzând, oglinda se isbi de un vulcan arzător, în mijlocul Oceanului.
Acì în mii şi milioane de bucăţi s’a sfărimat.
— Bine că s’a sdrobit ! strigară copilaşii înveseliţi.
Odată cu tabloul seu şi cel ce numai rele vede şi născoceşte, din ceriu în mare fu rostogolit.
Din boarea gurei sale, din ţandările oglindei afurisite şi din focul ce eşia din măruntaele pământului născură mii şi milioane de monstri, în mare.
Abia a deschis ochii, abia a auzit, abia a văzut şi a şi început a se muşca, a se bate, a se lupta, a se ucide.
Dară înainte încă de a simţi, ei înghiţise pe urzitorul lor.
Născocitorul relelor perise prin înseşi făpturile sale.
Acum remâne ca monstrii să se devore unul pre altul până ce cu toţii se vor destruge.
Atunci reul va peri desăvârşit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu