- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti ;
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ;
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor raiu, soiu, căpătâiu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: ne călcate, sciintifice (în loc de sciinţifice), Dḑeu (în loc de D-ḑeu), mari (în loc de mare), pliscul (în loc de piscul), vĕḑut’o (în loc de vĕḑut-o), értăne (în loc de értă-ne).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Privighitoarea şi împăratul
- Scroafa şi lupul
- Boldul ascultător
- Oglinda pocită
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Floarea din rai
de Constanţa de Dunca-Schiau.
1881
I
Un ânger sbura prin ceriu. Braţele îi erau pline de flori.
Sburând, el mirosea şi săruta florile sale. Şi cum le mirosea şi le săruta una îi scăpă din mâni.
Oamenii, văzând-o, cugetau că a căzut din ceriu o stea ; dar’ era o rosă din paradis ce lunecase pe pământ.
Din întâmplare ea picase la marginea unei păduri tinere, între neşte tufoşi mărăcini.
Floarea din rai îndată şi prinde rădăcină, sloboade mlădiţe ; crengele’i cresc şi se acoper de frunză şi flori cum nu s’au mai văzut pe acì.
Un spin o zăreşte.
El se pleacă, se uită, o măsură din vârf până la tulpină, şi vorbind cu parapon zice mărăcinilor :
— Ean veniţi vedeţi ce oaspe nou ne-a sosit, ce comedie de floare s’a ivit pe acì.
Scai, scăeţi, ghimpi, urzici şi ce mai locuia prin pregiur, toţi aleargă strigând :
— Ce ?
— Cum ?
— Cine ?
— De unde ?
— Copiii mei, cine e ? de unde e ? mă întreb şi eu, zice un tufar de porumbrele gros şi spinos. Priviţi numai bine şi judecaţi, floare naturală e aceasta ?… Nici coloare, nici miros, nici formă, nici figură cum le dă D-zeu.
— Ferească sântul, cu noi nu seamână, adauge un ascuţit scăiuleţ.
— O fi plantă americană, observă, cu ironiă, o holeră rusească, venită pe acì dela 48 ; dară care se bucura deja de indigenatul cel mare.
— Aşa ! plantă americană ! Am fost şi eu prin fel de fel de grădini în viaţa mea ; chiar orangeriile împărăteşti n’au remas necălcate de mine… Ştiu şi eu ceva ; dară soi de acest de floare nicăirea n’am întâlnit.
Urzica vorbise acuma şi încă cu o înghîmfare doctorală.
Rosa din paradis, cugetând la ceriul de unde venise, nici vedea nici auzia ; dar tot creştea şi înflorea.
— Da ce’ţi lăţeşti aşa crengele preste noi, că doar nu eşti cucoana marelui vistier ?
— Te ştim unde ai fost şi ce ai făcut, trufaşo buruiană părăginită !
— Venetico isgonită !
— Câtă îndrăsneală ! Tocmai pănă la noi să se întindă !
— De o mai răbdăm încă, cine ştie ce va mai face.
— O ! că’ţi vom scurta noi ghiarele !
Astfel striagu acum cătră biata rosă mărăcinii câţi erau ei de mulţi.
Decum se iviau ziorile pănă ce răsărea luna altă grigiă nu mai era pe mărăcini decât să se acaţe de floarea, ce nici visa la ei.
În fine tot ajunseră aceste vorbe la urechile floarei. Dară, neînţelegându-le intenţiunea, ea îşi zicea :
— Se vede că aceste sunt complimente de bună venire, amabilităţi pe acì… Singulară etichetă !
Şi surizând, rosa urmează a creşte şi a înflori.
II
Într-aceste dascălul satului vecin venis să botanizeze prin pădure şi printre mărăcini.
El vede floarea străină şi se opreşte.
Mult stă, mult cugetă, mult recapitulează în sine toate cunoştinţele sale botanice : numele, genul, specia, clasa acestei flori nu’şi aminteşte.
Dacălul îşi pune ochielarii, rumpe o rosă, două, cinci, zece ; le priveşte, le miroasă… smulge foi, pistile, stamine, corola întreagă ; pipăiă, analisă, observă ; de capăt însă nu’i dă, resultat mulţumitoriu nu obţine.
— Nu ! a clasifica nu se poate. Ori în ce clasă, ori în ce familie aş pune-o, nu se potriveşte, îşi zice el şi se opreşte în ştiinţifice reflesiuni.
— Ah ! am aflat ! strigă în fine, ca luminat de o idee mare, aceasta nu e floare în stare normală, nu e din nici o familie cunoscută ; ci o corcitură.
Urzica, care de mult trăgea cu urechia că ce va hotări învăţatul dascăl, se grăbeşte a aduna pre surorile sale şi, cu ton triumfător, de departe le strigă :
— Nu v’am spus eu ?… Na !… auziţi acum şi pre marele dascăl ; floarea noastră cea mândră, floarea noastră cea minunată este o corcitură, un monstru.
Spini, ghimpi, scai, scăeţi, holere, urzici sunt deplin mulţămiţi ; îndoială nu mai încape ; floarea din rai e un monstru.
Înaintea unei autorităţi ca dascălul din satul vecin, care vorbeşte tocmai după inima, de sigur lumea întreagă îşi va pleca capul. Cine era mai competent în asemenea materii ? cine ar fi putut mai bine afla adevărul adevărat ?
Facă de acum rosa ce’i va plăcea. Doar nu se va mai pune cineva cu o „declassată ?“
Pasiunile satisfăcute se liniştesc. Vorbe, critică, agitaţiune încetează.
Mărăcinii se retrag în demnitatea lor de mărăcini şi tac.
III
Într’o dimineaţă de vară se ivea soarele pe vîrful Carpaţilor.
În pădurea de lângă mărăcini cântau paserele, pe întrecut.
O fată le asculta. Albă, frumoasă, cu păr de aur şi ochi dulci, ca lumina lunei, ea se preumbla încet, cu cartea în mână. Astă carte era toată a ei avere. Comoară preţioasă însă, căci cuprindea adevăruri din ceriu. Biblia aceasta întreţinea fecioarei inima curată, mintea sănătoasă, sufletul generos şi îndurător.
Cum merge şi ascultă juna copilă, deodată simte un miros străin.
— Ah ! ce parfum divin ! zice ea, absorbând adânc mirosul delicios.
Blânda’i privire caută în giuru’i şi eată că zăreşte tufa de rosă.
Îndată ce văzu floarea, vergina o şi cunoscu.
— O ! sermană floarea din rai, esclamă copila, cu duioşie. Dară cum ai ajuns tu tocmai acì ?
Apropiindu-se de floare, ea o privi lung dară n’o atinse.
Crengele cu rose se plecau frumoase şi mirositoare.
— Remâi sub razele de soare, frumoasă floare din rai. Nu pentru noi te-au făcut D-zeu, nu noi avem drept a te smulge. Din ceriu ai venit, ceriul să te privească, ceriului trimite parfumul teu.
Vorbind, fecioara culese cu pietate o singură frunză, o puse în cartea sa şi de depărtă.
Seara, culcându-se, ea îşi puse biblia cu frunza sub căpătâi.
Trei ani cât mai trăi frumoasa vergină, tot cu cartea sub perină dormi. Când muri încă sub cap i se puse şi carte şi frunză.
IV
La marginea pădurei floarea din rai urmă a creşte şi se făcu mare cât arborii vecini, mai mare decât dânşii.
Din piscul Carpaţilor până la malul Dunării se vedeau mândrele’i crengi.
Paserile călătoare, ce veneau din ţeri depărtate, cum zăreau minunatul arbore se opreau înaintea lui şi se înclinau cu respect şi admiraţiune.
— Vor să arete că pricep mai mult decât noi, spunea, rizând, scăeţul cătră vecini, îndată ce le vedea apropiindu-se.
— D’apoi că şi noi n’am crescut în pădure, răspundeau urzicele arătând, cu geste mari, câmpul de mărăcini.
— Ce ne pasă nouă de fanfaronadele lor ! Noi ştim ce ştim şi n’avem nevoia de a învăţa dela nimenea nimic, terminau cu toţii, în chor numeros.
V
Veni earna.
Gerul, ce nu ştie cruţa nimic, atinse şi floarea din rai. Rosele se ofiliră, frunzele căzură ; arborele remase gol şi uscat.
Ghiaţa ce’l acoperea lucea zi şi noapte ca lumina soarelui ; dară aceasta nu fie cine ştia. Vecini, deşi vedeau, ei tăceau.
Un cioban, coborându-se din munte, se opri acì, cu oile sale. Noaptea ’i-a trebuit foc. Ştiţi ce arbore au tăiat şi ars ?
Bietul oier ! cum era tocmai el să cunoască rosa din paradis ?
În o clipă arborele fu doborît, tăiat, bucăţit şi pus pe foc. Până dimineaţa numai cenuşa remase din el. Cenuşa încă fu spulberată de vânt.
Piatra căzu de pe inima mărăcinilor. Uşuraţi strigară :
— Am scăpat în fine !
Glasul fin şi ascuţit al urzicei încă repetă :
— În fine am scăpat desăvârşit.
VI
Împăratul ţerei zăcea bolnav, de trei luni.
Toţi doctorii, toţi învăţaţii se adunau, se sfătuiau ; dară de leac pentru boala împăratului nu dădeau.
Nu mai remasese nimic de făcut, monarchul trebuia să moară.
Fata împăratului se duse la mănăstire şi trei zile se închină plângând.
Înturnându-se la palat, ea visă în prima noapte că împăratul poate fi vindecat prin miros de floare din rai.
Despre floarea raiului n’auzise nici doctori, nici învăţaţi.
Unde s’o caute ? unde s’o afle ? Cine putea şti.
Împăratului i se făcea tot mai reu.
A doua zi fata împăratului earăşi visează că floarea din rai este pe pământ. Un ânger o perduse din ceriu şi a căzut lângă o pădure.
Princesa promise toare comoarile sale cui va putea afla floarea din rai.
Acum pleacă după floare toţi doctorii, toţi învăţaţii cât e ţeara de lungă şi de lată. Dară neştiind pădurea, necunoscând floarea ei se întoarseră năcăjiţi, cu mânile goale. Despre floarea din rai nu le putuse nimenea da desluşire.
Fata împăratului visează pentru a treia oară că numai prin floarea din rai îşi va redobândi sănătatea tată-seu murind.
Ea şi vede în vis floarea raiului, cum a fost aevea. O poate chiar descrie tuturor.
— Toate comorile mele şi o jumătate de împărăţie dau pentru o singură frunză, strigă princesa, în desperare !
— O asemenea frunză am văzut odată în cartea de rugăciune a unei fecioare, zise un pusnic bătrân. Ea însă a murit de mult, cartea a fost pusă în mormânt cu dânsa şi mormântul nu înapoiază nimic.
Din gură în gură visul princesei şi promisiunea sa ajunse până la urechile dascălului botanist. Cum aude descrierea floarei din rai, el strigă :
— O cunosc, am văzut-o, v’o aduc !
Fericitului dascăl i se părea că deja ţine în palmă comorile princesei şi jumătate de împărăţie.
Fără a mai pune ochielarii, el pleacă la locul ştiut.
Prea târziu venise.
Acì nici urmă de floare nu mai găseşte.
Mărăcinii se grăbiră a povesti dascălului cât de miserabil a finit floarea din rai.
Bietul dascăl căzu jos, ca trăsnit. El perdea jumătate de împărăţie şi comorile princesei.
— Aşa dacă te potriveşti la nişte proşti de vecini, murmură acum urzica, galbenă de năcas. Când cuget că aşa de uşor ’mi-aş fi făcut nume şi avere !
Mărăcinii, în majoritate, făcură altă conclusiune.
— Bine a fost cum a fost, hotăriră ei împreună.
Împăratul a murit. Nici o frunză din floarea din rai nu s’a mai aflat pe pământ.
Mărăcinii însă nu scăpară.
Pe locul unde a fost floarea din rai se ardică acum o frumoasă mănăstire.
Mii şi mii de crestini vin acì în tot anul să se închine şi să se pocăiească. Cugetând la păcatele lor trecute ei zic :
— Eartă-ne, Doamne, că nu am ştiut ce am făcut.
Oare zice-vor odată şi mărăcinii „eartă-ne, Doamne, că nu am ştiut ce am făcut ?“
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu