- Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
- Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti (şi la fel, unde a fost cazul, şce a fost înlocuit cu şte);
- Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
- Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
- Litera ê a fost înlocuită cu â ;
- Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem, sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
- Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
- A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvântului ântâiu.
M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.
Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: vedea’i (în loc de vedeai), stâpâne (în loc de stăpâne), vin’o (în loc de vino), apretui (în loc de apreţui), japon, japonului (în loc de Japon, Japonului), ce se facă (în loc de ce să facă), asculta’i (în loc de ascultai), ve’ţi (în loc de veţi).
Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :
- Şoarecele şi fiul său
- Scroafa şi lupul
- Boldul ascultător
- Oglinda pocită
- Floarea din rai
- Degetarul de aur şi degetarul de fier.
Privighitoarea şi împăratul
de Constanţa de Dunca-Schiau
1881
I
În China, cine n’o ştie, este împăratul chines. Toţi oamenii săi, toţi oficierii săi, toţi curtenii săi, încă sunt chinesi.
Mai demult, demult s-a întâmplat o curioasă întâmplare în această ţeară chinesească. Eată-o :
Împăratul de pe atunci avea un palat minunat de porcelan alb, ca zaharul, sclipitor, ca soarele ; perfect în toate, numai practic nu era. Totul în interiorul acestei locuinţe împărăteşti era cu atâta măestrie dispus ca să facă efect încât, nu numai mobilele, dară chiar şi florile aveau toate clopoţei ce sunau necontenit.
Cum ai fi putut trece pre lângă dânsele fără a le băga în seamă, când făceau atâta larmă ?
Bine combinase lucrurile artistii chinesi, străinului care visita palatul nu’i scăpa nimic din vedere. Ferice de ochii, dar vai de urechile lor ! veţi zice. Aceasta cuget şi eu ; însă cum nu le-au păsat lor, să nu ne pasă nici nouă de urechile chineseşti.
Să ne întoarcem la palat. În giurul lui erau grădini întinse, atât de întinse de nici mai remăsese clopote să se acaţă de florile şi de arborii din fund.
Pe acì vedeai numai umbră şi verdeaţă pănă pe malul rîului, ce mărginea grădina. În această umbră şi verdeaţă, departe de sgomotul curţei, se aşezase o minunată privighitoare.
Privighitoarea aceasta cânta cum n’a mai cântat nici om, nici pasere în lumea întreagă. Muncitoriul, sdrobit de lucru, se simţia ca alinat de se oprea un pic să o asculte seara, cântând pe lună.
Pescarii ce locuiau, după obiceiul ţărei, cu întreaga familie pe apă, în luntrele lor, fermecaţi de cântul paserii, ades uitau şă’şi scoată mrejele întinse ce se cufundau în fine cu povara lor. Peştii, scăpând, binecuvântau măeastra cântăreaţă. De ar fi ştiut ei vorbi, sigur şi ei ar fi zis pe limba lor : ce minunată pasere ! ce cânt minunat !
Străinii, călători din toate ţările, cari visitau China, palatul imperial şi grădinele sale, auzind privighitoarea, îşi ziceau : totul e frumos, totul e minunat acì, însă mai frumos, mai minunat decât toate este cântul privighitoarei.
Şi când aceşti străini, când aceşti călători descriau impresiunele călătoriei lor în China, ei încă ziceau : minunea minunelor este cântul privighitoarei, din grădinele împărăteşti.
Aceasta sta în toate cărţile ce vorbiau despre Imperiul Ceresc, precum numesc chinesii ţeara lor. Una din aceste cărţi ajunse odată în mâinile împăratului. Se vede că împăratul chinesesc ia uneori câte o carte în mână.
Împăratul cetia cu băgare de samă descrierea palatului său de porcelan alb, şi cu cât cetia mai mult faţa i se lumina, ochii i se aprindeau. Bucuria îi era nespusă aflând că locuinţa sa era admirată chiar de japonezi, căci cartea era scrisă de un japonez adevărat.
În fine sosi şi la paginele consacrate grădinilor. Aceste se încheiau cu următoarele cuvinte :
„Totul este minunat ; dară minunea minunilor este privighitoarea din grădinile palatului împărătesc, cântul său nepomenit în lume.“
— Ce ! Am ceva ce n’are nimenea şi eu nu ştiu nimic ! esclamă împăratul, mânios.
Repede chiamă oamenii săi.
Palatul avea un guvernor bătrân, un Tsung-su foarte învăţat şi foarte îngâmfat. Mandarin de clasa ântâi, el ades avea de vorbit cu oameni inferiori lui. Acestia însă nu auziau dela dânsul alt răspuns decât :
— P ! P !
Şi el zicea aceasta fără a se uita, fără a se mişca.
Ce o fi însemnând aceasta la curte, nimeni nu ştia. Aiurea simplele consoane nu significă nimic.
Tocmai acest mare mandarin întră la chiemarea împăratului.
Cum întră se şi aruncă la pământ, se întinde cât era de lung şi, cu nasul în pulvere, aşteaptă porunca stăpânului.
— Cine locueşte în palatul meu, sau în jurul lui, de care eu n’am ştiinţă ? întreabă împăratul, cu asprime.
Mandarinul se întinde pe pântece mai tare şi tace.
— Acì este un cântăreţ ! strigă împăratul.
— Un cântăreţ ! ferească-ne Budha ! O asemenea fiinţă nu pătează locurile sacre unde calcă Majestatea Voastră. Am eu grijă, aerul palatului nu se corumpe cu suflarea spurcată a unui cântăreţ.
— Rea grijă, de nu ştii ce ştie lumea.
— Lumea ştie şi ce nu este.
— Ba este acì un cântăreţ şi eu voiesc să’l aud.
Mandarinul începe a pricepe şi întoarce vorba.
— Fiiul Ceriului, Împăratul Pământului, acest personagiu mare n’a fost presentat la curte.
— Caută privighitoarea, de seară să cânte la palat ! ordonă împăratul.
— Dar această damă…
— Ce damă ! ce damă ! Ai bumbi de mandarin şi nu ştii ce este o privighitoare ?
Mandarinul afundă nasul mai adânc în pulvere şi începe :
— Fiiul Ceriului, Împărate al Pământului…
— Astă seară să cânte privighitoarea la curte !
La acest ordin dat cu asprime, mandarinul nici „P !“ nu mai zice şi easă.
Să vezi acum pe bătrânul Tsung-su cum suie şi coboară la trepte, cum măsură dealungul şi dealatul săli şi coridoare, cum caută, cum întreabă desluşit şi deamănuntul ; dar’ în zadar se osteneşte. Despre privighitoare oamenii palatului nu ştiu nimic.
Mandarinul se întoarce la împăratul.
— Fiiul ceriului, împăratul pământului, stăpânul lumei, în tot palatul, în toate grădinele cele mai frumoase am întrebat de vestita cântăreaţă, dară nimenea n’o cunoşte. Nimenea n’a auzit-o, nimenea n’a văzut-o. Toată povestea o fi o scornitură de cărturari.
— În cărţi ce cetesc, eu, nu sunt scornituri. De minte cineva, acesta poţi fi numai tu. Ai drept de a purta barbă şi nu ştii ce este şi unde se poate afla o privighitoare ? De nu va cânta privighitoarea de seară în sala tronului, cu toată barba de ai, te voi spinteca.
Spintecarea nu e lucru plăcut. Guvernorul palatului o ştia bine, căci pre mulţi condamnase el la spintecare şi asistase la aceste barbare ecsecuţiuni.
Mandarinul earăşi suie, earăşi coboară trepte ; earăşi sare, aleargă, caută, strigă, întreabă, de nici sufla nu mai poate. În palat şi în jurul lui privighitoarea e necunoscută.
— Tsing-pe ! Tsing-pe ! lamentează marele curtean, cugetând la spintecare promisă de împărat.
De făcut ne mai ştiind ce face, mandarinul earăşi merge la stăpânul său.
— Fiiul ceriului, împăratul lumei întregi, Tu, care din milă laşi câte un petec din pământul teu şi altor domnitori să le fie spre mângăiere, stăpâne a vieţei mele, japonezii sunt vrăjitori mari, poveştea privighitoarei este o vrăjitură ; de numele doamnei privighitoare nici se pomeneşte.
— De seară, înaintea tuturor mandarinilor civili şi militari, îţi voi pune eu singur cuţitul în mâni.
Audienţa se terminase cu aceste cuvinte.
Pericolele mari nasc şi idei mari.
Spiritul mandarinului se lumină deodată.
— Da de se află cântăreţul departe de Palat ? Am cetit odată în cărţile lui Confucius, cele pline de philosofiă, că poeţii şi cântăreţii mari iubesc libertatea. Poate tot încă voi scăpa cu zile, îşi zise bătrânul mandarin şi plecă.
— Tsing-pe ! Tsing-pe ! strigă earăşi favoritul ameninţat pe toate stradele, pe toate cărările, pănă ce ajunge în câmpii depărtate.
Acolo găseşte o fetişoară ce păştea vitele. Nici trei vorbe nu’i zise, şi copila povesti mandarinului unde se află privighitoarea, când şi cum cântă. Dela dânsa află învăţatul Tsung-su că privighitoarea este pasere, o simplă mică pasere, ce locueşte în fundul părăsit al grădinilor împărăteşti.
— Vei ajunge să paşti vacile împăratului, de mă vei duce la dânsa, promise mandarinul, în entusiasmul fericirii lui.
— Te duc bucuros, de seară cum va resări luna ; atunci sigur o găsim.
La oara indicată, mandarinul, cu o suită mare de curteni de toate gradele, plecă să caute privighitoarea. În fruntea cortegiului mergea mica păstoriţă.
Ei mergeau şi tot mergeau prin aleile grădinilor împărăteşti şi tot nu ajungeau. Grădinile păreau a se întinde pănă la marginile lumei.
Deodată resună un muget puternic.
— Auziţ’o ! strigară curtenii, cu o bucurie nespusă.
— Ce voce încântătoare ! esclamă un mandarin de clasa ântâi.
— Eu am auzit ântâi privighitoarea ! Eu am auzit ântâi privighitoarea ! zice, triumfător, un june oficier, ce aştepta avansare.
— Dar’ acesta nu e cânt de privighitoare ! n’auziţi că rage o vacă.
La observaţiunea micei păstoriţe admiraţiunea chinesilor se domoli.
„Quac — quac — quacacacacacaca… quac — quac — quacacacacaca,“ s’aude în apropiere.
— Toţi la pământ ! salutare adâncă ! E vestita privighitoare ! comandă guvernorul palatului.
— Când eram copil, aceste se numiau broaşte, zise un servitor bătrân.
— Broaşte sunt ele şi acum, respunde văcăreasa.
Aşa dară nici aceasta nu era privighitoare ! Chinesii sunt consternaţi. Marele guvernor credea că deja vede cuţitul mare şi ascuţit ce’i întindea împăratul.
Curagiul îl părăseşte. Deacum înaintează încet.
În fine totuşi ajunge pe malul apei, la un tufar umbros.
— Privighitoarea e acì, şopteşte fetiţa, arătând un arbore, în apropiere.
Paserea şi începe să cânte.
Guvernor, mandarini, mari oficieri şi câţi curteni mai erau pe acì, toţi căzură la pământ.
Cu cât paserea cânta, cu atât se arătau chinesii mai miraţi, mai entusiaşti ; entusiaşti pănă la delir. Acum încep a sări, a juca, a se săruta de bucuriă, a se săruta cu nasul, cum se sărută chinesii.
Privighitoarea cântă şi earăşi cântă.
Seara înaintează, împăratul aşteaptă respuns. Nu mai este timp de ascultat, trebuie făcută invitaţiunea.
Curtenii încep :
— Stimată Doamnă,
Privighitoarea tace.
— Prea stimato,
— Onorato,
— Prea onorato,
— Spectabilo,
— Illustro,
Privighitoarea tot tace.
Guvernorul palatului, cu un gest mare, impune silenţiu, păşeşte înainte şi începe el acum :
— Prea stimată onorato, spectabilă magnificenţă, illustrisimă illustritate a illustrităţii…
— Eu nu pricep vorbe de aceste, întrerumpe mica văcăreasă, lăsaţi să-i vorbesc eu pe limba ce ne-a dat D-zeu.
Chinesii n’aveau ce face, o lăsară să zică :
— Dragă păserică, împăratul doreşte să te audă cântând ; vino astă seară şi cântă la curte.
— Cu plăcere, respunde privighitoarea. Şi împăratul este om, de ce să nu cânt pentru dânsul ?
II
La palatul de porcelan alb era gala mare, ca la sărbătorile anului nou, a smeilor a pescarilor şi a lămpaşilor, cele patru mari sărbători chineseşti.
Curţi, grădini, poduri, canaluri, paviloane, pagode, locuinţi de pe apă, locuinţi de pe uscat, toate erau preserate, ca cu stele, de mii şi earăşi mii de lampioane.
Treptele, verandele, coridoarele, salele străluciau de lumini roşie, galbine, verzi, albe, albastre, negre, portocalii. Arborii la toate ferestrele, arbori la toate coloanele, arbori în toate unghiurile şi la fie-care crenguţă de arbore, în loc de floare, câte o lumină colorată.
Cinci mii de servitori ai curţei, de tot soiul, postaţi în şiruri lungi şi dese, stăteau acì, aşteptând oaspele împărătesc.
Ceremonialul usitat la solemnităţi de prima categoriă era ordinat.
Lucrul nu se mai pomenise de când esistă China să se facă aşa primire la un individ din cea mai despreţuită castă, acea a cântăreţilor. Dar ce era să facă chinesii ? Împăratul chinesesc poruncise, împăratul voia să arate lumei că şi el ştie admira şi apretui ce apreţuia şi admira lumea întreagă şi ţeara japonilor mai cu deosebire.
În zadar strigau mandarinii „Tsing-pe ! Tsing-pe !“ ei trebuiră să vie la curte.
În zadar şoptiau marii dignitari, nimic nu’i putu dispensa de a fi presinţi la serbare.
— Tsing-pe ! Tsing-pe ! murmură şi marele Tsung-su şi totuşi trebuie să suie treptele palatului, să’şi ia locul la uşa sălei principale.
Acì sta împăratul pe tronul cel de aur.
Hoang-hoi, prima împărăteasă, Tus-chin cele două împărătese secundare, princesele tinere şi bătrâne, frumoase şi urîte, toate cu pieptănături ca pyramidele, cu hainele cele mai scumpe, stăteau aşezate subt un baldachin roşu, în faţa tronului împărătesc. Giur împregiur prinţi, yuni, mandarini, oficiari, ministri, mari-stundenţi aşteptau cu faţa mută, silencioşi şi nemişcaţi.
Clopote mari şi mici, în întru şi afară, sunau necontenit. Tobe şi trompete, fluere şi flueraşe resunau din toate părţile.
Deodată tăcere mare : privighitoarea a sosit.
Nu în mijlocul sălei, pe pomul de aur ce’i era pregătit, ci pe o mică creangă verde, într’un colţ părăsit, ea s’aşeză şi cântă.
Câte odată ce’i frumos place şi chinesilor. Împăratul, curtea întreagă ascultă, în tăcere.
— Minunat ! Adevărat minunat ! esclamă împăratul după primul cânt.
— Minunat ! repetă chinesii de toate rangurile, de toate etăţile, cei cu barbe şi cei carii n’au drept de-a purta barbe, cei cu cozi şi cei fără de cozi, cei cu pene şi cei fără de pene. Minunat ! minunat ! minuna…
Privighitoarea reîncepe a cânta. Un gest al împăratului a comendat tăcere şi bieţii chinesi n’apucară să’şi termine cuvântul.
O mişcare nu mai era posibilă. Gurile toate remaseră căscate.
Ce folosesc acum titluri, ranguri, privilegii, drept de-a purta o peană de păun sau trei, bumbi de aur, de safir sau de rubin la căciulă, coliet cu 108 sau numai cu 27 de corale ? Nici unul din aceste margi şi ambiţionate privilegii nu dă dreptul de-a închide gura.
Privighitoarea tot cântă, împăratul tot ascultă, la gurele căscate ale curtenilor nimenea nu gândeşte.
După lung şi lung cântat, paserea tace în fine.
Împăratul aruncă cântăreţei pantoful său de aur.
La acest semn de graţiă neauzită, toţi chinesii se întind jos.
(Mi se pare că ilustra adunare a profitat de favorabila ocasiune pentru a închide gurele).
Se făcea ziuă şi paserea tot cânta, împăratul tot asculta.
Curtenii earăşi stăteau muţi şi împetriţi, după legile etichetei.
Din toate cântecele, acesta era cel mai frumos, cel mai dulce, cel mai melodios şi înduioşitor. Atins pănă la suflet, împăratul începu a plânge.
Şi aceasta era ceva neauzit, şi aceasta era mare înfrângere a etichetei ; dar când plânge împăratul, cum să tacă curtenii ?
Să fi văzut cum se puseră la plâns 7964 de chinesi !
Concertul se termină cu acest incident.
Împăratul ordonă repetarea esactă a programei în fie-care seară. La invitarea adresată privighitoarei, ea respunse :
— Am văzut lacrimi în ochii împăratului. Aceasta nu o voi uita ; voi veni când voi fi trebuitoare.
Un an întreg ţinură, neîntrerupt, concertele la curte. La anul nou ele deveniră publice. Toate castele societăţii chineseşti, după categoria lor, mandarini civili şi militari şi marii studenţi sau învăţaţii, cum să zice la noi ; oficierii, lucrătorii de câmp, neguţătorii şi ultima castă, acea a artiştilor, musicanţi, actori, cântăreţi, dănţuitoare, toate fură admise la palat, pentru a auzi minunata privighitoare.
Cântăreţei i se acordase de mult titlurile, onorurile şi privilegiile aleşilor favoriţi. Ea avea apartament la palatul de porcelan alb, 360 de servitori şi sclavi personali, ca prinţii din familia imperială.
III
Mikado, adecă împăratul Japonului, auzia despre cele ce se petreceau la palatul confratelui său şi oferi privighitoarei favoruri îndoite de va veni la curtea de la Yedo.
Privighitoarea respunse :
— Împăratul Chinei a plâns ascultându-mă ; deci el este om cu inimă şi pre oamenii cu inimă nu’i părăsesc.
Zilnic venea cântăreaţa şi cânta pentru împărat cât doria el s’o asculte.
În fine se şi decise a’şi ocupa apartamentul dela curte, a se stabili cu totul în palatul de porcelan alb.
Mikado muria de năcaz pe tronul său japones şi tot sta şi cugeta ce să facă, cum să răpească el minunea Chinei, minune ce ar fi voit numai el să posedă.
Sfetnicul lui favorit îi dete acest sfat :
— Să facem o pasere artificială ce să cânte de o mie de ori mai tare, ce să fie de o mie de ori mai frumoasă decât cea viuă. Împăratul chines, de’i o vom trimite, se va lăsa ademenit de noutatea lucrului şi va da deocamdată preferinţă paserei cu maşină. Cântăreaţa adevărată, văzându’i nedreptatea şi ingratitudinea, îl va părăsi. Atunci uşor ne este a pune mâna pe dânsa.
O sută de mii de paseri cu maşină se comendară la măestrii cei mai vestiţi din Japon.
Paserea ce va cânta mai tare un cânt de privighitoare va fi plătită cu preţ de aur, acoperită cu pietre scumpe şi trimisă la Peking.
Japonesii sunt isteţi, dibaci, pacienţi şi lucrători. O sută de mii de privighitori artificiale să şi presentară la concurs.
Barbierul consiliarului împărătesc favorit făcuse şi el o pasere măeastră. Nici un ornic nu făcea regulat „tic, tac, tic, tac“ de cim cânta cântul său privighitoarea bărbierului protegiat.
Aceasta fu declarată de artistă perfectă, plătită cu preţ de aur, împodobită cu jumătate din pietrele coroanei împărăteşti şi trimisă în China.
Mikado al Japonului săria în sus de bucuriă. Împăratul se va lăsa sigur ademenit. Ceva mai lucitor, mai sclipitor, mai împodobit nu se pomenise.
Şi cânta atât de tare ! atât de precis !
Lucrul a fost nimerit calculat. Toate se întâmplară cum doria invidiosul de Mikado.
Când a sosit privighitoarea cu maşină la palatul de porcelan alb, chinesii remaseră uimiţi de-a ei frumuseţă.
Dară ce să mai zic de efectul cântului său.
Acesta era adevărat după inima chinesilor.
Odată, de zece ori, de o sută, de o mie de ori ea cânta tot un fel şi în acel fel ; precis, esact, regulat, nici mai tare, nici mai încet ; nici mai mult, nici mai puţin.
Cum nu s’a schimbat în imperiul chinesesc nimic de mii şi mii de ani aşa, de sigur, nu’şi va schimba nici astă pasere modulaţiunile vocei sale mii şi mii de ani încă.
Ceva mai pe gust chinesesc nici că s’ar fi putut inventa.
Puteţi judeca despre succes.
Privighitoarea adevărată, cu diversele sonuri ale vocei sale, cu diferitele inflecsiuni ale acestei voci, cu cântul său totdeuna nou, cu inspiraţiunele sale varie şi nenumărate te scotea din fire. Simţirile liniştite ţi le tulbura, fibrele inimei adormite ţi le deştepta, toate simţimentele sufleteşti îţi punea în mişcare. Ascultând’o nici simţiai, nici cugetai după voiă şi plăcere. Cântul paserei te răpia în lumi necunoscute, te ardica în regiuni uimitoare.
Zică cui îi place că aceasta e frumos, măreţ, sublim ; dară cu natura chinesescă nu se potriveşte.
Şi, zeu, în China la temperamentele chineseşti trebuie să cugeţi.
Privighitoarea artificială ştia şi ea şcale minunate, triluri, arpegie, vocalise, unele mai repezi decât altele ; şi ea te inunda cu cascade întregi de noate ; dar ori cât de multe erau, le asculta’i fără nici o mişcare. Ele gâdiliau plăcut urechia şi nu atingeau nimic mai mult.
Cum nu era tocmai chinesii să declare pre privighitoarea cu maşină superioară privighitoarei vii ce cânta după infinitele ei inspiraţiuni cântece tot noi, tot adânc simţite, tot pătrunzătoare, cântece ce te agitau pănă în fundul sufletului.
Succesul paserei mecanice fu atât de deplin, încât era să facă epocă, precum veţi vedea.
În China, o ştiţi, nu este nici cameră, nici senat, nici dietă, nici casa magnaţilor, nici chiar consiliu de stat.
Când trebuesc Chinesilor legi nouă, ceea ce nu le trebue nici odată, mandarinii le cer dela Împăratul lor.
Astădată, ca nici odată, mandarinii se duseră cu toţii la împărat să’i ceară o lege nouă, relativ la paserele cântătoare.
Ei, fermecaţi de cântul paserei-măestre din Japon, cerură, ca prin o lege nouă, să se scoată tuturor paserelor adevărate coardele lor vocale naturale şi să li se pună în gât câte o maşină de cântat japonesă.
Mandarinii aveau atâtea motive ponderoase în favoarea projectului lor, ei dovediră împăratului atât de vederat că paserele naturale, cu inovaţiunele lor perpetue vor face odată o revoluţiune în ţeară, încât împăratul, pentru a’şi scăpa vechiul stat de pericol, le promise tot ce voiau.
Proiectul sancţionat şi adoptat remânea numai să se puie în lucrare.
Aceasta, din fericire, merse mai greu. La aplicarea proiectului trebuia timp şi bani. Timp ar fi mai fost ; dară bani nu prea erau.
Pănă se vor afla sumele trebuitoare, paserele remân în statu quo, adecă remân încă cu gâtlejul şi coardele vocale ce le-a dat D-zeu.
— Dară privighitoarea ce minunată ce face ? unde este ? ve’ţi întreba. Şi ea oare este ameninţată de pericolul general ?
Nu vă temeţi. De mult nu mai este ea în China.
Ştiţi că, dela început, ea zisese că numai atunci va cânta când va fi cântul său trebuitor.
Şi împăratul nu mai simţia trebuinţă de când de privighitoare adevărată.
Cântăreaţa favorită era acum paserea cum maşină. Paserea cu maşină dobândise chiar şi titlul de :
„Cântăreaţă ordinară şi estraordinară a M. S. Împăratul Chinei.“
Într’o seară earăşi era mare concert la curte. Privighitoarea cu maşină repeta şi earăşi repeta aria sa de bravură. Chinesii nu se mai săturau ascultând-o. Grija că se poate osteni o asemenea pasere încă n’aveau. Dar’ acì se înşelară. În mijlocul cântului, ce reîncepuse earăşi, deodată se aude un puternic :
— Sfrrrrr !…
Din acel moment, privighitoarea mecanică n’a mai cântat.
Nici doctori, nici ornicari, nici architecţi, nici mecaniciani, nici chiar bărbierii nu’i putură ajuta. Maşina se tocise, se tocise de tot.
S’a isprăvit cu concertele la curte.
De acum e rău de împărat. El se deprinsese a mânca, a dormi, a vieţui tot cu cânt de privighitoare şi privighitoare nu mai era în imperiul întreg.
În zadar a căutat cunoscutul mandarin în toate grădinele, în toate pădurile, în toate tufişele : de paseri cântătoare nici se mai pomenia în toată ţeara.
Depeşe telegrafice începură a circula în toate părţile. Pretutindenea se cercetează despre vechia privighitoare dela palat. Unde era nu se ştia.
Unii crezură că o vor afla la curtea japonesă. Dar calculul era greşit.
Ea refusase definitiv a’şi mai face de lucru cu curţile împărăteşti. Făcuse acum destulă esperienţă.
Cu paserile artificiale din Japon s’ar mai fi putut chinesii ajuta. Dar eată ce se întâmplase : Năcăjit că nu ’i-a reuşit planul de a’şi procura privighitoarea viuă a împăratului chines, el poruncise să se sfărîme toate 99,999 de privighitori mecanice ce mai erau şi oprise de a se mai face altele.
Dorul de privighitoare cuprinse atât de puternic pe „Fiul Cerului“ încât se bolnăvi şi se bolnăvi rău.
Leac pentru împărat era numai cânt de privighitoare şi privighitoare nu era de găsit.
În zadar se anulă legea contra gâtlejelor paserilor vii ; pasere cântătoare nu mai voia să vie în China.
Împăratul ajunse la moarte.
Medicii îl condamnase ; curtenii ştiau că pănă în seară nu va mai sufla.
Acum plecară şi guvernori, mandarini, oficiari, să se închine împăratului ce avea să urmeze. Înaintea acestuia să întindeau acum pe pântece, se tîrîiau în pulvere, pe pământ.
Lângă împăratul murind nu era acum nimenea, curat nimenea.
Moartea aflând casa goală, uşa deschisă întră şi se aşeză la căpătâiul monarchului, în agonie.
Cu moartea întrară în casă şi mii şi mii de fiinţe stranie, necunoscute. Unele blânde şi surizătoare, altele slute şi pocite.
Un bătrân, c’o carte mare, sta şi le chiăma pe nume.
Erau faptele bune şi faptele rele din vieaţa împăratului.
Cele ce acusau pre împărat se aşezară în giurul patului şi începură plângerile lor.
Era tristă, era grozavă astă oară de judecată.
Ca stânci sdrobitoare, cădeau pe inima murindului vorbele amare.
— Judecaţi-mă, osândiţi-mă, gemea împăratul ; dară de am făcut o singură faptă bună în vieaţă, lăsaţi-mă să mai ascult odată un cânt de privighitoare.
Faptele bune erau şi ele multe. Toate ridicară mânile la cer.
— Frrr ! frrr ! frrr !… s’aude la fereastra deschisă, şi tot odată resună cânt de privighitoare.
Privighitoarea viue, privighitoarea de odinioară auzise că împăratul este singur, părăsit. Acum venise căci era trebuitoare.
Ea ţinu minte lacrima împăratului şi uită ingratitudinea lui.
Cu cântulu său voieşte să’l consoleze. Acest cânt e lung, duios, cum n’a mai fost. E atât de lung, atât de duios încât lacrimi earăşi pornesc din ochii împăratului murind.
La boala grea, la dor cu foc numai lacrimele aduc uşurare ; numai lacrimele răcoresc, numai lacrimele pot ajuta.
Seara, când îşi amintiră curtenii de stăpânul părăsit, când întrară în casă să vadă de nu e rece, de nu e bun de scăldat, ei aflară pre împărat…
Gîciţi cum ?
Îmbrăcat cu hainele de paradă, pe tronul cel mare şi în mână avea cumpăna dreptăţii.
Lângă el privighitoarea îl mângăia, cântând.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu