Piaţa Ovidiu

Din ordinul împăratului Octavian, Ovidiu a fost exilat la Tomi în anul 8 al erei noastre, din cauza unui cântec şi a unei greşeli, carmen et error, după cum însuşi mărturiseşte în cartea a doua a Tristelor. Nimeni nu mai ştie astăzi care cântec şi ce greşeală l-au pierdut: dar trebuie să fi fost o mare greşeală şi un cântec deosebit de deocheat, pentru Octavian August a ţinut supărarea până la moarte şi i-a lăsat-o mai departe moştenire lui Tiberiu.
Tomi, sau Tomis, era o colonie Milesiană, la fel ca Istria şi cele mai multe aşezări Greceşti de pe coasta Tracă a Mării Negre; numai Calatisul era o colonie a Heracleei Pontice, ea însăşi o colonie a Megarei Doriene. Un mic port la Marea Neagră, Tomi era o aşezare mai degrabă modestă, al cărui rost era probabil comerţul cu produsele agricole ale Geţilor Dobrogeni: aproape lipsită de importanţă istorică, până în secolul al XIX-lea colonia Ioniană nu avea altă distincţie decât că l-a numărat cândva printre rezidenţi pe autorul Manualului de Dragoste.
După strălucita victorie Valahă din războiul Ruso-Turc de la '77, Înalta Poartă a cedat Kara-Iflakului Dobrogea Septemtrională ca o compensaţie pentru Basarabia înhăţată de Ţarul Pravoslavnic. Fostul Tomi, redenumit între timp Constanţa în cinstea Flaviei Iulia Constanţia, fiica lui Constanţiu cel Gălbejit şi sora după tată a lui Constantin cel Mare, s-a transformat peste noapte dintr-un liman de pescari în principalul port al unei naţiuni în plină dezvoltare -- de la 5000 de locuitori în 1853 a ajuns la 60000 în 1930. Un oraş plin de importanţa rădăcinilor sale istorice s-a grăbit să-i ridice o statuie celui mai important locuitor al său din toate timpurile.
La mai puţin de zece ani de la trecerea de la robia Turcească la libertatea Valahă, Constănţenii (care deja începuseră să se alinte cu numele de Tomitani) i-au comandat sculptorului italian Ettore Ferrari o statuie a lui Ovidiu, pe care au aşezat-o în piaţa din faţa primăriei neobrâncoveneşti, inima civică a oraşului. (În 1925 o copie a statuii Constănţene a fost ridicată la Sulmona: aşa că Ovidiu are două statui identice, una în oraşul în care s-a născut şi una în cel în care-a murit.)

Statuia lui Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Pe piedestalul de marmură una sau mai multe mâini anomime dar inspirate au amplasat două plăci de marmură: ironicul epitaf pe care poetul însuşi şi-l pregătise în cartea a treia a Tristelor şi frumoasa traducere românească a lui Theodor Naum.

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

În 1959, în imediata apropiere a Pieţei Ovidiu a fost descoperit din întâmplare Edificiul Roman cu Mozaic, o construcţie comercială absolut impresionantă din vremea Imperiului Roman târziu. Primăria, singura construcţie nejenantă din zonă, a fost transformată în Muzeu Naţional de Istorie şi Arheologie, iar funcţionarii publici şi reprezentanţii puterii locale au fost strămutaţi într-o clădire nouă, mult mai puţin semnificativă din punct de vedere arhitectural.

Ovidiu ridicat pe un piedestal, observând gânditor urbanismul tomitan. (Fotografie de Alex Pănoiu)

De-a lungul deceniilor Comuniste Piaţa Ovidiu a fost mai degrabă lăsată în pace să se ruineze încet-încet. Turiştii cei lipsiţi de pretenţii ai acelor timpuri veneau cu aparatele de fotografiat Smena, Zenit sau Praktica să facă poze cu statuia şi cu moscheea, apoi se duceau să mănânce covrigi calzi şi să bea bragă rece la faimoasa simigerie de peste drum de muzeu.
Astăzi simigeria nu mai este, victimă a progresului neiertător. Bragă nu se mai găseşte deloc, iar covrigi calzi numai vara şi numai în staţiuni. Clădirile din jurul pieţei sunt renovate sălbatic sau înlocuite cu strălucitoare blocuri cu pereţi de sticlă, după norocul fiecăreia. De pe piedestalul său de marmură, P. Ouidius Naso, cetăţean Roman şi poet de renume mondial, priveşte gânditor la agitaţia din jur, bucurându-se de rafinamentul urban după care tânjea de două mii de ani.

Palmierul ca simbol

Palmierii nu cresc spontan în Valahia, nici chiar în Dobrogea valahă. Pe meleagurile carpato-ponto-danubieni palmierii pot fi crescuţi numai în sere, sau pe scările blocurilor, sau în apartamente, sau în birouri. Dar vara, staţiunea-fanion a litoralului valah, Mamaia, e plină de palmieri: unii în vădite hârdaie, alţii plantaţi temporar printre flori. Oare de ce?

Rostul palmierilor din Mamaia este să învăluiască staţiunea într-o atmosferă de vacanţă şi de bună dispoziţie: pentru că palmierul, departe de a fi numai o plantă, este un simbol.

Nişte palmieri în Mamaia.
(Fotografii de Alex Pănoiu)

Wikipedia dă o listă de semnificaţii simbolice ale palmierilor şi frunzelor de palmier. Aflăm deci că strămoşii noştri Romanii asociau ramurile de palmier cu triumful, iar creştinii au preluat această semnificaţie, astfel încât acolo unde se poate credincioşii poartă ramuri de palmier în procesiunea de Florii (sau „Palm Sunday“, cum îi spun Englezii). La noi, de Florii se poartă ramuri de salcie, încă o dovadă că palmierul e străin de spiritul plaiurilor mioritice.

Dar creştinismul este o religie complexă, aşa că pe lângă triumful ca bucurie pământească al Duminicii Floriilor, pentru cei care urmează învăţăturile atribuite lui Cristos de incomparabilul Saul din Tars ramurile de palmier simbolizează şi trimful ca bucurie cerească al martiriului.

Această sublimă ambiguitate face ca palmierii în hârdaie să fie un simbol perfect pentru litoralul câştigat de neamul valah în urma vitejiei dovedite în răzbelul de la 1877 dintre Ruşi şi Turci. Pe de o parte, turiştii văd palmierii şi se gândesc la fericirea trupească a vacanţei la mare şi la soare; şi pe de altă parte, orice turist pe litoralul nostru merită să poarte ramura de palmier ca însemn al abnegaţiei de care a dat dovadă neducându-se pe litoralurile altora.