Nagatiulu, de S. Fl. Marian

Pe când pregăteam ediţia electronică a Povescilor noue pentru copii ale Constanţei de Dunca-Schiau mi-am propus să o însoţesc un glosar în care să fie explicate numele proprii şi comune pe care eu unul nu le cunoşteam. Unele s-au dovedit foarte uşor de găsit, altele mai greu -- cine ştia că pilă înseamnă, printre altele, minge ? -- dar cel mai greu a fost să aflu cine a fost Nanianu.

În povestea „Scroafa şi lupul“, Constanţa de Dunca-Schiau îl pomeneşte pe acest Nanianu:

Am uitat să vă zic, dela început, că onorabila fiinţă de care vorbim a fost clasificată de toţi naturaliştii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătoare copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scroafă.“

Serviciile omniscientului Google mi-au îngăduit până la urmă să aflu că Basile Nanianu a fost autorul unei serii de manuale de Istorie Naturală „pentru usulu invetiamentului secundariu de ambele sexe, cursulu inferioru“, pare-se bine cunoscute în epocă, adică-ntr-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Dar până să găsesc Bibliografia Naţională Retrospectivă publicată de Biblioteca Academiei, am dat de un delicios număr 40 din săptâmalul Amiculu Familiei, volumul IV (1880), publicat la Gherla de Niculae F. Negrutiu (probabil Negruţ),  „Proprietariu, Editoru si Redactoru respundietoriu“ al „diuariului“, şi pus pe Internet prin strădania BCU Cluj ; numele lui Nanianu apare în acest număr citat într-o notă de subsol la articolul „Nagâţul“ de S. Fl. Marian.

Ceea ce mi-a atras atenţia a fost ortografia folosită de articolele din ziar. Ca orice utilizator pasionat al limbii Româneşti, ştiam aşa pur teoretic că, într-a doua jumătate a secolului al XIX-lea, a fost pentru scurt timp semi-oficială o ortografie cu litere latine aproape complet lipsită de diacritice. Ca oricărui informatician din generaţia mea, asta nu mi s-a părut deloc bizar : doar am citit fără nicio dificultate (sau, mă rog, fără mare dificultate) mii de pagini scrise fără diacritice, cu a în loc de ă sau â, i în loc de î, s în loc de ş şi t în loc de ţ. Şi, pentru păcatele mele, continui să citesc astfel de texte, introduse de varii concetăţeni de-ai noştri. Dar ortografia Amicului Familiei din 1880 este mult mai spectaculoasă.

Iată un scurt fragment, ca exemplu introductiv. N-aveţi teamă, veţi găsi mai jos întregul articol de S. Fl. Marian, în toată gloria-i ortografică, memorialistică şi folcloristică.

Amiculu Familiei, 1880    Afara de acestea traditiuni de trista memoria, afara de aceste reminiscentie, cari ne amintescu de tempurile cele grele si viforóse in cari au petrecutu stramosii nostrii, mai au Românii inca si urmatórele datine si credintie despre Nagati.    Candu copii striga fórte tare si li vócea fórte tîuitóre si patrundiatóre, atunci indatinéza Românii din Bucovin’a ai numí „Nagati“. Ei dicu : „taci Nagatiule numai strigá atat’a — ca m’ai asurditu !“ Candu unu copilu racnesce dicu éra-si cà „striga cá unu Nagatiu !“    Acestea suntu datinele si credintiele româniloru despre Nagati !

2013    Afară de acestea tradiţiuni de tristă memoriă, afară de aceste reminiscenţe, cari ne amintesc de tempurile cele grele şi viforoase în cari au petrecut strămoşii noştri, mai au Românii încă şi următoarele datine şi credinţe despre Nagâţi.    Când copiii strigă foarte tare şi li-i voacea foarte ţiuitoare şi pătrunzătoare, atunci îndătinează Românii din Bucovina a-i numi „Nagâţi“. Ei zic : „taci Nagâţule nu mai striga atâta — că m-ai asurzit !“ Când un copil răcneşte zic eară-şi că „strigă ca un Nagâţ !“    Acestea sunt datinele şi credinţele românilor despre Nagâţi !

Malcatun a lui Edebali de pe plaiul Eschişer

Cine nu cunoaşte pe dinafară începutul Scrisorii III ? În versuri melodioase, care curg parcă de la sine, Poetul povesteşte visul premonitoriu al unui sultan din vremurile de demult, mai de demult, de la-nceputurile modeste ale puterii Turcilor musulmani :

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, ce cu-a turmelor păşune, a ei patrie ş-o schimbă, la pământ dormea ţinându-şi căpătâi mâna cea dreaptă ; dară ochiu-nchis afară, înlăuntru se deşteaptă. Vede cum din ceruri luna lunecă şi se coboară şi s-apropie de dânsul preschimbată în fecioară. Înflorea cărarea ca de pasul blândei primăveri ; ochii ei sunt plini de umbra tăinuitelor dureri ; codrii se înfiorează de atâta frumuseţe, apele-ncreţesc în tremur străveziile lor feţe, pulbere de diamante cade fină ca o bură, scânteind plutea prin aer şi pe toate din natură şi prin mândra fermecare sun-o muzică de şoapte, iar pe ceruri se înalţă curcubeele de noapte… Ea, şezând cu el alături, mâna fină i-o întinde, părul ei cel negru-n valuri de mătasă se desprinde :
— Las’ să leg a mea viaţă de a ta… În braţu-mi vino, şi durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o… Scris în cartea vieţii este şi de veacuri şi de stele eu să fiu a ta stăpână, tu stăpân vieţii mele.
Şi cum o privea sultanul, ea se-ntunecă… dispare ; iar din inima lui simte un copac cum că răsare, care creşte într-o clipǎ ca în veacuri, mereu creşte, cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lăţeşte ; umbra lui cea uriaşă orizontul îl cuprinde şi sub dânsul universul într-o umbră se întinde ; iar în patru părţi a lumii vede şiruri munţii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul şi Balcanii seculari ; vede Eufratul şi Tigris, Nilul, Dunărea bătrână — umbra arborelui falnic peste toate e stăpână. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri şi corăbiile negre legănându-se pe râuri, valurile verzi de grâie legănându-se pe lanuri mările ţǎrmuitoare şi cetăţi lângă limanuri, toate se întind nainte-i… Ca pe-un uriaş covor, vede ţară lângă ţară şi popor lângă popor — ca prin neguri alburie se strevăd şi se prefac în întinsă-mpărăţie sub o umbră de copac. Vulturii porniţi la ceruri pân’ la ramuri nu ajung ; dar un vânt de biruinţă se porneşte îndelung şi loveşte rânduri, rânduri în frunzişul sunător. Strigăte de-Allah ! Allahu ! se aud pe sus prin nori, zgomotul creştea ca marea turburată şi înaltă, urlete de bătălie s-alungau dupăolaltă, însă frunzele-ascuţite se îndoaie după vânt şi deasupra Romei nouă se înclină la pământ.
Se cutremură sultanul… Se deşteaptă… Şi pe cer vede luna cum pluteşte peste plaiul Eschişer. Şi priveşte trist la casa şeihului Edebali ; după gratii de fereastră o copilă el zări ce-i zâmbeşte, mlădioasă ca o creangă de alun ; e a şeihului copilă, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, că pe-o clipă se-nălţase chiar în rai la Mahomet, că din dragostea-i lumească un imperiu se va naşte, ai căruia ani şi margini numai cerul le cunoaşte. 

Dar despre ce sultan anume este vorba ? Întrebatu-v-aţi vreodată unde se află acel plai Eschişer, cum îl chema pe sultan şi dacă în cele din urmă a căpătat-o pe Malcatun sau nu ?