Însemnare de foc mare şi jale ce au fost în Bucureşti

Astă noapte, 30 pe 31 ale lunii octombrie, anul 7524 de la facerea lumii, iar de la naşterea mântuitorului 2015, a fost un foc mare în Bucureşti pe uliţa Tăbăcarilor, de a ars cu totul un han de petrecere, numit cu nume Franţuzesc Colectiv, adică Împreună Reunit, aflat aproape de biserica tăbăcarilor din mahalaua Broştenilor, cu hramul Sfântului Nicolae, în saraiurile ce au fost înainte ale fabricii Bourul, care s-a numit apoi Pionierul şi în urmă părăsită fiind, în saraiurile sale au venit felurime de neguţători şi alte feluri de meserii, de şi-au făcut acolo cămări şi dughene.
      Adunaţi fiind acolo la petrecere mulţime de oameni tineri, feciori şi fete, care veniseră să-i asculte pe o ceată de muzicanţi care se numeşte Rămas-bun Greutăţii, dar după obiceiul acelor muzicanţi care cântă muzici subpământene de metaluri grele, pe Englezeşte spunându-se, adică Goodbye to Gravity, s-au aprins nişte facle de cele cu scântei, cum le spun Francezii artificii, fiind ele cele mai multe aduse din China, aşa cum e obiceiul la astfel de muzici, iar scânteile căzând pe scoarţele şi velinţele acoperitoare ale stâlpilor şi pereţilor şi bagdadiei acelei cămări, acestea au luat foc, aşa de repede arzând că bieţii oameni nici foc n-au apucat să strige şi focul şi era peste ei arzându-i, şi pe uşile strâmte cu greu putând ieşi, din 500 de oameni câţi erau, sau mai mulţi, 27 au murit şi alţi 146 sunt prin bolniţe şi spitaluri, mulţi fiind rău arşi de nimeni nu-i poate cunoaşte, şi nu se ştie dacă vor putea doftorii să le scape vieţile la toţi.
      Întâi-Stătătorul Ţării şi cu Marele Sfat au dat poruncă ca de obşte să se ţină trei zile de plângere şi jelire pentru sufletele arşilor, iar Marele Armaş a şi început cu grăbire cercetările ca să se afle cine este vinovatul de această grozavă întâmplare, cum de mult n-a mai fost în Bucureşti, de la focul cel mare de pe vremea lui Bibescu-Vodă, acum 168 de ani şi mai bine, însă nici atunci n-au fost atâţia oameni arşi, ca în această noapte fără noroc de dinaintea Halovinei, deşi pagubele au fost mari, arzând atunci ca la un sfert din oraş, şi averi pierzându-se şi două mii de case.

Altă mie de nume imaginare

O a doua listă de o mie de nume imaginare care pot fi folosite ca nume de personaje sau de locuri în povestiri, nuvele sau romane fantastice. Numele au fost generate automat de un program de calculator, altul decât scriptul Bash din articolul precedent. Numele sunt generate astfel încât să fie lesne de pronunţat şi să aibă un aspect oarecum Latinesc sau Grecesc Latinizat.

————————————————

• Nume masculine, seria I:
  
  Adroquoemo, Aemlaquus, Affus, Agemmex, Anaafo, Aommoes, Aseisus, Bazroevo, Boeburix, Brirroglalus, Buxicrus, Cadres, Castaus, Cebrex, Chaphlilaeus, Chelirex, Chicleunus, Chleius, Chullasas, Chuphanus, Cifquuccamro, Cifralcus, Cithyllus, Cucecrus, Cumeilo, Dibbiffo, Dimiodrus, Dojovolus, Domatrus, Dreirhandus, Drelijus, Druïseubo, Edeias, Efennus, Eiceiprus, Enyorhus, Erhus, Erxumus, Esrollus, Eufephix, Ezesacrus, Fafegus, Famelaeus, Fethannasrus, Filevas, Flacladax, Fograjorso, Frapoquo, Gephryphax, Gexesso, Gradcifursrus, Gycuphix, Gynno, Hitteuvitaeus, Hoemeso, Hoproebymo, Hrefartus, Hrytus, Hyllomtus, Hynenaeus, Hynnoschemchus, Iboeus, Ibviffapus, Ieucopquaeus, Iquutus, Jaegiserho, Japermotus, Joezex, Jurroethris, Jurso, Lacconaeus, Laurhulalax, Leauzus, Lioevo, Lissus, Lunoseo, Lupnesquedsus, Lutlammas, Maedeulefo, Mebnocus, Meucavus, Mlagrallo, Mlaugerlon, Mlephus, Mleuxobdibbus, Mlyus, Mogajagas, Mraffax, Mredobevix, Mridus, Mudrasus, Nabes, Nadius, Naulefchus, Neglenus, Neizechlus, Nelnonnitus, Nesigix, Neudratrus, Nifopro, Nimgedes, Nobbengas, Noglo, Novedco, Nucarsax, Nuddousus, Nycrueton, Obmemus, Odquulquax, Oefedis, Ofelnino, Ofidicnax, Ofquaclus, Ollesjammox, Ololsemas, Ommon, Oogox, Ootus, Opaegopus, Orircesso, Osquosvex, Ossoethrus, Ottalaeus, Oüchix, Pefillus, Peninus, Pexus, Phaefuthacro, Phirrhavus, Phoxojox, Phuzoeus, Pichosus, Pluchilottus, Poelafvas, Pophydolro, Prycrebathus, Pupellex, Quannoëffix, Ralaeus, Rataüus, Remmuchlus, Resisus, Retcapron, Revaxo, Rhaudino, Rheidegrytris, Rheirhoto, Rhycetlax, Rilurrus, Rimmozraeus, Roccus, Rofasrotrox, Rogouganix, Roppas, Sadissus, Saequogachax, Sanochrugquus, Secycloglex, Sellius, Seuslijus, Seutaso, Sinorrus, Sircloznax, Slibodecus, Slicyllachax, Slocdeimex, Soelynus, Sreïnzoplax, Srulujuthus, Srunacrias, Sutanus, Suztelo, Tepmucimmox, Tetlusnyso, Teumazquaethex, Thlatis, Threchimtecho, Threfiricus, Thudisus, Thuexex, Trollilus, Trorhessus, Tynon, Ubtrolymron, Udoeucus, Uzamus, Vivix, Vonuco, Vosarrus, Vulaelus, Vulephaeus, Vurenix, Xaulammus, Xeouthus, Xunnomo, Zladpus, Zommelix, Zraudoxex, Zresichunis, Zrosbeisacrix.
  
  

1000 de nume imaginare

O listă de o mie de nume imaginare care pot fi folosite ca nume de personaje sau de locuri în povestiri, nuvele sau romane fantastice. Numele au fost generate automat de un script Bash, dat spre studiu şi reutilizare la sfârşitul acestui articol. Numele sunt generate astfel încât să fie lesne de pronunţat şi să aibă un aspect oarecum Latinesc sau Grecesc Latinizat.

————————————————

Abequesfa Abiquacus Abirroclia Acagentix Aclyttae Adaddaea Adiquifix Adiquis Adirorus Adizidii Aduquos Aesmuquilus Aetronvefus Aggamdota Aggofae Agimudes Agoricrus Agrevines Agruffus Ajajazus Alasmaea Allauchus Alodagan Aloxamfus Alupumaco Amesepus Anfaquosraea Anozijabis Aparavius Aquatabavius Aquatela Aquaxo Aranadis Arracates Arudustes Asdulo Atalan Atequixes Attisso Aucichefus Audocizan Ausirysmus Ausobelasra Auvoxunacex Axetufres Azegigofraea Azollapius Azrudurofo

Balemura Balumtus Barucius Baslia Batedaretes Bebechis Bebomusines Befafulades Begetax Belutides Berupraea Bevochetes Bibaa Biclys Bifrusquo Bigaezequotes Bilelides Binsaxia Bisfomesra Bispunuja Bogequos Bolaslus Bombara Bomidro Bonvama Borincia Bosvincines Botocuto Bouricraea Buclaquamdus Bufivus Buglerigides Bumvaega Bupechaea Buphychia Bustas Butitrus Butomabbaa Buxifus Buxuffotes Bychinzes Byciphraea

Cadaxen Cajae Cajozis Cancaea Cantusnus Caquagondines Cebis Cefobix Cegotra Celengis Cengazius Cenqua Cererosmius Ceriva Cesmox Cevilates Cexes Cezegix Cichosmines Cifria Cigius Cilucites Cimespis Cinendotes Cinuttia Citollys Civimfia Cizysphis Cocumquo Codox Cogga Colibius Conso Coppaufo Corrus Corudebus Cozaza Cucudemfix Cudozlius Cunado Cunedilen Cunfitoxius Cuttia Cuttirraea Cuvobus Cyncophan Cyphlen

Nicolae Iorga despre începuturile carierei lui Napoleon

Wikisource oferă publicului curios cartea Desvoltarea imperialismului contemporan, partea I, de Nicolae Iorga, publicată la Bucureşti în 1940 de Tipografia ziarului „Universul“. Cartea este o colecţie de note de curs — un curs angajat, Iorga explicând în introducere că obiectul cursului este de a arăta originea ideilor care în momentul de faţă fac nenorocirea omenirii. Din acestă lucrare am ales pentru republicare în format electronic un fragment referitor la începuturile carierei de general cuceritor a lui Napolon Bunăparte, cel care din fecior de boiernaş din Corsica a ajuns general Francez, Prim Consul şi în fine Împărat, şi, ca orice erou de poveste, s-a şi-nsurat cu o fată de împărat.

Extrasul de mai jos corespunde cu paginile 207-211 din sus-pomenita lucrare; scrierea a fost parţial modernizată prin înlocuirea apostroafelor cu liniuţe de unire.

——————————————————————

Şi iată că, de-o dată, Directoriul se găseşte în împrejurări foarte grele pentru a purta războiul din Italia, singurul care se putea purta impotriva Casei de Austria. Şi aici mai rămăsese în luptă, dar numai ca să secundeze pe Austriaci, regalitatea sardă, Casa de Savoia, stăpână în Piemont, şi, în campania din 1796, Bonaparte a avut a face şi cu trupele bătrânului rege sard, cu totul incapabil şi supt raportul politic şi supt cel militar. Trupele austriece ale lui Beaulieu erau în general bune, — nu trupe exclusiv germane, ci adunate din toate părţile Monarhiei. Dar, în Italia, duşmanul cel mare nu erau aceştia, ci situaţia însăşi a armatei francese acolo. Se succedaseră în aceste războaie mulţi generali, ridicaţi dintre soldaţi, oameni de energie, dar soldatul îşi aducea aminte că i-au fost camarazi. Nu se dădeau ordine ca în vechea armată a lui Frederic al II-lea sau a Mariei-Terezei; erau cetăţeni cu drepturi şi le plăcea să-şi aducă aminte de aceste drepturi. Apoi, soldatul trebuia să se îngrijească el de hrana lui de fiecare zi: deşi situaţia acestei armate din Italia n-a fost aşa de rea cum se crede, dar îmbrăcămintea era desigur insuficientă. Trimes acolo, Bonaparte a întâmpinat mari greutăţi şi Directoriul socotia că generalul acesta tânăr, iute şi evident ambiţios ar putea să devie o primejdie şi-l ajuta foarte puţin.

Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene, de Alexandru Vasiliu

Alexandru Vasiliu (1876–1945) a fost unul dintre marii eroi anonimi ai neamului Românesc. Născut în comuna Tătăruşi dintre Iaşi şi Suceava, Alexandru Vasiliu şi-a petrecut întreaga viaţă profesională — 34 de ani, din 1895 până în 1929 — ca învăţător şi apoi director de şcoală în satul natal. A luptat cu curaj în primul război mondial, primind decoraţiile „Bărbăţie şi credinţă“ şi „Crucea Sf. Gheorghe“. Şi-ntr-acest timp a cules folclor, cântece, urături, bocete şi, interesul nostru, poveşti, pe care le-a publicat sub egida Academiei Române: Cântece, urături şi bocete de-ale poporului în 1909 şi Poveşti şi legende în 1927.

Spre deosebire de tipograful Petre Ispirescu, astăzi prea puţini îşi aduc aminte de Alexandru Vasiliu-Tătăruşi. Până şi Wikipedia, în marea ei sete de cunoaştere, sub titlul „Alexandru Vasiliu“ nu are decât un articol meschin despre un obscur general Comunist, notabil numai prin aceea că n-a făcut nimic de ispravă.

Volumul de Poveşti şi legende după care este reprodusă povestea Lupuliu năsdrăvan a fost tipărit în bune condiţii, cu îngrijire, aşa că n-am avut decât foarte puţine îndreptări de făcut; lista acestora este dată, ca de obicei, la sfârşitul articolului.

Cititorii vor remarca utilizarea în text a trei convenţii pentru marcarea acelor cuvinte sau expresii pe care autorul le-a considerat, probabil, deosebit de diferite de uzul literar: ghilimelele «franţuzeşti» marchează cuvintele pe care autorul le-a scris „drept cum se rosteşte“; cuvintele culese cu litere cursive apar într-un glosar la sfârşitul volumului (reprodus parţial aici); iar parantezele arată nu-mi e clar ce, probabil intervenţii ale autorului în textul notat după viul grai.

———————————

Academia Română

Din viaţa poporului român

XXXVI

Poveşti şi legende

culese de

Alexandru Vasiliu

Învăţător în Tătăruşi (Suceava)

Cultura Naţională

1927

17. Povestea lupului năsdrăvan şi a Ilenei Cosinzene

    Erà odată un împarat. Imparatu’ «ista» aveà trei feciori. Amù la un timp de vreme, i se îmbolnăveşte împărăteasa. Şi măcar c’o căutat-o cu câte leacuri pe lumea asta, n’o fost chip s’o vindece ; o murit biata ’mpărăteasă. Scârba ’mparatului ! Atâta o plâns el după soţie, până ce mai i s’o scurs ochii. Rămăsese de vedeà numai ca prin urechile acului.
    La curte amù erà şi mai mare suparare. Nu destul că murise împărăteasa ! Mai dase Dumnezeu nacaz mare pe bietul împarat. Căutatu-s’o cu câte pe lume ; dar pace bună, că nu ş’o mai dat peste leac.
    Intr’o noapte visază că de se va găsì cineva să-i aducă pană de hulub de aur, şi l-a spalà cu ea pe la ochi, lui i-a trece ş’a vedeà mai ceva decât cum vedeà când erà de şepte ani ; da’ de nu, nu. A doua zi de dimineaţă după ce se scoală, spune visul feciorilor şi se hotărăşte să deie de veste că cine i-a aduce şi l’a spalà pe la ochi cu pană de hulub de aur, aceluia-i dă jumătate de ’mpărăţie, şi-i lasă moştenire şi saraiurile împărăteşti.
    Atunci cei doi feciori mai mari zic cătră tată-su :
    — Babacă, nu da veste ’n lume pentru asta treabă, că gândim c’om fi vrednici să-ţi aducem leacul ; să nu mai vie vremea să moştenească străinii casele părinteşti.
    — Bine, dragii tatei… bun cuvânt aveţi ; numai de v’a ajutà Dumnezeu să izbândiţi.
    Feciori-aieşti doi, toată ziua umblau creanga, ba la vânat, ba după alte lucruri fără socoteală ; iar cel mai mic, Alexandru, şedeà cât erà ziulica de mare numai lângă tată-su. Ce-i făceà Alexandru ? Ia îi aduceà apă, îi da de mâncare, îi cata ’n cap ; mă rog, el nu se ’ndurà să se ducă de lângă tată-su. Las’ că nu-i vorbă că şi tătâni-su îi erà drag ca lumina ochilor.
    Amù, după ce zic fraţii cei doi, că s’or duce, răspică şi Alexandru :
    — Măi, fraţilor, luaţi-mă şi pe mine.
    — Hăă, pe tine ? Da’ cine-a mai merge cu tine la drum, măi prostule ? Tu bre, nu eşti de mers la drum ; tu eşti bun să şezi la acasă, să scarpini pe tătuca ’n cap,… şi făr’ deaceea, n’avem nevoie de-un păcătos ca tine.
    Se scârbeşte rău bietul Alexandru, că-l ţineau fraţii aşà de prost şi nu voiau să-l iee şi pe dânsul. Nu-i vorbă… îl făceau ei că-i prost, dar isteţ la minte ca el, nu mai erà altul să-i steie în potrivă. D’apoi faţa lui ? Frumoasă peste samă.
    Văzând împaratul din ce pricină feciorul cel mic îi cu inimă ră, zice cătră cei mai mari să-l iee şi pe el, că doară n’au să-l ducă în spate. După ce s’o pus cum se cuvine, treaba la cale, ş’o luat fiecare fecior bani de cheltuială, haine de primineală, cal de călărie şi arme pe lângă dânşii şi se gată de drum.
    Amù, bietului împarat, nu-i păreà rău după cei doi, cum îi păreà rău că se desparte de Alexandru, că tare-i mai erà drag !
    — Dragul tatei, măi băiete, mergi sănătos şi Dumnezeu ţ’ajute ; dar mie tot la tine mi-e nădejdea.
    — Rămâi sănătos, tată.
    De-acoleà se pornesc ei tustrei şi merg grămadă până ce-ajung la o cruce de drum. Aici se mai hodinesc o leacă ş’apoi pleacă înainte ; iar pe-aproape de-amiază, ajung şi întră într’o pădure mare. Merg ei prin pădurea aceea şi dela o vreme dau de-o poiană frumoasă. In mijlocul poienii erà o fântână zidită de marmură. Imprejurul fântânii, multe căni de argint legate de torţi cu lanţiuri de argint. Care ajungeà acolo, poposià ; dacă-i erà sete, luà apă şi bea, da’ nimărui nu-i treceà prin minte să s’atingă de căni, să le iee. Şi batăr să fi vrut a face aşà, nu puteà, că erau legate cu lanţuri.
    La fântâna asta o făcut fraţii un popas bun, o stat de-o ospătat şi pe urmă s’o mai şi hodinit o leacă.
    — Măi fraţilor, zice într’un târziu fratele cel mai mic, iacă ce-am chitit eu.

Măr şi Păr, de Ioan Pop-Reteganul

Ion Pop-Reteganul (1853–1905) a fost un învăţător Ardelean, care în a doua jumătate a secolului al XIX-lea a cules multe poveşti, poezii, zicători alte materialuri folcloristice Româneşti din Transilvania Ungurească, pe care pe unele le-a publicat şi pe altele a încercat să le publice. Poveştile Ardelenești culese din gura poporului au fost tipărite la Brassó în cinci volume la 1888, an care în Vechiul Regat este amintit mai întâi şi mai mult pentru darea în folosință a căii ferate de la Filiași la Zsilvásárhely, oraș căruia Valahii Olteni îi zic Târgu Jiu.
    Povestea lui Măr și a lui Păr este reprodusă aproape întocmai după ediția a II-a a părții a IV-a a Poveștilor Ardelenești. Nu am îndreptat decât greşelile de culegere sau de imprimare cu totul evidente şi mult neplăcute cititorilor ; acestea sunt arătate la sfârşitul acestui articol.

Poveşti Ardeleneşti
culese din gura poporului

de

Ioan Pop-Reteganul

Partea IV.
Ediţia II.

Brassó

Editura librăriei Ioan I. Ciurcu
1913

Tipografia Ciurcu & Comp., Brassó

Măr şi Păr.

    A fost odată ca nici odată.
    A fost un împărat şi o împărăteasă, care cu toate că erau trecuţi cu anii, nu aveau nici un copil, de care să se bucure, care să facă să le treacă de năcazuri, să mai uite de suferinţele vieţii acesteia, — căci, ca şi acum atunci încă erau suferinţe ; n’aveau nici un copil, — pe care din dragoste părintească să-l desmierde, împodobindu-l ca pe un copil de împărat, şi sărutându-l ca pe un singur copil la o casă părintească.
    Toate acestea ar fi fost şi ar fi trecut, dară durerea cea mai mare erà, că nu avea cine să moştenească scaunul împărătesc, avuţiile cele multe, căci avea împăratul multă blagă ; multe scumpeturi, din care să fi mâncat cu lingura şi tot nu s’ar fi gătat în veci.
    Dară ce plăteau toate, dacă nu avea cine să le folosească ?
    Şi astă durere cât de cu greu, totuş mai trecea ; de una însă erau mai îngânduraţi ca de toate, şi aceea erà că li-se stinge sângele, seminţia lor.
    Oh ! Doamne ! şi mare erà lucru acesta. Când îşi aduceau bieţii aminte de aceasta, plângeau ca nişte copii mici. Cum să nu ? Cum să nu aibă năcaz şi suferinţe, cum să nu-l ajungă jalea pe ori cine, când ştie că n’are cine să-l cânte, cine să-l plângă cu adevărată durere la moartea lui, şi cine să-l pomenească cu sfinţenie după aceea ?
    Nu însă numai ei erau supăraţi, tot poporul din împărăţia lor erà pătruns de durere, vazând că se stinge seminţia împăratului ; şi vai, ce oameni buni erau, şi împăratul şi împărăteasa, ca şi o bucată de pâne ! Nu erà om în întreaga împărăţie, căruia să nu-i fi făcut un bine, nu erà sărac, pe care să nu-l fi ajutat ; nu erà bolnav, la care împărăteasa să nu-i trimită ceva bun îndată ce auzia de boala lui.
    Toate aceastea erau prea mult dela un împărat, şi chiar pentru asta erà în jale toată împărăţia, văzând că neamul bun de oameni se împuţinează.
    Se temeau, ca nu cumva să dee peste vr’un neam rău de oameni, care tocmai, aşa să le amărască zilele, precum le-a îndulcit împăratul de acum.
    De a mai avea copil a trecut nădejdea, căci erau bătrâni, îşi puseră dară nădejdea în Dumnezeu, se lăsară în voia lui, fiind încredinţaţi, că D-zeu toate le face cu socoteală pentru binele oamenilor, şi oamenii nu trebuie să judece despre aceea, ce face D-zeu, căci el într’un chip ne iubeşte pe toţi, apoi noi nici nu ştim ce ne e bun nouă, numai Dumnezeu ştie, care nu face decât bine.
    Intr’o zi venind împăratul cu împărăteasa dela biserică şi trecând peste un pod, văzù împărăteasa în apă un peşte foarte frumos, deci îi zise împăratului :
    — Uită-te împărate, în apă ce peşte frumos ! acela ar fi foarte bun de prânz, îmi e şi dor de peşti proaspeţi, căci de mult nu am mâncat ; la cel din apă mi-se dă.
    Se uită şi împăratul şi văzù peştele. După-ce ajunse acasă, dete poruncă pescarilor, ca să prindă vreo câţiva peşti de care văzuse.
    Câţi pescari au fost în oraş şi în apropiere, toţi s’au dus să împlinească porunca împăratului cât de în grabă. Căutară mult timp, dară de geaba s’au trudit, căci numai unul au aflat de felul acela, cum spusese împăratul, dară totuşi erà destul, ca să-i treacă împărătesei de dorul peştilor.
    Bucătăreasa, — o ţigancă, — se şi puse îndată se pregătească din acel peşte o mâncare cât se poate de bună, îşi adună dară toată iscusinţa, ca să poată o bucătură, care să-i placă împărătesei.
    Când erà mai fript, gustă de sare, dară cu toate că a pus destulă, erà ca şi cum n’ar fi pus, mai puse deci şi gustă iar, dară nici acum nu erà sărat deplin, şi a treia oară puse, şi mai gustând odată o află bună.
    Acum putea să o ducă împărătesei, care tot aştepta să se frigă odată.
    Mâncă împărăteasa, iară oasele le dete la o căţea. După câtva timp băgară de seamă, atât împărăteasa cât şi bucătăreasa, că au pornit grele ; căţeaua încă se vedea a fi prins căţei.