Tropaeum Traiani

Un articol de pe situl Xplorio.ro propune o rută alternativă de la Cernavodă la Mangalia, şi anume Cernavodă - (DJ223) Cochirleni - Ion Corvin - (DN3) Adamclisi - Deleni - Cobadin - (DJ391) Negreşti - (la intersecţia cu DJ392 stânga, adică spre est) Movila Verde - Plopeni - (atenţie!) Chirnogeni - (DN38) Negru Vodă - (Calea Mangaliei, DJ391) Mangalia.
Drumul e bun, nimic de zis, iar priveliştea e superbă. Între Cochirleni şi Ion Corvin şoseaua merge aproape de Dunăre, uneori chiar pe malul fluviului care desparte Dobrogea cea exotică de Muntenia valahă. O hartă bună este necesară; este posibil GPS-ul să se piardă în irealitatea balcan-orientală a ţinutului dintre Dunăre şi Mare.

Dunărea la Rasova, văzută de pe marginea drumului judeţean nr. 223 Cernavodă-Ion Corvin. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Elementul de interes al acestei rute este comuna Adamclisi¹, cu ruinele municipiului roman Civitas Tropaensium şi cu faimosul Trofeu al lui Traian. Accesul la monument este lesnicios, pe un drum bine întreţinut şi bine marcat. Intrarea costă 6 lei de persoană, şi nimeni nu are nimic împotriva fotografilor.

¹) Primăria comunei menţine un sit Web, mic, maliţios şi rău proiectat, dar orişicât mult, mult mai bun decât nimic.

Monumentul, inaugurat în anul 109, a fost ridicat din ordinul împăratului Traian imediat după cucerirea Daciei, probabil în amintirea victoriei repurtate pe acele locuri împotriva armatei combinate a dacilor şi roxolanilor care încercase să invadeze Moesia de Jos în timpul primului război dacic al lui Traian. Tot acolo, în anul 92 sarmaţii şi dacii zdrobiseră legiunea XXI Rapax (Prădătoarea). În apropierea monumentului de află şi altar ridicat in honorem et in memoriam fortissimorum uirorum qui bello Dacico pro republica morte occubuerunt (în onoarea şi întru pomenirea preaputernicilor bărbaţi care au căzut morţi pentru stat în războiul cu dacii). Nu ştim când au căzut acei fortissimi uiri, dar este limpede că la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II au avut loc la Adamclisi mai multe încleştări între romani şi barbari. După cum se ştie, până la urmă romanii au câştigat; apoi au câştigat alţi barbari; apoi alţii; apoi turcii; şi astăzi stăpânim acolo noi valahii, şi ne minunăm de măreţia strămoşilor.

O mie şi nouă sute de ani de ploi, vânturi, invazii barbare şi uitare au ruinat impresionantul monument. Ţăranii, cumani, slavi bulgari, turci şi români l-au despuiat de basoreliefurile frumos sculptate şi de învelişul de piatră fasonată. Când au venit turcii în Dobrogea mai rămăseseră în picioare numai crepidoma de granit şi nucleul tamburului cilindric; aceste biete rămăşiţe colosale i-au impresionat într-atât încât i-au pus numele satului Adam Kilisse, adică Biserica lui Adam.

Meritul de a fi salvat tot ce mai putea fi salvat îi revine lui Grigore Tocilescu, care s-a ocupat de monument între 1892 şi 1890, timp în care a adunat din toată Dobrogea toate piesele pe care le-a putut găsi; după 8 ani de eforturi pe care astăzi a-nţelege nu putem, marele istoric a reuşi să adune cam trei sferturi din monumentul original. Piesele originale se află acum în muzeul din Adamclisi.

Monumentul a fost reconstruit între 1972 şi 1977 pe baza ruinelor şi a rămăşiţelor adunate de Tocilescu, urmându-se propunerea de reconstrucţie a lui Radu Florescu din 1960. Reconstrucţia este amplasată in situ pe crepidoma originală (două din cele 9 trepte ale crepidomei sunt îngropate); fiecare detaliu important din monumentul reconstruit este o copie fidelă a pieselor originale din muzeu. Faţă de ipotezele anterioare, propunerea aleasă pentru reconstrucţie prezintă un tambur cilindric ceva mai înalt şi o pantă mai pronunţată a acoperişului conic, rezultând o înălţime totală de vreo partruzeci de metri. (Vezi o ilustraţie a diferitelor ipoteze de reconstrucţie în Wikipedia.) Nucleul ruinat al monumentului este păstrat în interiorul tamburului reconstruit; o mică uşiţă laterală îngăduie accesul la ele, la nevoie.

Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi văzut dinspre sud-vest (puţin la stânga aleii principale). (Fotografie de Alex Pănoiu)

Inscripţia de pe faţa principală a bazei hexagonale a trofeului este păstrată numai parţial. Grigore Tocilescu a reconstituit-o astfel (literele albastru deschis lipsesc sau nu se pot citi):

MARTI·VLTORI IMP·CAESAR·DIVI NERVAE·F·NERVA TRAIANVS·AVG·GERM DACICVS·PONT·MAX TRIB·POTEST·XIII IMP·VI·COS·V·P·P VICTO·EXERCITV·DACORVM ET·SARMATARVM

Marti Vltori Imperator Caesar Diui Neruae filius Nerua Traianus Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus Tribunicia Potestate XIII Imperator VI Consul V Pater Patriae Victo exercitu Dacorum et Sarmatarum

Pe româneşte ar veni aşa:

Lui Marte Răzbunătorul. Cezar împăratul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian August, învingătorul Germanilor şi Dacilor, Mare Preot, (căruia i s-a acordat) de 13 ori puterea tribuniciană, (aclamat) de 6 ori împărat, (ales) de 5 ori consul, Părinte al Patriei, (a ridicat acest monument) după înfrângerea armatei Dacilor şi Sarmaţilor.

Trofeul din vârful monumentului măsoară 11 metri înălţime şi reprezintă un trunchi de copac îmbrăcat cu armura unui general roman, cu două scuturi atârnate de ramuri. În faţa trofeului se află statuile unui bărbat şi a două femei, reprezentând populaţiile cucerite.

Tropaeum Traiani - trofeul. Vedere din faţă şi vedere din spate. (Fotografii de Alex Pănoiu)

Internetul, cea mai modernă manifestare a spiritului valah mereu neliniştit, dă aripi electronice celor mai năstruşnice păreri. Astfel, situl oficial al grupului Dacia Nemuritoare² publică articolul „Monumentul triumfal al regelui Burebista“ de Virgiliu Oghina, în care este propusă o ipoteză năucitoare: ruinele de la Adamclisi nu aparţin trofeului lui Traian, crede dl. Oghina, ci sunt rămăşiţele unui monument ridicat de cel dintâi şi cel mai mare rege al dacilor întru amintirea unei victorii asupra unei „armat[e] de invazie venită din Orientul Apropiat“.

²) Splendidă ironie: cuvântul „nemuritor“ este compus în limba română din trei elemente toate moştenite din latină. De ce nu Balaurul Dacic? Măcar „balaur“ are oarecari şanse să fie moştenit din substrat...

Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“

Între Bulevardul Unirii la nord, Bulevardele Mărăşeşti şi Octavian Goga la sud, Bulevardul Mircea Vodă la vest şi Strada Nerva Traian la est se întinde un teren de 10 hectare pe care în amurgul demonic al Epocii de Aur, cea pe care cu mândrie noi românii o numeam Epoca Nicolae Ceauşescu, începuse să se construiască Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“.

Spre deosebire de alte dinoproiecte edilitare ale comunismului valah târziu, Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“ nu a lăsat în urmă colonade grandioase, ci numai nişte fundaţii imense, betoane faraonice demne de Amintirile din Viitor ale lui Erich von Däniken. De douăzeci de ani şantierul zace abandonat de oameni : o rezervaţie naturală involuntară în centrul Bucureştiului.

Laturile de vest şi de sud sunt apărate de ziduri, diferit construite. Latura de vest este apărată de un zid format din blocuri de beton, iar latura de sud este protejată de un zid continuu. Latura de nord are un gard de plasă de sârmă pe jumătatea vestică şi un zid format din blocuri de beton pe jumătatea estică. Latura de est nu este propriu-zis protejată, dar între şantier şi Strada Nerva Traian se află nişte barăci prăpădite, rămase probabil de pe vremea când şantierul era activ. În colţul sud-vestic barăcile adăpostesc un service şi o spălătorie auto.

Se poate intra în parcul natural „Cântarea României“ prin mai multe locuri. Dinspre sud-est, pe lângă spălătoria auto, accesul este liber şi se poate intra şi cu maşina : ceea ce se şi întâmplă. Dinspre vest se poate intra, numai cu piciorul, printr-o strungă între două dintre blocurile de beton care constituie zidul. Dinspre nord-vest se poate intra prin generoasele găuri în gardul de sârmă.

Înspre colţul nord-vestic se întinde o amplă suprafaţă betonată, înconjurată de pădure. După ploaie se formează bălţi în care trăiesc batracieni şi altele. Pe alocuri, aria de beton atinge zidul apusean al şantierului, construit după modelul roman, cu un nucleu de pământ bătătorit între două feţe de beton. Dincolo de zid se văd fosta viitoare Bibliotecă Naţională spre vest şi Tribunalul Bucureşti (fostul Magazin Junior) spre nord-vest.

Colţul nord-vestic al şantierului Centrului de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“. (Fotografie de Alex Pănoiu)

În marginile de est şi de vest ale fostului şantier terenul se află la nivelul străzilor din jur, dar cea mai mare parte a terenului este mult sub nivelul străzii, aşa cum îi stă bine unei fundaţii. Pe orice suprafaţă neacoperită de beton cresc copaci sau trestii, aşa că trecătorului i se oferă priveliştea încântătoare a unei păduri scufundate într-o falie tectonică şi temporală.

Între suprafaţa betonată din partea de vest a obiectivului şi zona fundaţiilor scufundate se află o perdea de pădure sălbatică, străbătută de un scurt drum forestier care coboară abrupt.

Coborârea spre teribilele fundaţii. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Odată trecut de perdeaua de pădure care străjuieşte marginea răsăriteană a complexului, în faţa turistului curios se deschide o imensă privelişte plină de nostalgie. Beton şi fier cât vezi cu ochii.

Complexul de fundaţii văzut din marginea vestică. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Zidul de sud are aspectul unei fortificaţii care protejează o escarpă adâncă. Zidul nu este rectiliniu, ci, ca o fortificaţie adevărată, urmează un traseu crenelat, de parcă arhitectul ar fi fost urmărit de planurile fascinante ale fortificaţiilor lui Vauban. Copacii deşi îşi înalţă coroanele dincolo de zidul care poartă mulţime de plante agăţătoare.

Zidul de sud al fostului şantier, văzut de pe Bulevardul Mărăşeşti.(Fotografie de Alex Pănoiu)

Din loc în loc, o spărtură în frunzişul cel verde îngăduie privirii să cuprindă imensitatea proiectului abandonat. Structuri misterioase, unele coborând sub nivelul câmpiei de beton semănată cu fier, altele înălţându-se anevoios deasupra, atrag ochiul şi mintea de parcă ar ascunde cine ştie ce înţelesuri de nepătruns. În depărtare, pe marginea de miazănoapte se vede o scară, finisată, gata să poarte paşii mulţimilor : dar nu duce nicăieri, nu vine de niciunde.

Privire asupra complexului de fundaţii de pe zidul de sud. (Fotografie de Alex Pănoiu)

În colţul de sud-est al opritelor lucrări se ridică douăsprezece coloane cu secţiune pătrată, probabil stâlpi care urmau să susţină o structură care nu a mai apucat să apară. Coloanele, unele mai scunde, altele mai înalte, sunt aşezate pe trei rânduri şi un sfert, ca pentru un templu al discordanţei : primul rând are trei coloane pe patru locuri ; urmează două rânduri complete de câte patru ; apoi, o coloană stingheră pe al patrulea rând. În spatele lor creşte papură ; o movilă absurdă îşi înalţă spinarea rotundă. În fundal, turnul de sticlă albastră al Camerei de Comerţ, ruinele pseudoneoclasice ale fostei viitoare Biblioteci Naţionale şi Tribunalul cu antedente comerciale.

Coloane în colţul de sud-est al şantierului împietrit.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Prin Hotărârea Guvernului nr. 373/2004, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1079/2005, „se schimbă denumirea amplasamentului obiectivului de investiţii abandonat, situat în municipiul Bucureşti, Bd. Unirii, sectorul 3, din «Centrul de Creaţie si Cultură - Cântarea Romaniei» in «Esplanada»“ şi „se aprobă programul prioritar de reconversie funcţională a acestuia şi de finalizare a construcţiilor existente“, cheltuielile de finanţare urmând să fie suportate din „prevederile bugetare aprobate Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în condiţiile legii“ ; semnează primul-ministru şi contrasemnează miniştrii transporturilor, lucrărilor publice şi finanţelor publice.

Cât de prioritar s-a dovedit a fi programul de reconversie funcţională se vede.

Pe 17 septembrie 2008, Evenimentul Zilei a publicat un articol semnat de Dollores Benezic (superb nume), cu titlul „Oprescu trebuie să aleagă între moartea căprioarei sau a Esplanadei“. De acolo aflăm că :

• Proiectul Esplanada City Center ar urma să fie realizat de firma maghiară TriGranit, care ar primi terenul cu pricina în concesiune pe 49 de ani.
• Cam jumătate din cele 10 hectare de teren se află de fapt (adică, în România, în principiu şi pur teoretic) în proprietate privată, iar proprietarii respectivi încă n-au semnat nimic.
• Oprescu, primarul general al capitalei europene a Ţării Româneşti, ar vrea ca în locul Cântării României să se facă un parc, dar însăşi curăţarea terenului de fundaţiile ciclopice (sau, cum vom spune peste două sute de ani, „descărcarea de sarcini arheologice“) ar costa scump.

De la o distanţă suficientă viitorul apare radios ; iată cât optimism răzbate din comunicatul de presă al firmei TriGranit :

Esplanada City Center will offer a unique cultural centre in Romania involving a national concert hall and a multifunctional cultural space. For this project implementation, the public private partnership seemed as the ideal financing option.
The project will create thousands of construction jobs and thousands of full time employment opportunities. The Esplanada will be the new symbol of Bucharest and Romania’s future as a new city center, a place of life, 24 hours per day.

• Commencement of construction: 2009
• Project opening: 2012
• Investment in million Euro: 1,000
• Gross buildable area (m2): 880,000
• Function: retail and entertainment, office, residential, cultural
• Designer: Murphy & Jahn

A scos Sony din fabricaţie modelul α700?

Participanţii la forumul de discuţie Sony SRL de pe situl DPReview au observat că pe pagina dedicată aparatelor de fotografiat reflex de pe situl Sony Japonia modelul α700 este marcat ca scos din fabricaţie. Într-o conversaţie cu titlul „Confirmed! A700 production ends“ participanţii la discuţie speculează asupra viitorului liniei de aparate de fotografiat SLR a firmei Sony. Consensul pare să fie că se aşteaptă introducerea a cel puţin trei noi modele, două pe o ipotetică treaptă α500 (probabil numerotate α530 şi α580) şi unul pe treapta α700.

Pescuitul sportiv urban

Pescuitul sportiv a luat avânt în Bucureşti. Pescarii îşi petrec timpul cu folos pe malurile cele betonate ale Dîmboviţei, unii cu undiţe, alţii cu minciocuri, în timp ce trecătorii curioşi chibiţează cu răbdare.

Pescari pe Dîmboviţa în aval de Piaţa Unirii.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

De curând am fost martor, de mai multe ori, la momentele magice ale capturării unor peşti argintii. O dată, am zis că e o întâmplare ieşită din comun. A doua oară, că e o coincidenţă. A treia oară, mi-a trecut prin cap că poate-poate chiar e peşte în copaia de ciment : aşa că am început să mă uit cu atenţie după teleosteeni.

Un peşte viu în apa Dîmboviţei.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

În miezul zilei, când soarele luminează adânc apele pseudorâului observatorul atent poate înregistra mişcările rapide ale unor peşti argintii, cam de o şchioapă de lungi, cu o dungă longitudinală colorată : sunt obleţi, Alburnus alburnus, peşti comestibili, răspândiţi în toată Europa, de la Atlantic până în Urali, şi acum şi în Neodîmboviţa Bucureştilor.

IT&C şi practica păienjenişului de cabluri

A fost odată, illo tempore, o vreme când Internetul nu era decât un vis de libertate capitalistă. De atunci România a progresat mult, a devenit membră a Uniunii Europene şi a păşit cu hotărâre pe calea democratizării largi a accesului la Internet şi la miile de canale de televiziune necesare pentru plăcuta petrecere a timpului liber.

Odată cu pătrunderea pe scară largă a Internetului şi a televiziunii multicanal în casele şi în minţile locuitorilor binecunoscutei noastre capitale, Bucureştiul a dezvăluit o nouă faţetă a geniului naţional : reutilizarea stâlpilor de iluminat ca suporturi pentru cablurile de televiziune şi de comunicaţii de date.

Azi un cablu, mâine două, poimâine patru : în puţini ani străzile oraşului au fost acoperite de un hăţiş luxuriant de liane de cupru şi de sticlă, cu miez de oţel, de parcă urmaşii lui Bucur Ciobanul ar fi încercat să se ia la întrecere cu Pădurea Letea, sau cu străvechile capitale pierdute ale maiaşilor cele scufundate în jungla tropicală.

Un stâlp de iluminat purtând povara cablurilor de date.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Urăsc păienjenişul de cabluri care mutilează arhitectura oraşului. Urăsc cablurile trase cu nepăsare, dar cu ingeniozitate, astfel încât să distrugă fiecare colţ pitoresc. Sunt cabluri trase de-a lungul bulevardului Carol, sunt cabluri trase prin parcuri, sunt cabluri trase între blocuri. Orice poză din Bucureşti arată ca o diagramă de reţea.