Film: 2012

2012 este un film de Roland Emmerich despre potopul lui Noe, ediţia a doua revăzută şi adăugită. Filmul ține două ore și patruzeci de minute. Pentru realizarea sa s-au cheltuit două sau trei sute de milioane de dolari.

Roland Emmerich este un cineast German specializat în filme Americane cu distrugeri spectaculoase, dintre care ne aducem cu drag aminte de Soldatul universal (cu Jean-Claude van Damme şi Dolph Lundgren), Ziua independenţei (cu invazia extratereștrilor), Godzilla (cu Godzilla și Jean Reno), Patriotul (cu Mel Gibson), Ziua de poimâine (cu lăsarea îngheţului din cauza încălzirii globale) şi 10.000 î.Hr. (cu Dâleu vânătorul de maiaci).

Atenţie! Acest articol dă în vileag rezumatul filmului.

Dacă încă nu aţi văzut filmul şi doriţi să-l vedeţi fără să ştiţi dinainte ce se întâmplă atunci trebuie să vă opriţi şi să nu citiţi mai departe.

Despre lungimea parolelor în Windows Live Mail

Windows Live este un pachet de aplicaţii şi servicii accesibile prin Web oferite de Microsoft. Probabil că cel mai folosit serviciu din acest pachet este Hotmail (care are, suprinzător, adresa mail.live.com).

Printre aplicaţiile din pachetul Windows Live se numără Windows Live Mail, un client de mesagerie electronică destinat să-l înlocuiască pe venerabilul Outlook Express. În principiu, Windows Live Mail este clientul perfect pentru Hotmail... dacă n-ar fi problema lungimii parolelor.

Hotmail acceptă senin parole de 20 de caractere. Windows Live Mail nu este capabil să folosească parole mai lungi de 14 -- sau poate 15? -- caractere. De unde o vădită nepotrivire de caracter.

Dacă parola asociată contului Hotmail este mai lungă decât suportă Windows Live Mail, atunci tentativele de conectare la contul de mesagerie electronică eşuează, iar Windows Live Mail afişează un mesaj de eroare al cărui nivel de claritate este pe deplin aliniat politicii firmei producătoare:

The sign-in name you entered doesn't exist, or your password is incorrect.

Nu tu „Parola pe care aţi introdus-o este prea lungă şi prea puternică pentru mine“, sau „Pentru a mă conecta la contul dvs. Hotmail trebuie să schimbaţi parola cu una mai uşor de hecărit“. Nu: „The sign-in name you entered doesn't exist, or your password is incorrect“.

Trec peste lamentabila tentativă de a folosi ajutorul în linie pentru a rezolva problema. După numai 10 minute de încercări zadarnice mi-am adus aminte că cel mai bun serviciu de suport tehnic pentru produsele firmei cu pricina rămâne Google; şi, cum articolul pe care zisul serviciu de suport mi l-a indicat era în limba Engleză, am scris acest anunţ de utilitate publică pentru folosul lăcuitorilor Ungrovlahiei, ai Ultrasilvaniei şi Moldovei, precum şi al altora ce vor fi vorbind Rumâneşte.

Piaţa Ovidiu

Din ordinul împăratului Octavian, Ovidiu a fost exilat la Tomi în anul 8 al erei noastre, din cauza unui cântec şi a unei greşeli, carmen et error, după cum însuşi mărturiseşte în cartea a doua a Tristelor. Nimeni nu mai ştie astăzi care cântec şi ce greşeală l-au pierdut: dar trebuie să fi fost o mare greşeală şi un cântec deosebit de deocheat, pentru Octavian August a ţinut supărarea până la moarte şi i-a lăsat-o mai departe moştenire lui Tiberiu.
Tomi, sau Tomis, era o colonie Milesiană, la fel ca Istria şi cele mai multe aşezări Greceşti de pe coasta Tracă a Mării Negre; numai Calatisul era o colonie a Heracleei Pontice, ea însăşi o colonie a Megarei Doriene. Un mic port la Marea Neagră, Tomi era o aşezare mai degrabă modestă, al cărui rost era probabil comerţul cu produsele agricole ale Geţilor Dobrogeni: aproape lipsită de importanţă istorică, până în secolul al XIX-lea colonia Ioniană nu avea altă distincţie decât că l-a numărat cândva printre rezidenţi pe autorul Manualului de Dragoste.
După strălucita victorie Valahă din războiul Ruso-Turc de la '77, Înalta Poartă a cedat Kara-Iflakului Dobrogea Septemtrională ca o compensaţie pentru Basarabia înhăţată de Ţarul Pravoslavnic. Fostul Tomi, redenumit între timp Constanţa în cinstea Flaviei Iulia Constanţia, fiica lui Constanţiu cel Gălbejit şi sora după tată a lui Constantin cel Mare, s-a transformat peste noapte dintr-un liman de pescari în principalul port al unei naţiuni în plină dezvoltare -- de la 5000 de locuitori în 1853 a ajuns la 60000 în 1930. Un oraş plin de importanţa rădăcinilor sale istorice s-a grăbit să-i ridice o statuie celui mai important locuitor al său din toate timpurile.
La mai puţin de zece ani de la trecerea de la robia Turcească la libertatea Valahă, Constănţenii (care deja începuseră să se alinte cu numele de Tomitani) i-au comandat sculptorului italian Ettore Ferrari o statuie a lui Ovidiu, pe care au aşezat-o în piaţa din faţa primăriei neobrâncoveneşti, inima civică a oraşului. (În 1925 o copie a statuii Constănţene a fost ridicată la Sulmona: aşa că Ovidiu are două statui identice, una în oraşul în care s-a născut şi una în cel în care-a murit.)

Statuia lui Ovidiu în faţa Muzeului de Istorie Naţională şi Arheologie din Constanţa. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Pe piedestalul de marmură una sau mai multe mâini anomime dar inspirate au amplasat două plăci de marmură: ironicul epitaf pe care poetul însuşi şi-l pregătise în cartea a treia a Tristelor şi frumoasa traducere românească a lui Theodor Naum.

Hic ego qui iaceo tenerorum lusor amorum Ingenio perii, Naso poeta meo. At tibi qui transis, ne sit grave quisquis amasti, Dicere: Nasonis molliter ossa cubent.

Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul Iubirilor gingaşe, răpus de-al său talent, O, tu, ce treci pe-aice, dac-ai iubit vreodată, Te roagă pentru dânsul: să-i fie somnul lin.

În 1959, în imediata apropiere a Pieţei Ovidiu a fost descoperit din întâmplare Edificiul Roman cu Mozaic, o construcţie comercială absolut impresionantă din vremea Imperiului Roman târziu. Primăria, singura construcţie nejenantă din zonă, a fost transformată în Muzeu Naţional de Istorie şi Arheologie, iar funcţionarii publici şi reprezentanţii puterii locale au fost strămutaţi într-o clădire nouă, mult mai puţin semnificativă din punct de vedere arhitectural.

Ovidiu ridicat pe un piedestal, observând gânditor urbanismul tomitan. (Fotografie de Alex Pănoiu)

De-a lungul deceniilor Comuniste Piaţa Ovidiu a fost mai degrabă lăsată în pace să se ruineze încet-încet. Turiştii cei lipsiţi de pretenţii ai acelor timpuri veneau cu aparatele de fotografiat Smena, Zenit sau Praktica să facă poze cu statuia şi cu moscheea, apoi se duceau să mănânce covrigi calzi şi să bea bragă rece la faimoasa simigerie de peste drum de muzeu.
Astăzi simigeria nu mai este, victimă a progresului neiertător. Bragă nu se mai găseşte deloc, iar covrigi calzi numai vara şi numai în staţiuni. Clădirile din jurul pieţei sunt renovate sălbatic sau înlocuite cu strălucitoare blocuri cu pereţi de sticlă, după norocul fiecăreia. De pe piedestalul său de marmură, P. Ouidius Naso, cetăţean Roman şi poet de renume mondial, priveşte gânditor la agitaţia din jur, bucurându-se de rafinamentul urban după care tânjea de două mii de ani.

Palmierul ca simbol

Palmierii nu cresc spontan în Valahia, nici chiar în Dobrogea valahă. Pe meleagurile carpato-ponto-danubieni palmierii pot fi crescuţi numai în sere, sau pe scările blocurilor, sau în apartamente, sau în birouri. Dar vara, staţiunea-fanion a litoralului valah, Mamaia, e plină de palmieri: unii în vădite hârdaie, alţii plantaţi temporar printre flori. Oare de ce?

Rostul palmierilor din Mamaia este să învăluiască staţiunea într-o atmosferă de vacanţă şi de bună dispoziţie: pentru că palmierul, departe de a fi numai o plantă, este un simbol.

Nişte palmieri în Mamaia.
(Fotografii de Alex Pănoiu)

Wikipedia dă o listă de semnificaţii simbolice ale palmierilor şi frunzelor de palmier. Aflăm deci că strămoşii noştri Romanii asociau ramurile de palmier cu triumful, iar creştinii au preluat această semnificaţie, astfel încât acolo unde se poate credincioşii poartă ramuri de palmier în procesiunea de Florii (sau „Palm Sunday“, cum îi spun Englezii). La noi, de Florii se poartă ramuri de salcie, încă o dovadă că palmierul e străin de spiritul plaiurilor mioritice.

Dar creştinismul este o religie complexă, aşa că pe lângă triumful ca bucurie pământească al Duminicii Floriilor, pentru cei care urmează învăţăturile atribuite lui Cristos de incomparabilul Saul din Tars ramurile de palmier simbolizează şi trimful ca bucurie cerească al martiriului.

Această sublimă ambiguitate face ca palmierii în hârdaie să fie un simbol perfect pentru litoralul câştigat de neamul valah în urma vitejiei dovedite în răzbelul de la 1877 dintre Ruşi şi Turci. Pe de o parte, turiştii văd palmierii şi se gândesc la fericirea trupească a vacanţei la mare şi la soare; şi pe de altă parte, orice turist pe litoralul nostru merită să poarte ramura de palmier ca însemn al abnegaţiei de care a dat dovadă neducându-se pe litoralurile altora.

Ipoteza maimuţei acvatice

Ipoteza maimuţei acvatice propune un stadiu acvatic sau semiacvatic în evoluţia omului, prin care s-ar explica anumite caracteristici care deosebesc omul de celelalte specii din familia Hominidae (care cuprinde omul şi maimuţele antropoide) şi mai ales de cimpanzeii împreună cu care omul formează tribul Homininilor.

Ipoteza a fost propusă de Sir Alister Hardy în 1960 şi a fost prezentată publicului larg (pe scurt şi fără comentarii) de zoologul Desmond Morris în best-sellerul Maimuţa goală, apărut în 1967. Astăzi cea mai cunoscută susţinătoare a ipotezei maimuţei acvatice este Elaine Morgan, autoarea Evoluţiei femeii (The Descent of Woman, 1972; titlul reia în perpectivă feministă denumire lucrării din 1871 a lui Charles Darwin, Evoluţia omului şi selecţia sexuală, pe englezeşte The Descent of Man and Selection in Relation to Sex).

Observaţia elementară de la care porneşte ipoteza maimuţei acvatice este că deşi toate maimuţele sunt perfect capabile să înoate, numai oamenilor le place să intre în apă pe când verişorii noştri păroşi evită să se ude.

Grup de primate semiacvatice pe ţărmul occidental al Mării Negre. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Ipoteza maimuţei acvatice nu este luată în serios de paleoantropologi; un rezumat al argumentelor împotriva acestei ipoteze a fost compilat Jim Moore şi publicat pe Web. De altfel, pe Web se găsesc nenumărate discuţii pro şi contra unui stadiu acvatic în evoluţia omului. Probabil că cel mai important argument împotriva evoluţiei dintr-un strămoş acvatic este că pielea omului nu rezistă la apă: se îmbibă imediat şi îşi pierde calităţile de protecţie.

Rămâne obervaţia că oamenilor le place să se joace în apă şi pe lângă apă. Încă nu se ştie care este explicaţia acestui comportament neobişnuit pentru un animal de savană: ceea ce nu ne împiedică deloc să ne bucurăm de o vacanţă la mare.

Tropaeum Traiani

Un articol de pe situl Xplorio.ro propune o rută alternativă de la Cernavodă la Mangalia, şi anume Cernavodă - (DJ223) Cochirleni - Ion Corvin - (DN3) Adamclisi - Deleni - Cobadin - (DJ391) Negreşti - (la intersecţia cu DJ392 stânga, adică spre est) Movila Verde - Plopeni - (atenţie!) Chirnogeni - (DN38) Negru Vodă - (Calea Mangaliei, DJ391) Mangalia.
Drumul e bun, nimic de zis, iar priveliştea e superbă. Între Cochirleni şi Ion Corvin şoseaua merge aproape de Dunăre, uneori chiar pe malul fluviului care desparte Dobrogea cea exotică de Muntenia valahă. O hartă bună este necesară; este posibil GPS-ul să se piardă în irealitatea balcan-orientală a ţinutului dintre Dunăre şi Mare.

Dunărea la Rasova, văzută de pe marginea drumului judeţean nr. 223 Cernavodă-Ion Corvin. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Elementul de interes al acestei rute este comuna Adamclisi¹, cu ruinele municipiului roman Civitas Tropaensium şi cu faimosul Trofeu al lui Traian. Accesul la monument este lesnicios, pe un drum bine întreţinut şi bine marcat. Intrarea costă 6 lei de persoană, şi nimeni nu are nimic împotriva fotografilor.

¹) Primăria comunei menţine un sit Web, mic, maliţios şi rău proiectat, dar orişicât mult, mult mai bun decât nimic.

Monumentul, inaugurat în anul 109, a fost ridicat din ordinul împăratului Traian imediat după cucerirea Daciei, probabil în amintirea victoriei repurtate pe acele locuri împotriva armatei combinate a dacilor şi roxolanilor care încercase să invadeze Moesia de Jos în timpul primului război dacic al lui Traian. Tot acolo, în anul 92 sarmaţii şi dacii zdrobiseră legiunea XXI Rapax (Prădătoarea). În apropierea monumentului de află şi altar ridicat in honorem et in memoriam fortissimorum uirorum qui bello Dacico pro republica morte occubuerunt (în onoarea şi întru pomenirea preaputernicilor bărbaţi care au căzut morţi pentru stat în războiul cu dacii). Nu ştim când au căzut acei fortissimi uiri, dar este limpede că la sfârşitul secolului I şi începutul secolului II au avut loc la Adamclisi mai multe încleştări între romani şi barbari. După cum se ştie, până la urmă romanii au câştigat; apoi au câştigat alţi barbari; apoi alţii; apoi turcii; şi astăzi stăpânim acolo noi valahii, şi ne minunăm de măreţia strămoşilor.

O mie şi nouă sute de ani de ploi, vânturi, invazii barbare şi uitare au ruinat impresionantul monument. Ţăranii, cumani, slavi bulgari, turci şi români l-au despuiat de basoreliefurile frumos sculptate şi de învelişul de piatră fasonată. Când au venit turcii în Dobrogea mai rămăseseră în picioare numai crepidoma de granit şi nucleul tamburului cilindric; aceste biete rămăşiţe colosale i-au impresionat într-atât încât i-au pus numele satului Adam Kilisse, adică Biserica lui Adam.

Meritul de a fi salvat tot ce mai putea fi salvat îi revine lui Grigore Tocilescu, care s-a ocupat de monument între 1892 şi 1890, timp în care a adunat din toată Dobrogea toate piesele pe care le-a putut găsi; după 8 ani de eforturi pe care astăzi a-nţelege nu putem, marele istoric a reuşi să adune cam trei sferturi din monumentul original. Piesele originale se află acum în muzeul din Adamclisi.

Monumentul a fost reconstruit între 1972 şi 1977 pe baza ruinelor şi a rămăşiţelor adunate de Tocilescu, urmându-se propunerea de reconstrucţie a lui Radu Florescu din 1960. Reconstrucţia este amplasată in situ pe crepidoma originală (două din cele 9 trepte ale crepidomei sunt îngropate); fiecare detaliu important din monumentul reconstruit este o copie fidelă a pieselor originale din muzeu. Faţă de ipotezele anterioare, propunerea aleasă pentru reconstrucţie prezintă un tambur cilindric ceva mai înalt şi o pantă mai pronunţată a acoperişului conic, rezultând o înălţime totală de vreo partruzeci de metri. (Vezi o ilustraţie a diferitelor ipoteze de reconstrucţie în Wikipedia.) Nucleul ruinat al monumentului este păstrat în interiorul tamburului reconstruit; o mică uşiţă laterală îngăduie accesul la ele, la nevoie.

Monumentul Tropaeum Traiani de la Adamclisi văzut dinspre sud-vest (puţin la stânga aleii principale). (Fotografie de Alex Pănoiu)

Inscripţia de pe faţa principală a bazei hexagonale a trofeului este păstrată numai parţial. Grigore Tocilescu a reconstituit-o astfel (literele albastru deschis lipsesc sau nu se pot citi):

MARTI·VLTORI IMP·CAESAR·DIVI NERVAE·F·NERVA TRAIANVS·AVG·GERM DACICVS·PONT·MAX TRIB·POTEST·XIII IMP·VI·COS·V·P·P VICTO·EXERCITV·DACORVM ET·SARMATARVM

Marti Vltori Imperator Caesar Diui Neruae filius Nerua Traianus Augustus Germanicus Dacicus Pontifex Maximus Tribunicia Potestate XIII Imperator VI Consul V Pater Patriae Victo exercitu Dacorum et Sarmatarum

Pe româneşte ar veni aşa:

Lui Marte Răzbunătorul. Cezar împăratul, fiul divinului Nerva, Nerva Traian August, învingătorul Germanilor şi Dacilor, Mare Preot, (căruia i s-a acordat) de 13 ori puterea tribuniciană, (aclamat) de 6 ori împărat, (ales) de 5 ori consul, Părinte al Patriei, (a ridicat acest monument) după înfrângerea armatei Dacilor şi Sarmaţilor.

Trofeul din vârful monumentului măsoară 11 metri înălţime şi reprezintă un trunchi de copac îmbrăcat cu armura unui general roman, cu două scuturi atârnate de ramuri. În faţa trofeului se află statuile unui bărbat şi a două femei, reprezentând populaţiile cucerite.

Tropaeum Traiani - trofeul. Vedere din faţă şi vedere din spate. (Fotografii de Alex Pănoiu)

Internetul, cea mai modernă manifestare a spiritului valah mereu neliniştit, dă aripi electronice celor mai năstruşnice păreri. Astfel, situl oficial al grupului Dacia Nemuritoare² publică articolul „Monumentul triumfal al regelui Burebista“ de Virgiliu Oghina, în care este propusă o ipoteză năucitoare: ruinele de la Adamclisi nu aparţin trofeului lui Traian, crede dl. Oghina, ci sunt rămăşiţele unui monument ridicat de cel dintâi şi cel mai mare rege al dacilor întru amintirea unei victorii asupra unei „armat[e] de invazie venită din Orientul Apropiat“.

²) Splendidă ironie: cuvântul „nemuritor“ este compus în limba română din trei elemente toate moştenite din latină. De ce nu Balaurul Dacic? Măcar „balaur“ are oarecari şanse să fie moştenit din substrat...

Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“

Între Bulevardul Unirii la nord, Bulevardele Mărăşeşti şi Octavian Goga la sud, Bulevardul Mircea Vodă la vest şi Strada Nerva Traian la est se întinde un teren de 10 hectare pe care în amurgul demonic al Epocii de Aur, cea pe care cu mândrie noi românii o numeam Epoca Nicolae Ceauşescu, începuse să se construiască Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“.

Spre deosebire de alte dinoproiecte edilitare ale comunismului valah târziu, Centrul de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“ nu a lăsat în urmă colonade grandioase, ci numai nişte fundaţii imense, betoane faraonice demne de Amintirile din Viitor ale lui Erich von Däniken. De douăzeci de ani şantierul zace abandonat de oameni : o rezervaţie naturală involuntară în centrul Bucureştiului.

Laturile de vest şi de sud sunt apărate de ziduri, diferit construite. Latura de vest este apărată de un zid format din blocuri de beton, iar latura de sud este protejată de un zid continuu. Latura de nord are un gard de plasă de sârmă pe jumătatea vestică şi un zid format din blocuri de beton pe jumătatea estică. Latura de est nu este propriu-zis protejată, dar între şantier şi Strada Nerva Traian se află nişte barăci prăpădite, rămase probabil de pe vremea când şantierul era activ. În colţul sud-vestic barăcile adăpostesc un service şi o spălătorie auto.

Se poate intra în parcul natural „Cântarea României“ prin mai multe locuri. Dinspre sud-est, pe lângă spălătoria auto, accesul este liber şi se poate intra şi cu maşina : ceea ce se şi întâmplă. Dinspre vest se poate intra, numai cu piciorul, printr-o strungă între două dintre blocurile de beton care constituie zidul. Dinspre nord-vest se poate intra prin generoasele găuri în gardul de sârmă.

Înspre colţul nord-vestic se întinde o amplă suprafaţă betonată, înconjurată de pădure. După ploaie se formează bălţi în care trăiesc batracieni şi altele. Pe alocuri, aria de beton atinge zidul apusean al şantierului, construit după modelul roman, cu un nucleu de pământ bătătorit între două feţe de beton. Dincolo de zid se văd fosta viitoare Bibliotecă Naţională spre vest şi Tribunalul Bucureşti (fostul Magazin Junior) spre nord-vest.

Colţul nord-vestic al şantierului Centrului de Creaţie şi Cultură „Cântarea României“. (Fotografie de Alex Pănoiu)

În marginile de est şi de vest ale fostului şantier terenul se află la nivelul străzilor din jur, dar cea mai mare parte a terenului este mult sub nivelul străzii, aşa cum îi stă bine unei fundaţii. Pe orice suprafaţă neacoperită de beton cresc copaci sau trestii, aşa că trecătorului i se oferă priveliştea încântătoare a unei păduri scufundate într-o falie tectonică şi temporală.

Între suprafaţa betonată din partea de vest a obiectivului şi zona fundaţiilor scufundate se află o perdea de pădure sălbatică, străbătută de un scurt drum forestier care coboară abrupt.

Coborârea spre teribilele fundaţii. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Odată trecut de perdeaua de pădure care străjuieşte marginea răsăriteană a complexului, în faţa turistului curios se deschide o imensă privelişte plină de nostalgie. Beton şi fier cât vezi cu ochii.

Complexul de fundaţii văzut din marginea vestică. (Fotografie de Alex Pănoiu)

Zidul de sud are aspectul unei fortificaţii care protejează o escarpă adâncă. Zidul nu este rectiliniu, ci, ca o fortificaţie adevărată, urmează un traseu crenelat, de parcă arhitectul ar fi fost urmărit de planurile fascinante ale fortificaţiilor lui Vauban. Copacii deşi îşi înalţă coroanele dincolo de zidul care poartă mulţime de plante agăţătoare.

Zidul de sud al fostului şantier, văzut de pe Bulevardul Mărăşeşti.(Fotografie de Alex Pănoiu)

Din loc în loc, o spărtură în frunzişul cel verde îngăduie privirii să cuprindă imensitatea proiectului abandonat. Structuri misterioase, unele coborând sub nivelul câmpiei de beton semănată cu fier, altele înălţându-se anevoios deasupra, atrag ochiul şi mintea de parcă ar ascunde cine ştie ce înţelesuri de nepătruns. În depărtare, pe marginea de miazănoapte se vede o scară, finisată, gata să poarte paşii mulţimilor : dar nu duce nicăieri, nu vine de niciunde.

Privire asupra complexului de fundaţii de pe zidul de sud. (Fotografie de Alex Pănoiu)

În colţul de sud-est al opritelor lucrări se ridică douăsprezece coloane cu secţiune pătrată, probabil stâlpi care urmau să susţină o structură care nu a mai apucat să apară. Coloanele, unele mai scunde, altele mai înalte, sunt aşezate pe trei rânduri şi un sfert, ca pentru un templu al discordanţei : primul rând are trei coloane pe patru locuri ; urmează două rânduri complete de câte patru ; apoi, o coloană stingheră pe al patrulea rând. În spatele lor creşte papură ; o movilă absurdă îşi înalţă spinarea rotundă. În fundal, turnul de sticlă albastră al Camerei de Comerţ, ruinele pseudoneoclasice ale fostei viitoare Biblioteci Naţionale şi Tribunalul cu antedente comerciale.

Coloane în colţul de sud-est al şantierului împietrit.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Prin Hotărârea Guvernului nr. 373/2004, modificată prin Hotărârea Guvernului nr. 1079/2005, „se schimbă denumirea amplasamentului obiectivului de investiţii abandonat, situat în municipiul Bucureşti, Bd. Unirii, sectorul 3, din «Centrul de Creaţie si Cultură - Cântarea Romaniei» in «Esplanada»“ şi „se aprobă programul prioritar de reconversie funcţională a acestuia şi de finalizare a construcţiilor existente“, cheltuielile de finanţare urmând să fie suportate din „prevederile bugetare aprobate Ministerului Transporturilor, Construcţiilor şi Turismului, în condiţiile legii“ ; semnează primul-ministru şi contrasemnează miniştrii transporturilor, lucrărilor publice şi finanţelor publice.

Cât de prioritar s-a dovedit a fi programul de reconversie funcţională se vede.

Pe 17 septembrie 2008, Evenimentul Zilei a publicat un articol semnat de Dollores Benezic (superb nume), cu titlul „Oprescu trebuie să aleagă între moartea căprioarei sau a Esplanadei“. De acolo aflăm că :

• Proiectul Esplanada City Center ar urma să fie realizat de firma maghiară TriGranit, care ar primi terenul cu pricina în concesiune pe 49 de ani.
• Cam jumătate din cele 10 hectare de teren se află de fapt (adică, în România, în principiu şi pur teoretic) în proprietate privată, iar proprietarii respectivi încă n-au semnat nimic.
• Oprescu, primarul general al capitalei europene a Ţării Româneşti, ar vrea ca în locul Cântării României să se facă un parc, dar însăşi curăţarea terenului de fundaţiile ciclopice (sau, cum vom spune peste două sute de ani, „descărcarea de sarcini arheologice“) ar costa scump.

De la o distanţă suficientă viitorul apare radios ; iată cât optimism răzbate din comunicatul de presă al firmei TriGranit :

Esplanada City Center will offer a unique cultural centre in Romania involving a national concert hall and a multifunctional cultural space. For this project implementation, the public private partnership seemed as the ideal financing option.
The project will create thousands of construction jobs and thousands of full time employment opportunities. The Esplanada will be the new symbol of Bucharest and Romania’s future as a new city center, a place of life, 24 hours per day.

• Commencement of construction: 2009
• Project opening: 2012
• Investment in million Euro: 1,000
• Gross buildable area (m2): 880,000
• Function: retail and entertainment, office, residential, cultural
• Designer: Murphy & Jahn

A scos Sony din fabricaţie modelul α700?

Participanţii la forumul de discuţie Sony SRL de pe situl DPReview au observat că pe pagina dedicată aparatelor de fotografiat reflex de pe situl Sony Japonia modelul α700 este marcat ca scos din fabricaţie. Într-o conversaţie cu titlul „Confirmed! A700 production ends“ participanţii la discuţie speculează asupra viitorului liniei de aparate de fotografiat SLR a firmei Sony. Consensul pare să fie că se aşteaptă introducerea a cel puţin trei noi modele, două pe o ipotetică treaptă α500 (probabil numerotate α530 şi α580) şi unul pe treapta α700.

Pescuitul sportiv urban

Pescuitul sportiv a luat avânt în Bucureşti. Pescarii îşi petrec timpul cu folos pe malurile cele betonate ale Dîmboviţei, unii cu undiţe, alţii cu minciocuri, în timp ce trecătorii curioşi chibiţează cu răbdare.

Pescari pe Dîmboviţa în aval de Piaţa Unirii.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

De curând am fost martor, de mai multe ori, la momentele magice ale capturării unor peşti argintii. O dată, am zis că e o întâmplare ieşită din comun. A doua oară, că e o coincidenţă. A treia oară, mi-a trecut prin cap că poate-poate chiar e peşte în copaia de ciment : aşa că am început să mă uit cu atenţie după teleosteeni.

Un peşte viu în apa Dîmboviţei.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

În miezul zilei, când soarele luminează adânc apele pseudorâului observatorul atent poate înregistra mişcările rapide ale unor peşti argintii, cam de o şchioapă de lungi, cu o dungă longitudinală colorată : sunt obleţi, Alburnus alburnus, peşti comestibili, răspândiţi în toată Europa, de la Atlantic până în Urali, şi acum şi în Neodîmboviţa Bucureştilor.

IT&C şi practica păienjenişului de cabluri

A fost odată, illo tempore, o vreme când Internetul nu era decât un vis de libertate capitalistă. De atunci România a progresat mult, a devenit membră a Uniunii Europene şi a păşit cu hotărâre pe calea democratizării largi a accesului la Internet şi la miile de canale de televiziune necesare pentru plăcuta petrecere a timpului liber.

Odată cu pătrunderea pe scară largă a Internetului şi a televiziunii multicanal în casele şi în minţile locuitorilor binecunoscutei noastre capitale, Bucureştiul a dezvăluit o nouă faţetă a geniului naţional : reutilizarea stâlpilor de iluminat ca suporturi pentru cablurile de televiziune şi de comunicaţii de date.

Azi un cablu, mâine două, poimâine patru : în puţini ani străzile oraşului au fost acoperite de un hăţiş luxuriant de liane de cupru şi de sticlă, cu miez de oţel, de parcă urmaşii lui Bucur Ciobanul ar fi încercat să se ia la întrecere cu Pădurea Letea, sau cu străvechile capitale pierdute ale maiaşilor cele scufundate în jungla tropicală.

Un stâlp de iluminat purtând povara cablurilor de date.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Urăsc păienjenişul de cabluri care mutilează arhitectura oraşului. Urăsc cablurile trase cu nepăsare, dar cu ingeniozitate, astfel încât să distrugă fiecare colţ pitoresc. Sunt cabluri trase de-a lungul bulevardului Carol, sunt cabluri trase prin parcuri, sunt cabluri trase între blocuri. Orice poză din Bucureşti arată ca o diagramă de reţea.

Maiestatea Bibiotecii Naţionale

În anul de la facerea lumii 5620, iar de la naşterea Mântuitorului 112, a fost inaugurat Forul lui Traian, construit sub conducerea marelui Apolodor din Damasc. Forul conţinea o piaţă publică, că de aceea i se şi spunea forum, un arc de triumf, certificatul de naştere al poporului român (cunoscut de străini mai degrabă sub numele de Columna lui Traian), un templu dedicat împăratului şi o bibliotecă cu două aripi, una pentru cărţi greceşti şi una pentru cărţi latineşti.

Bibliotheca Ulpia, cum i-a rămas numele, a fost una dintre cele trei mari biblioteci ale civilizaţiei clasice (alături de bibliotecile din Alexandria şi din Pergamul de la care a venit pergamentul). A funcţionat mai bine de trei sute de ani, până au venit barbarii de-au stins lumina culturii întru somnul nopţii celei lungi căreia îi spunem Vârsta de Mijloc.

Noi românii, urmaşii lui Traian, încercăm să construim şi noi o Bibliotecă Naţională. În ultima şi cea mai smintită parte a prealungii sale domnii, Ceauşescu cel Odios a pus piatra de temelie a unui eficiu impunător, parte a năucitoarelor sale vedenii urbanistice. Şi apoi au venit Revoluţia şi democraţia, şi uitarea s-a aşternut peste tulburătoarele ruinuri ale bibliotecii celei care n-a apucat încă să fie.

Faţada de nord a Bibiotecii Naţionale în a doua perioadă de construcţie, prima jumătate a secolului XXI.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

După cum scriu ziarele, ucrările de construcţie au reînceput în anul 2009, sub conducerea Instutului Carpaţi Proiect, un colectiv de epigoni de-ai lui Apolodor. De visu se constată că lucrările au început după tradiţia românească, prin dărâmare : pentru că proiectul iniţial era pentru o bibliotecă din secolul XX şi acum suntem în secolul XXI, adică am progresat, şi pentru simplificarea efortului de adaptare la noul limbaj arhitectural trebuie mai întâi să fie amuţit limbajul cel vechi. Apoi vom vedea.

Măreţul edificiu se oglindeşte misterios şi plin de speranţă în apele Dâmboviţei celei frumos stătătoare, plin de maiestatea unor ruine ilustrative pentru neoclasicismul neostalinist târziu. Rarii trecători arareori mai simt fiorul culturii, care de fapt nici n-a lăcuit vreodată acolo. Câţiva muncitori umblă cu treabă pe schele. Zilele şi anotimpurile vin şi trec. Şi cu fiecare zi care trece ne apropiem de inaugurarea noii Biblioteci : speranţa moare ultima, iar manuscrisele, după cum se ştie, nu ard.

Aici a fost distrus situl medieval, sau ambiguitatea protestului

La începtul lunii mai am fost la cetatea Râşnovului, căruia saşii-i zic Rosenau, loc drag inimii mele. Când eram mic părinţii m-au dus odată într-o excursie prin ţară (organizată prin sindicat, cum se făcea illo tempore), care excursie a inclus şi vizitarea pomenitei cetăţi ţărăneşti. Şi atât de tare am rămas impresionat de poarta cea mare de la intrare, că ani de zile cetăţile imaginare pe care le desenam aveau un zid cu două turnuri şi o ditamai poarta, cum văzusem eu la o cetate adevărată.

Cetatea arată binişor ca obiectiv turistic, mult mai bine decât acum şase ani. E chiar vizitabilă, chiar plăcută ochiului, deşi, ca orice obiectiv turistic din România, este prost pusă în valoare. Se află o hrubă pe care scrie Muzeu, dar nu e nimic interesant de văzut într-însa. Sunt câteva panouri în limbi de cicrculaţie internaţională, dar textele de pe dânsele au fost traduse de copii de liceu, şi nu dintre cei mai talentaţi ; de exemplu, nu mi-ar fi trecut prin cap că „Fântâna Cetăţii“ se spune pe englezeşte „The Cetate (Fortress) Fountain“.

Elementul cel mai surprinzător sunt însă afişele cu „Aici a fost distrus situl medieval“. Sunt adevărate opere de artă grafică : un pătrat alb, în mijlocul căruia se află un disc negru ; sub discul cernit scrie că acolo a fost distrus situl medieval, se indică funcţia (după distrugere) a imobilului respectiv, şi se dă numele unei firme.

Locul unde a fost distrus situl medieval.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Iniţial am crezut că este vorba de un efort de publicitate, şi mă pregăteam să fiu plăcut impresionat de idee şi de realizare. Afişele atrag privirea ; ochii turistului se îndreaptă spre punctul cel negru pe fond alb, şi mintea citeşte că în imobilul respectiv funcţionează, de exemplu, o „Cârciumă“ (îndrăzneţ arhaism, potrivit cu o cetate medievală) ; setea de bere îl îndeamnă să intre ; reclama a funcţionat impecabil.

Apoi mi-am dat seama că sunt totuşi în Imperiul Valah, şi că nu pot să atribui unei firme valahe o atât de idee inovatoare. Şi m-am gândit ce ar putea fi totuşi cu acele afişe interesante. Şi m-am uitat pe Google. Şi am aflat : sunt afişe de protest ! Cineva protestează împotriva adaptării cetăţii în vederea exploatării ca obiectiv turistic. Nu mi-e clar cine protestează ; cred că primăria Râşnov, dar nu sunt sigur.

Vizitaţi cetatea Râşnovului cât se mai poate: din protest în protest, probabil că în scurt timp se va reveni la starea de conservare de acum câţiva ani când nu era nimic de văzut, nimic de făcut şi trebuia să sari gardul pentru a intra înăuntru.

Au înflorit trandafirii

Au înflorit trandafirii în Bucureşti. Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie unuia mi se pare că anul acesta sunt flori mai multe şi mai frumoase, semn că aderarea Valahiei la Uniunea Europenească începe să-şi arate roadele.

Un trandafir în faţa Muzeului de Geologie.
(Fotografie de Alex Pănoiu)

Sunt flori peste tot : trandafirul din poză se află pe Şoseaua Kiseleff, în faţa Muzeului de Geologie. Şi nu numai la Bucureşti. Dincolo de munţi, parcul central din Braşovul Ţării Bârsei e o adevărată încântare pentru ochii călătorului.

Ce şanse de succes are Lumix G ?

Pe forumul „Panasonic Talk“ de pe situl DPReview se desfăşoară o discuţie intensă despre şansele de succes ale familiei de aparate de fotografiat cu obiective interschimbabile Lumix G, nou lansată de Panasonic. Noua discuţie se alătură uneia mai vechi referitoare la îngrozitoarea decizie a fabricantului de a nu include un mecanism de stabilizare optică bazat pe deplasarea senzorului în aparatele de fotografiat din seria G.

Pentru cei care încă nu ştiu : Lumix G este prima familie de aparate de fotografiat care întrupează noul sistem Micro Four Thirds ; în esenţă, sunt aparate de fotografiat cu obiective interschimbabile asemănătoare cu DSLR-urile Four Thirds, dar nu sunt aparate reflex, pentru că din construcţie lipseşte oglinda. Încadrarea se face numai pe ecran sau folosind un vizor electronic.

Revenind la discuţia de DPReview : întrebarea pe care şi-o pune iniţiatorul ei este de ce oare aparatul hibrid Lumix GH1 a fost introdus de divizia de aparate de fotografiat a firmei Panasonic şi nu de divizia de aparate de filmat ; pentru că într-adevăr, până la urmă ce este GH1? Un aparat de fotografiat (nici prea-prea nici foarte-foarte) capabil să facă filme extraordinar de bune pentru un aparat de fotografiat, sau un aparat de filmat mai mult decât decent capabil să facă poze extraordinar de bune pentru un aparat de filmat ?