Privighitoarea şi împăratul, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti (şi la fel, unde a fost cazul, şce a fost înlocuit cu şte);
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvântului ântâiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, gîci, rîs, rîu. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : chines, japones. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său. Nu m-am atins de numele proprii, care păstrează scrierea din original : Budha, Japon.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: vedea’i (în loc de vedeai), stâpâne (în loc de stăpâne), vin’o (în loc de vino), apretui (în loc de apreţui), japon, japonului (în loc de Japon, Japonului), ce se facă (în loc de ce să facă), asculta’i (în loc de ascultai), ve’ţi (în loc de veţi).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Privighitoarea şi împăratul

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

I

   În China, cine n’o ştie, este împăratul chines. Toţi oamenii săi, toţi oficierii săi, toţi curtenii săi, încă sunt chinesi.
   Mai demult, demult s-a întâmplat o curioasă întâmplare în această ţeară chinesească. Eată-o :
   Împăratul de pe atunci avea un palat minunat de porcelan alb, ca zaharul, sclipitor, ca soarele ; perfect în toate, numai practic nu era. Totul în interiorul acestei locuinţe împărăteşti era cu atâta măestrie dispus ca să facă efect încât, nu numai mobilele, dară chiar şi florile aveau toate clopoţei ce sunau necontenit.
   Cum ai fi putut trece pre lângă dânsele fără a le băga în seamă, când făceau atâta larmă ?
   Bine combinase lucrurile artistii chinesi, străinului care visita palatul nu’i scăpa nimic din vedere. Ferice de ochii, dar vai de urechile lor ! veţi zice. Aceasta cuget şi eu ; însă cum nu le-au păsat lor, să nu ne pasă nici nouă de urechile chineseşti.
   Să ne întoarcem la palat. În giurul lui erau grădini întinse, atât de întinse de nici mai remăsese clopote să se acaţă de florile şi de arborii din fund.
   Pe acì vedeai numai umbră şi verdeaţă pănă pe malul rîului, ce mărginea grădina. În această umbră şi verdeaţă, departe de sgomotul curţei, se aşezase o minunată privighitoare.
   Privighitoarea aceasta cânta cum n’a mai cântat nici om, nici pasere în lumea întreagă. Muncitoriul, sdrobit de lucru, se simţia ca alinat de se oprea un pic să o asculte seara, cântând pe lună.
   Pescarii ce locuiau, după obiceiul ţărei, cu întreaga familie pe apă, în luntrele lor, fermecaţi de cântul paserii, ades uitau şă’şi scoată mrejele întinse ce se cufundau în fine cu povara lor. Peştii, scăpând, binecuvântau măeastra cântăreaţă. De ar fi ştiut ei vorbi, sigur şi ei ar fi zis pe limba lor : ce minunată pasere ! ce cânt minunat !
   Străinii, călători din toate ţările, cari visitau China, palatul imperial şi grădinele sale, auzind privighitoarea, îşi ziceau : totul e frumos, totul e minunat acì, însă mai frumos, mai minunat decât toate este cântul privighitoarei.
   Şi când aceşti străini, când aceşti călători descriau impresiunele călătoriei lor în China, ei încă ziceau : minunea minunelor este cântul privighitoarei, din grădinele împărăteşti.
   Aceasta sta în toate cărţile ce vorbiau despre Imperiul Ceresc, precum numesc chinesii ţeara lor. Una din aceste cărţi ajunse odată în mâinile împăratului. Se vede că împăratul chinesesc ia uneori câte o carte în mână.

Şoarecele şi fiul său, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti ;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu, spuseiu, voiu, Buceciu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, ghîci, rîs. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : causă, chines, năcas. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie (şi de fapt până şi azi scriem e în loc de ie în unele cuvinte, cum sunt eu, ea, el, ele, Nicolae, Noe). Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său. Nu m-am atins de numele proprii, care păstrează scrierea din original : Budha, Thibet, Egypet.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat trei greşeli de tipar evidente: şóregele în loc de şórecele în titlu ; putea’i în loc de puteai şi uităte în loc de uită-te în text.

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Şoarecele şi fiiul său

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

    În munţii Himalaya, asupra tuturor regiunilor locuite, în crepătura unei stânci, trăia odată un şoarece bătrân.

    Mândria lui era nespusă pentru că se trăgea din China, pentru că era născut şi crescut pe vârful lui Dhawalagiri, cel mai înalt munte din lume, înalt de 8000 de metri şi mai bine.

    Fiu de un rozător dintre Indii şi Thibet, pentru ce şoarecele nostru pretindea că este chines, nu ştiu. Dară fiind că de chinesi se ţinea, fiind că de chines voia să treacă, chines să’l lăsăm să fie. Îngâmfare avea adevărat chinesească.

    La toate trei cuvinte, trufaşul de şoarece, îţi pomenia de vechimea familiei sale, de titlurile şi rangurile chineseşti ce poseda şi de vechiul seu castel de pe Dhawalagiri, locuit de moşii şi strămoşii sei de 400,000 de ani.

    Aşa dar’ aristocratul codat numera 399,999 de antecedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi în cele mai înalte regiuni ale lumei. De a fost lucru aşa, pricep mândria de naştere a şoarecelui nostru. Care familie din lume, care familie din însăşi China se poate făli cu asemenea antichitate ?

    Dară, se vede, că toată lumina trebuie să’şi aibă umbra sa.

    Astăzi ilustrisima familie a şoarecelui de Himalaya era aproape să se stingă. Şoarecele de care vorbim avea numai un singur fiu, neînsurat.

    Multe au fost grijile bietului părinte pănă ce a văzut mare pre acest unic copil ; multe au fost grijile lui pănă ce ’i-a terminat creşterea ; însă marele Budha îi ajutase : fiul seu era deplin educat. Nici un fecior de banchier nu ştia mai bine mânca cele adunate de părinţii sei.

Cum să adăugaţi imagini de fundal pentru toţi utilizatorii în Ubuntu 12.04

Ca tot omul, am descărcat şi eu Pangolinul Precis, versiunea 12.04 a sistemului de operare Ubuntu, şi l-am instalat într-o maşină virtuală: ca să văd cum arată, şi ce face. Face bine, decât că din motive obscure inginerii de la Canonical au considerat că este mai mult decât firesc ca interfaţa grafică a unui sistem de operare publicat în 2012 să aibă nevoie de accelerare hardware de parc-ar fi vreun joc cu-mpuşcături. Aşa că într-o maşină virtuală VMware merge mai încetunel, chiar încet de tot, asta după ce am reuşit să-l păcălesc că placa grafică, aia virtuală, este destul de puternică pentru a suporta marea şi inovativa interfaţă grafică Unity. (Hint: mks.enable3D = "TRUE".) Mă tem că la următoarea versiune, Ubuntu va introduce interfaţa grafică Dinity, de două ori mai nepractică decât Unity, şi apoi va urma Trinity, pe care nimeni n-o va mai înţelege, aşa cum nimeni nu-nţelege misterul Sfintei Treimi. Dar să nu divagăm mai mult decât e strict necesar, şi să revenim la problema anunţată, şi anume adăugarea de imagini de fundal disponibile pentru toţi utilizatorii.

Pangolinul vine cu 15 imagini de fundal, dintre care şase sunt zaharoase rău, cinci sunt găselniţe fotografice şi numai trei sunt plauzibile, zic eu, după părerea mea, care e individuală şi trebuie luată ca exprimând numai şi numai opinia autorului, şi aceea nesigură. Ca să duc mărturisirea până la capăt, cele trei fundaluri pe care consider plauzibile sunt Precise Pangolin de Vlad Gerasimov, Speaker Weave de Phil Jackson şi Ubuntu de echipa fără nume de la Ubuntu.

Jucându-mă cu Pangolinul mi-am pus întrebarea cum să adaug la lista imaginilor de fundal general disponibile câteva dintre favoritele mele, făcute de mine, cu aparatul de fotografiat sau cu mausul, imagini care şi-au dovedit trăinicia în decursul utilizării. Zis şi făcut, m-am gândit eu, nu poate fi prea complicat: probabil că e suficient să depistez directórul unde sunt stocate imaginile preîncărcate şi să le depun tot acolo şi pe-ale mele. Deci —

$ find /usr -name '*Pangolin*'
/usr/share/backgrounds/Precise_Pangolin_by_Vlad_Gerasimov.jpg
$ _

Nimic mai simplu, cd în /usr/share/backgrounds şi cp din /mnt/hgfs/Disk-R/Photos/Wallpapers, şi hai să văd că merge, clic dreapta pe desktop, Change Desktop Background şi ah! nici vorbă ca noile imagini să fie luate în considerare. Ptiu! c-am fost bou, este evident că o astfel de abordare simplistă nu merge decât în Windows, pe când într-un sistem de operare sofisticat, cum ar fi Ubuntu, trebuie că pe undeva se face o legătură între numele fişierului şi titlul imaginii, nu? Probabil într-un fişier XML, că doar suntem în a doua decadă a secolului al XXI-lea, când nimic nu poate fi simplu dacă poate fi rafinat:

$ dpkg-query -l *wallpaper*
Desired=Unknown/Install/Remove/Purge/Hold
| Status=Not/Inst/Conf-files/Unpacked/halF-conf/Half-inst/trig-aWait/Trig-pend
|/ Err?=(none)/Reinst-required (Status,Err: uppercase=bad)
||/ Name           Version        Description
+++-==============-==============-============================================
ii  ubuntu-wallpap 0.34.1         Ubuntu Wallpapers
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
ii  ubuntu-wallpap 0.34.1         Ubuntu 12.04 Wallpapers
$ dpkg-query -W ubuntu-wallpap*
ubuntu-wallpapers    0.34.1
ubuntu-wallpapers-karmic    
ubuntu-wallpapers-lucid    
ubuntu-wallpapers-maverick    
ubuntu-wallpapers-natty    
ubuntu-wallpapers-oneiric    
ubuntu-wallpapers-precise    0.34.1
$ dpkg-query -L ubuntu-wallpapers-precise | grep '\.xml'
/usr/share/backgrounds/contest/precise.xml
/usr/share/gnome-background-properties/precise-wallpapers.xml
$ _

precise.xml este un slideshow descris în XML, bine de ştiut dar irelevant pentru moment. Relevant este precise-wallpapers.xml; din această experienţă şi din aplicarea aplicată a artei Orientale a căutării pe Internet, google-fu, rezultă că onorabilul gnome-control-center se uită în /usr/share/gnome-background-properties şi în /usr/local/share/gnome-background-properties după fişiere XML care înşiră imaginile de fundal. Numele acestor fişiere nu contează, sau poate contează, nu ştiu, dar prea puţin. Fiecare astfel de fişier arată asfel, cu câte un element <wallpaper> pentru fiecare fişier care conţine o imagine de fundal:

<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
<!DOCTYPE wallpapers SYSTEM "gnome-wp-list.dtd">
<wallpapers>
  <wallpaper>
    <name>titlu</name>
    <filename>/nume/absolut/fisier</filename>
    <options>prezentare</options>
    <pcolor>#xxxxxx</pcolor>
    <scolor>#yyyyyy</scolor>
    <shade_type>solid</shade_type>
  </wallpaper>
  ...
</wallpapers>

• titlu este titlul imaginii afişat de gnome-control-center;
• /nume/absolut/fişier este numele absolut al unei imagini în format JPEG sau PNG;
• prezentare arată modul de afişare al imaginii de fundal; printre valorile acceptate se numără zoom, centered şi stretched; or fi şi altele, dar nu le-am depistat;
• #xxxxxx şi #yyyyyy sunt culori date ca şase cifre hexa er-ge-be; la ce-s bune nu ştiu, dar am pus culoarea principală şi secundară din imagine.

Pour la bonne bouche vă spun că este bine ca numele fişierului JPEG sau PNG să nu conţină spaţii, pentru că toate-ncercările mele de a specifica un nume cu spaţii-ntr-însul al eşuat. Ca să scutesc din efort, nu merge nici backslash-spaţiu, nici   nici %20.

Rămâne ca temă pentru acasă scrierea unui script care se uită într-un directór dat, sau prin lipsă în directórul curent, listează fişierele JPEG şi PNG şi generează la ieşirea standard un fişier XML de forma specificată mai sus.

Trăiască revoluţia surselor deschise!

Maşini de epocă

Ce este o maşină de epocă?

Întrebarea mi-a devenit importantă când mi-am dat seama că Dacia 1100 este considerată o maşină de epocă. Dacia 1100! Primul autoturism românesc! Mai mult decât atât, primul autoturism cu care-mi amintesc să fi mers, de la Bucureşti la Braşov, în epoca de aur a copilăriei!

Nu mai ştiu de ce mă luase tata la Braşov, dar mi-amintesc cât de bucuros am fost când am aflat că vom merge cu maşina. Şi nu cu orice maşină, ci o ultramodernă Dacie 1100, care pe timpul acela era vârful culmii industriei Româneşti de autovehicule. Mi-amintesc că am plecat de acasă într-o dimineaţă glorioasă, plină de soare, am luat-o pe poteca diagonală care străbătea Zona Sălbatică dintre marile blocuri, şi ne-am oprit pe marginea Aleii Imperiale, chiar lângă intersecţia cu Şoseaua Căţelu; acolo am aşteptat câteva minute, şi într-adevăr, una dintre maşinile care treceau sclipitoare a oprit, şi ne-am urcat, tata în faţă şi eu singur pe întreaga banchetă din spate, şi am plecat spre Braşov.

Maşina era o Dacie 1100 verde-albastră, cu tapiţerie de imitaţie de piele, care mi se părea culmea luxului; afară era soare, cerul era senin, drumul nu mai ştiu cum era — atât eram de aţâţat că nici nu ştiu cum am ajuns la Predeal, parc-ar fi fost numai o clipă. Am oprit pentru o haltă de ajustare pe marginea Timişului, şi ţin minte ce frumoase mi s-au părut râul cel repede curgător şi zgomotul apei şi iarba şi brazii şi munţii.

De aceea sunt eu amărât de clasificarea Daciei 1100 ca automobil de epocă, pentru că-nsemnează cum ar veni că zilele copilăriei mele sunt acum considerate că s-ar fi petrecut hăt departe în negurile istoriei, numai o ţâră mai încoace de vremea lui Pazvante Chiorul şi de misterioasele Divanuri Ad-Hoc, cu inexplicabila lor etimologie Romano-Persană, din care se trage Unirea Principatelor şi, ulterior, însăşi Patria noastră, Republica Socialistă România, sicut fuit.

O Dacie 1100 executând o probă de îndemânare, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Se vede că palaeamaxophilia, ca să inventez pe loc un neologism, are multiple faţete, şi nu poate fi redusă la simpla apreciere a frumuseţii industriale sau meşteşugăreşti; este amestecată într-însa o doză considerabilă de nostalgie, intrinsecă sau indusă, pentru însăşi epoca pe care automobilele respective o ilustrează; iar nostalgia pentru o epocă nu înseamnă decât regretul petrecerii valorilor acelei epoci, fie cele care de-adevăratelea o caracterizează, fie cele cu care ea este asociată în mintea iubitorului paleamaxofilului.

Un Plymouth DeLuxe (P4) din 1938 urmărit de un Willys MB din anii 1940, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Fiind iubitorii de maşini vechi fiinţe omeneşti, deci sociale, le place să se strângă mai mulţi la un loc şi să-şi arate unii altora şi publicului obiectele motorizate ale dorinţei pe care le posedă, căci ce este altceva bucuria posesiei decât posibilitatea expunerii publice? Aşa s-a-ntâmplat şi Duminică la Băneasa Şoping Siti, unde am avut plăcerea să asist la un mic sau foarte mic miting auto, sau cum se spune atunci când sunt etalate câteva frumuseţi mecanice din toate timpurile. Acolo au putut fi văzute, pe lângă două Dacii 1100, următoarele autoturisme:

• Un excepţional Ford Model A Phaeton, cea mai frumoasă dintre maşinile prezentate;
• Un incredibil Fiat 500 Topolino interbelic, dovada vie a obsesiei Italienilor pentru autoturismele de prea mic litraj;
• O Volgă neagră ca păcatul şi ca sufletele nomenclaturiştilor, simbolul motorizat al opresiunii comuniste;
• Un Citroën 2CV, un vehicul arhi-Galic pe care l-am putea considera maşina secolului în Franţa;
• Un Triumph Spitfire roşu, un demn reprezentant al nebuniei anilor '60;
• Un Jeep Willys MB, original, pur şi nealterat ca inimile soldaţilor Americani;
• Şi un Plymouth DeLuxe autentic ce părea recent coborât dintr-un film cu gangsteri, în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Nu pot decât să-i felicit pe organizatori şi pe colecţionarii care au făcut posibilă această delectare a ochilor şi inimilor pasionate de pasiunea Zeului de Sine Mişcător al Progresului:

Păzea!

Că trece-n zbor copilul civilizaţiei extreme

şi zvârle-n aer trei semnale, —

Trei versuri mici

Din trei poeme

Pe care trei poeţi deodată

În trei oraşe le-au cântat, —

Un leit-motiv,

Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat.

Merge network locations in Windows 8 Consumer Preview

The Network and Sharing Center dialog in Windows 8 Consumer Preview lacks the ability to edit the name and icon of the connected networks, and, most importantly, to merge network locations. I won't argue why it's important to be able to merge network locations — it's important for me, and that's enough.

This article describes certain techniques for altering the default behavior of the operating system. If you are not comfortable with editing Windows' registry settings, or if you find yourself doing stuff which you don't understand, stop. I am describing what works for me, not giving technical advice suitable for a production environment. Data loss may occur. Bad things may happen. You have been warned.

Should you want to merge the current network location, e.g., Network 2, into another location, say, e.g., Hotel, you can proceed as follows:

1. Run the Registry Editor, as Administrator if needed, and navigate to HKLM/ Software/ Microsoft/ Windows NT/ CurrentVersion/ NetworkList.
   
   
2. For safety, export the entire subree to a .reg file, so that you can always recover from unexplainable errors.
       
3. Two keys are of interest here, Profiles and Signatures.
       
4. Go to Signatures; there you will find two keys, Managed and Unmanaged. I assume that the network location which you want to merge into another one is unmanaged, because managed networks should not give such problems.
   
   
5. Under Unmanaged you will find several keys with long hexadecimal names. Walk through them until you find the network which you want to merge into another network location, and the network location into which you want it to be merged.


6. Make a note (using the Notepad) of the Description, DnsSuffix, FirstNetwork and, most importantly, ProfileGuid of the destination network location (that which will survive the merge).
   
   
7. Go to the signature of the network which you want to merge, and replace the Description, DnsSuffix, FirstNetwork and, most importantly, ProfileGuid with those of the destination network.
   
   
8. Navigate to  HKLM/ Software/ Microsoft/ Windows NT/ CurrentVersion/ NetworkList/ Profiles and delete the profile of the merged network.
   Actually, as best practice has it, you shouldn't delete it but rename it, for example by prepending (or appending) an underscore; but I'm sure you already do this by reflex, otherwise what business do you have messing with the Holy Registry? Delete it only after you have checked that everything is all right.
   
   
9. Disable and then re-enable the network adapter, and check that the name and type of the network connection are set to the desired values.

May your Windows 8 Consumer Preview installation be fruitful and prosperous!

P.S. If what you want is to change the type of the network, from Private to Public or vice-versa,  or its name, you can delete the profile and the signature, then disable and re-enable the network adapter. Windows will find a new network and will ask you about its name and type.

Biserica de beton din Bariera Vergului, sau ce face dictatorul când n-are treabă

La sfârşitul secolului al XVII-lea, de o parte şi de alta a Căii Călăraşilor de astăzi, a cărei parte de început, de la Piaţa Unirii până la Strada Mântuleasa, poartă acum numele lui Corneliu Coposu, se întindea moşia marelui boier de neam Grecesc Vartolomei Vergo, vel portar şi apoi vel paharnic la curtea lui Constantin Brâncoveanu, unul dintre oamenii de încredere ai voievodului; aşa că nu e de mirare că uliţei care mergea de la Curtea Domnească până la Mânăstirea Pantelimon i s-a spus Podul Vergului, după numele stăpânului locurilor pe care le străbătea.

Acum, până hăt bine în secolul al XX-lea, nu se intra şi ieşea din Bucureşti aşa otova, fără rost şi fără voie, ci intrarea şi ieşirea din oraş se făceau prin locuri anume, numite de pe la 1800 bariere, unde se aflau, scrie Marele Dicţionar Geografic al României din 1898, „agenţi de accize şi de percepere de taxe pentru intrare în oraş‟. Una dintre aceste bariere se afla pe Podul Vergului, şi de aceea i s-a spus Bariera Vergului.

Curios cât de rezistent s-a dovedit acest nume în vorbirea poporului. Oficialităţile nu i-au mai spus aşa de mai bine de 130 de ani: după Războiul de Independenţă, Podul Vergului a primit numele de Calea Călăraşilor, iar bariera s-a numit oficial Bariera Călăraşi; comuniştii au desfiinţat barierele, iar locului cu pricina i-au spus Piaţa Muncii, cum a şi rămas numele staţiei de metrou; pe hărţile de astăzi scrie Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi; dar Bucureştenii tot Bariera Vergului îi spun.

După primul război mondial, statul s-a gândit şi i-a împroprietărit pe veteranii de război; unii dintre aceştia erau Bucureşteni, şi unul dintre terenurile care au parcelate pentru împroprietărirea veteranilor de război Bucureşteni se află între Podul Vergului, Şoseaua Mihai Bravu şi Strada Vatra Luminoasă; la vremea aceea i s-a spus Parcul Călăraşi, azi fiind considerat o parte din cartierul Vatra Luminoasă.

Noul cartier Parcul Călăraşi avea nevoie de o biserică. La început, cartierul a fost servit de un paraclis care funcţiona într-o-ncăpere a Spitalului de Copii Vergu, care astăzi se numeşte Policlinica de Copii Victor Gomoiu, după numele primului său director. Dar această stare de lucruri nu putea continua.

Aşa că în 1942 Statul, care pe atunci se scria cu S mare, s-a hotărât să ridice o biserică, că oricum nu mai avea alte probleme de rezolvat. În 1942, Statul era Ion Antonescu, Mareşal şi Conducător al Statului. (Chiar aşa îşi spunea, Conducător al Statului; ce vremuri nevinovate, când dictatorii nu se străduiau să-şi spună Preşedinţi şi să se aleagă cu 99,99% din voturile liber exprimate de cetăţeni în aplicarea centralismului democratic.)

Proiectarea bisericii i-a fost încredinţată arhitectului Gh. Naumescu, iar acesta a proiectat una dintre cele mai interesante biserici din Bucureşti, inspirându-se, zice-se, după Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Construcţia a început de îndată, dar, fiind România prinsă în perioada respectivă cu alte treburi oarecum mai urgente, nu s-au putut încheia decât după ce Mareşalul a fost arestat şi împuşcat, au venit Ruşii şi a abdicat Regele. Biserica, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost sfinţită în 1949, iar picturile interioare, realizate de Eremia Profeta, n-au fost gata decât în 1964.

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, lângă Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi, fostă Muncii, fostă Bariera Vergului. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr.)

De fapt picturile interioare n-au fost complet gata decât în 2002, când, sub pretextul unor lucrări de restaurare, s-au strecurat şi tablourile ctitorilor principali, nimeni alţii decât, vade retro Satana!, însuşi Mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa Maria. Care se gândiseră probabil, într-o seară tulburătoare, privind apusul însângerat, că pe lumea aceasta au cam rezolvat-o, aşa că măcar ca pregătire pentru lumea cealaltă să ridice repede o biserică, întru uşurarea păcatelor.

Culmea e că în pofida pedigriului său cam verde, biserica a scăpat nedărâmată de comunişti, deşi locuitorii din Bariera Vergului şi din Balta Albă nu uitaseră cine o ridicase şi, când erau siguri că ştiu cu cine vorbesc, îi spuneau biserica legionarilor; ocazii de dărâmare au fost suficiente, dar abia prin '88 s-a gândit noul Conducător s-o dărâme. Era însă prea târziu — ceasurile-i erau deja numărate şi n-a mai apucat să săvârşească şi această nelegiuire.

Aşa a apucat de-au rămas Bucureştii cu o frumoasă biserică de beton armat, singulară în măreţia ei albă. Liniile ei severe dar totuşi armonioase ilustrează stilul neoromânesc târziu, mărturisind despre o Românie care era cât pe ce să fie, dar, din cauza vremurilor, n-a mai fost. Dar să nu ne-ntristăm şi să ne gândim cu optimism că, dacă vom putea, vom face noi alta mai trainică şi mai frumoasă.

Statuile umblătoare din Bucureşti

După cum ştie orice copil din Bucureşti, dacă merge la şcoală şi dacă mersul la şcoală este însoţit de o mistuitoare dorinţă de a învăţa nimicuri despre oraşul său natal, în faţa Universităţii (aceea adevărată, nu vreuna dintre noile întreprinderi comerciale care emit diplome de studii cât de cât superioare) sunt patru statui.

• Trei statui de piatră, şi anume:
  
  • Spiru Haret, profesor de matematică şi mare reformator al învăţământului Valah. Statuia, de Ion Jalea, este cea mai recentă dintre cele patru; albeţea marmurii de Carrara e acum din nou vizibilă.
  • Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului organizat în limba română, ce l-o fi apucat să facă asta -- de parcă Slavona şi Elina nu erau destul de bune. Statuia a fost realizată de Ion Georgescu în 1886; inscripţia păstrează parfumul pedanteriei ortografice din epocă:
    
    LVI GEORGE LAZĂR REINTEMEIETORUL INVĂTĂMÎNTVLVI ROMÂNESC NATIVNEA RECVNOSCĔTOARE MDCCCLXXXVI
  • Ion Heliade-Rădulescu, marele om de cultură care a dominat secolul al XIX-lea, autorul Zburătorului şi al celebrului îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!‟. Statuia, de Ettore Ferrari, a fost dezvelită în anul 1880.
• O statuie de bronz, reprezentându-l pe MICHAILV VOEVODV, alias Mihai Viteazul, turnată la Paris în 1873 de Carrier Belleuse. Dezvelită în prezenţa regelui Carol I pe 8 noiembrie 1874, de ziua onomastică a celebrului aventurier Oltean, statuii i s-a reproşat că ar fi o reciclare a monumentului Ioanei d'Arc, fabricat de acelaşi sculptor în acelaşi timp; adevărul însă este că numai calul a fost turnat în două exemplare.

În vara anului 2010, cei patru părinţi ai patriei au fost nevoiţi să se mute în Parcul Izvor, pentru că pe locul unde acum două sute de ani se afla Academia Domnească de la Sfântul Sava trebuia să se construiască un parcaj subteran uriaş; nefiind ei degeaba părinţi ai patriei, au înţeles necesitatea istorică a săpării unui parcaj în centrul Capitalei şi s-au mutat fără proteste.

Şi ieri au venit înapoi.

O sută de oameni, dotaţi cu macarale „speciale, aduse din Occident‟, după cum scrie ziare.com, i-au ajutat pe cei patru mari bărbaţi să parcurcă străzile oraşului. Circulaţia a fost întreruptă numai între Piaţa Universităţii şi Calea Victoriei, ca dovadă că, având doar un pic de grijă, transporturile agabaritice se pot desfăşura şi în mijlocul traficului disciplinat din Bucureşti, ca în fotografia de mai jos, în care-l vedem pe Eliad plimbându-se prin Piaţa Unirii, precum spun legendele că mergeau şi statuile Moai din Insula Paştelui:

Înainte de a fi aduse la locul lor moştenit din strămoşi, statuile au fost spălate. Acum sunt curate, şi dacă vor fi cuminţi vor fi şi luminate ca să aibă turiştii la ce să se uite noaptea. Parcajul se spune că va fi gata în noiembrie, iar amenajările de la suprafaţă în iunie.

Să sperăm c-aşa va fi.