Change the Product Key in Windows 8

It may be the case that changing the product key works only if the system was installed from volume license media. It might not work if the system was installed from OEM or retail media. When changing the product key on a volume license system you must use a Multiple Activation Key (MAK) -- OEM or retail keys will definitely not work.

Volume license media contain a generic volume license product key, so that the system can be installed without entering a product key; after the system is installed, it will automatically contact a Key Management Service server on the corporate network and all will be well -- unless there is no such server.

There are two ways of changing the product key on volume license versions of Windows 8:

• The semi-graphical way:
   
  
  1. Open a console (mouse cursor to lower left corner, right-click, choose Command Prompt), or open the Run dialog box (<Windows><r>, or mouse cursor to lower left corner, right-click, choose Run).
      
  2. Run
     
     slui.exe 3
      
• The command-line way:
   
  
  1. Open a console with elevated privileges, i.e., mouse cursor to lower left corner, right-click, choose Command Prompt (Admin).
      
  2. Run
     
     slmgr.vbs -ipk <product-key>
     
     for example (this is not a valid Multiple Activation Key),
     
     slmgr.vbs -ipk AAAAA-BBBBB-CCCCC-DDDDD-EEEEE
      
  3. Run
     
     slmgr.vbs -ato

I hope this works for you. There is no warranty. Note that by following these instructions you may cause the computer to self destruct, or worse. Proceed at your own risk. Your mileage may vary.

La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau

Cartea Constanţei de Dunca-Schiau, „La Alma. Povesci noue pentru copii“ (Sibiu, 1881) este acum disponibilă în format electronic la

alxp.dyndns.org/la-alma.

Cartea poate fi descărcată în multiple formate:

• MOBI (pentru Kindle),
• EPUB (pentru marea majoritate a cititoarelor de cărţi electronice, singura excepţie notabilă fiind Kindle),
• HTML, şi
• PDF.

Versiunile MOBI şi EPUB sunt prezentate cu ortografia parţial actualizată prin înlocuirea literelor care astăzi nu se mai folosesc şi prin înlocuirea grupurilor sce şi sci cu şte şi şti; versiunea în format PDF este disponibilă numai cu ortografia originală, iar versiunea în format HTML este disponibilă atât cu ortografia originală cât şi cu ortografia parţial actualizată.

Dacă aveţi observaţii privind prezentarea cărţii sau dacă doriţi un alt format electronic atunci puteţi să lăsaţi un comentariu la acest articol şi voi vedea ce voi putea face.

Puteţi de asemenea citi fiecare poveste separat:

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Degetarul de aur şi degetarul de fier, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti sau ste, sti, după caz ;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ; 
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
• Litera ĭ a fost înlocuită cu i ;
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu, pociu, voiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, aţîţa, rîs, urît. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : causă, curiositate. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: antâiu, étă-l (în loc de étă’l), scapà  (în loc de scăpà), erăşi (în loc de érăşi), l’aş (în loc de ’l-aş), se (în loc de sĕ), IV (în loc de VI), şésă ḑeci (în loc de şésăḑeci), Industria (în loc de industria).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai.

Degetarul de aur şi degetarul de fier

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

I

    Soarele bătea tocmai în fereastră. Sculele espuse luciau cu atât mai tare. Era la cel ântâi giuvaergiu din calea Mogoşoaiei, stradă ce poartă astăzi numele glorios de „Calea Victoriei“ pentru că victorioasă reîntrase, pe dânsa, în Bucureşti, armata română dela Plevna.
    Diademe de briliante pentru princese, lanţuri masive de aur pentru banchieri şi bogătaşi, tabatiere de argint pentru generali în pensiune, coliete şi braţelete pentru cântăreţe şi artiste, inele şi medailoane pentru mirese, toate străluciau în acea fereastră, ca nicăiurea.
    Mulţi trecători se opreau acì ; mulţi admirau aceste scumpeturi ; dară de cumpărat numai la puţini le da mâna să cumpere. Fie-care obiect costă sute, mii, mii de mii de galbeni. Erau atât de bogate !
    Ce de aur ! Ce de pietre scumpe !
    Între toate aceste minunate giuvaeruri, mai minunat era un degetar de aur. Diamante şi rubine îl împodobeau de sus pănă jos. Toate razele soarelui păreau a fi fost aşezate în el, atât era de sclipitor.
    Ceva mai maestros nu se lucrase la Paris ; ceva mai preţios nu se adusese la Bucureşti.
    Dară şi ceva mai închipuit pe frumuseţa şi bogăţia lui greu s’ar fi aflat pe lume.
    Să fi văzut cu ce mândrie se uita de sus, de pe perina sa de catifea roşie ! Nici ţiganul când s’a făcut domn n’o fi fost mai trufaş.
    Ce privire ! oh ! ce privire de despreţ era acea ce arunca el pe lădăţuia de lemn alb a unui copil care vindea, pe stradă, degetare de fier !
    Eu nu o poci uita.

Floarea din rai, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti ;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ; 
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor raiu, soiu, căpătâiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ânger, înghîmfare. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : rosă, sbura. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: ne călcate, sciintifice (în loc de sciinţifice), Dḑeu (în loc de D-ḑeu), mari (în loc de mare), pliscul (în loc de piscul), vĕḑut’o (în loc de vĕḑut-o), értăne (în loc de értă-ne).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Floarea din rai

de Constanţa de Dunca-Schiau.

1881

I

    Un ânger sbura prin ceriu. Braţele îi erau pline de flori.
    Sburând, el mirosea şi săruta florile sale. Şi cum le mirosea şi le săruta una îi scăpă din mâni.
    Oamenii, văzând-o, cugetau că a căzut din ceriu o stea ; dar’ era o rosă din paradis ce lunecase pe pământ.
    Din întâmplare ea picase la marginea unei păduri tinere, între neşte tufoşi mărăcini.
    Floarea din rai îndată şi prinde rădăcină, sloboade mlădiţe ; crengele’i cresc şi se acoper de frunză şi flori cum nu s’au mai văzut pe acì.
    Un spin o zăreşte.
    El se pleacă, se uită, o măsură din vârf până la tulpină, şi vorbind cu parapon zice mărăcinilor :
    — Ean veniţi vedeţi ce oaspe nou ne-a sosit, ce comedie de floare s’a ivit pe acì.
    Scai, scăeţi, ghimpi, urzici şi ce mai locuia prin pregiur, toţi aleargă strigând :
    — Ce ?
    — Cum ?
    — Cine ?
    — De unde ?
    — Copiii mei, cine e ? de unde e ? mă întreb şi eu, zice un tufar de porumbrele gros şi spinos. Priviţi numai bine şi judecaţi, floare naturală e aceasta ?… Nici coloare, nici miros, nici formă, nici figură cum le dă D-zeu.
    — Ferească sântul, cu noi nu seamână, adauge un ascuţit scăiuleţ.
    — O fi plantă americană, observă, cu ironiă, o holeră rusească, venită pe acì dela 48 ; dară care se bucura deja de indigenatul cel mare.
    — Aşa ! plantă americană ! Am fost şi eu prin fel de fel de grădini în viaţa mea ; chiar orangeriile împărăteşti n’au remas necălcate de mine… Ştiu şi eu ceva ; dară soi de acest de floare nicăirea n’am întâlnit.
    Urzica vorbise acuma şi încă cu o înghîmfare doctorală.

Oglinda pocită, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti sau ste, sti, după cum a fost cazul;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ; 
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ânger, urît. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : sbura, sdrobi. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: plătitus’au (în loc de plătitu-s’au), Unchiul (în loc de unchiul), rida (în loc de ridă).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Oglinda pocită

de Constanţa de Dunca-Schiau.

1881

    Am cetit odată o poveşte. E de mult de atunci. Eram încă copilă. Întreagă nu o ştiu. Începutul numai ’mi-l amintesc. A fost cam aşa :
    De mult, de mult, pe la începutul lumei, erau toţi oamenii fericiţi. Un om pre altul iubia ; un om părea altuia frumos. De era ceva urît pe lume de văzut urîtul nu’l vedea nimenea.
    Sufletele erau curate toate, ochii toţi limpezi. Parecă era tot soare, tot lumină, tot verdeaţă, tot căldură pretutindene. Umbră, noapte, întunerec nicăirea. Cum să nu fie atunci omul deplin fericit.
    Aşa au trecut ani şi veacuri.
    Dară ceriul cel mai albastru se întunecă câte odată ; furtuni de multe ori din senin se nasc.
    Într’o zi, când era mai soare şi mai frumos, un tunet bubuie, vântul urlă, norii se adună, vijelia isbucneşte, pământul se cutremură, pietrele se restoarnă, iadul se deschide : născocitorul relelor se iveşte pe pământ.
    Era negru şi hidos. Avea ochi pe tot corpul, o singură mână, şepte picioare, cincisprăzece limbi ascuţite şi împungătoare.
    În sutele’i de ochi avea câte un compas şi tot compasul măsura strîmb.

Ţiganozaurul şi rostul presei

Trebuie să recunoaştem că Géraldine Garcia are o fărâmă de geniu. Numele de Atsinganosaurus, pe care l-a dat genului de titanozaur pe care l-a descoperit în Gresia cu Reptile de la Velaux, este spectaculos. Atsinganosaurus, adică ţiganozaur : să nu mai spună nimeni că paleontologia nu este plină de umor.

Dar presa Valahă a aflat ! Nimic nu-i scapă privirii agere a jurnalistului Românesc !

• Antena 3, 25 august 2012 : „Francezii au descoperit « dinozaurul ţigan ». Care este legătura cu România“. Antena 3 declară a că a preluat o ştire dată de agenţia France Presse, conform căreia ar fi vorba de o specie „nou-descoperită“ de dinozauri ierbivori (cu i, pentru că jos corectorii !).
• Evenimentul Zilei, 26 august 2012 : „Francezii ne umilesc din nou. Au descoperit « dinozaurul țigan, văr cu cel din România »“. Articolul informează că „într-un sit paleontologic situat în Aix-en-Provence, în sud-estul Franţei, s-au descoperit fosilele unui dinozaur Atsinganosaurus Velauciensis, din familia titanozaurilor“ (corect ar fi fost Atsinganosaurus velauciensis, cu litere cursive şi cu numele specific scris cu literă mică, dar de, este Evenimentul Zilei) şi că „dinozaurul a fost ierbivor“ (aşa, ierbivor, cu i, ca şi în ştirea Antenei 3). Spre deosebire de Antena 3, EVZ nu are nici minimul bun-simţ să spună de unde a aflat de ţiganozaur.
• Şi de aici multe alte organe şi organele de presă iau noutatea şi o repetă papagaliceşte ca nişte papagali.

În fapt şi-n realitate, articolul prin care Géraldine Garcia, Sauveur Amico şi colegii lor au anunţat descoperirea bietului ţiganozaur, „A new Titanosaur genus (Dinosauria, Sauropoda) from the Late Cretaceous of southern France and its paleobiogeographic implications“, a apărut în Buletinul societăţii geologice franceze, vol. 181 nr. 3, din luna mai a anului 2010. Două mii zece. Acum doi ani şi mai bine. Şi, după cum ne informează Wikipedia, fântâna tuturor cunoştinţelor, a celor care-s adevărate şi a celor care nu-s, „le nom générique Atsinganosaurus est dérivé du grec τσιγγάνος (tsingános) ou αθίγγανος (athínganos), les deux signifiant « tzigane » car l'espèce a peut-être migré de l'est vers l'ouest, et velauciensis d'après le lieu de sa découverte, Velaux - La Bastide Neuve“. Nu traduc pentru că, după cum ştim cu toţii, România este un pays francophone.

Tot Wikipedia, săraca, ne oferă şi un indiciu de la care am putea pleca într-o-ncercare de a reconstitui ştirea originală. Articolul din Wikipedia franţuzească citează, aiurea-n tramvai cum e obiceiul pe Wikipedia, dar citează, un articolaş din bine-cunoscutul ziar Răcnetul Marsiliei, pardon, La Marseillaise, intitulat „Voilà l’atsinganosaurus“ (24 august, cu o zi înainte de bomba Antenei 3). Dincolo de titlul nepotrivit, articolul e scris binişor, şi explică despre ce e vorba : joi, 23 august, echipa de paleontologi condusă Géraldine Garcia a ţinut o conferinţă de presă la Velaux pentru a marca încheierea săpăturilor din situl Grès à Reptiles. Cu această ocazie, echipa de paleontologi a trecut în revistă descoperirile făcute în 10 ani de săpături, printre care ţiganozaurul a figurat la loc de cinste, ca fiind singurul element cu adevărat notabil printre crocodilii comuni şi ţestoasele mai degrabă ordinare.

Să reconstituim firul întâmplărilor:

1. În 2002 sau 2003 (depinde de unde citim), Géraldine Garcia şi colegii ei încep săpăturile la Gresia cu Reptile, comuna Velaux, lângă Aix-en-Provence, judeţul Bouches-du-Rhône, statul Franţa.
2. Prin 2009, ei descoperă rămăşiţele pietrificate ale unui dinozaur, care se dovedeşte a fi o specie nouă şi chiar un gen nou de titanozaur.
3. În 2010, Buletinul societăţii geologice franceze publică articolul în care noul gen şi noua specie sunt descrise şi denumite Atsinganosaurus velauciensis.
4. Pe 23 august 2012 şantierul paleontologic este declarat închis, şi cu această ocazie echipa de paleontologi ţine o conferinţă de presă la Velaux, în care prezintă rezultatele muncii lor de 10 ani, printre care, desigur, şi ţiganozaurul.
5. Conferinţa de presă este reflectată de ziarul local La Marseillaise printr-un articol apărut pe 24 august. Conţinutul articolului e cât se poate de corect, dar titlul său,  „Voilà l’atsinganosaurus“, dă impresia că descoperirea este recentă.
6. Agenţia France Presse prelucrează lejer textul, introducând ideea că numele de ţiganozaur se datorează  „afinităţilor cu verii săi din România“ (ah unde-ar mai fi Franţa fără vorbe de duh). Anunţul de presă este preluat de Le Figaro etc.
7. Pe 25 august ştirea ajunge şi la Bucureşti, unde, pe fondul crizei economice, penuria de simţ al umorului face ca presa Valahă să declare că ne aflăm în faţa unei umilinţe naţionale.

Şi unii se mai întreabă de ce tot mai multă lume consideră că valoarea celor mai multe organe de presă tradiţionale este nulă sau poate chiar negativă.

În încheiere, semnalez că în urma unei discuşii savante forumiştii de pe ComputerGames.ro au găsit cea mai probabilă cauză a dispariţiei ţiganozaurului : „a murit de foame că nu a găsit fiare vechi pe care să le vânda ca să-şi cumpere frunze sau whatever“. Tot acolo, şi niciunde în vreo altă publicaţie, se face observaţia de bun-simţ că  „nu există dinozauri ţigani, ci numai dinozauri de etnie Romă“ ; atrag pe această cale atenţia Comisiei Internaţionale de Nomenclatură Zoologică asupra gravei incorectitudini politice şi o însemn stăruitor să depună toate eforturile necesare pentru ca în cel mai scurt timp posibil numele genului să fie schimbat în Rromasaurus.

Boldul ascultător, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti ;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ; 
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ;
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu şi roiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, rîde. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : confusiune, usele. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: înfipgite (în loc de înfipgi-te), sperà (în loc de spera), ficei (în loc de fiicei), dute (în loc de du-te), ve’ţi (în loc de veţi), dragoşte (în loc de dragoste).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Boldul ascultător

de Constanţa de Dunca-Schiau.

1881

I.

Boldul ascultă de nănaşa sa

    Oameni mari şi mici, tineri şi bătrâni, barbaţi şi femei lucrau de dimineaţa în jurul cuptoarelor şi a maşinelor în o fabrică, din Aachen.
    Ştiţi că Aachen este unul din cele mai vechi oraşe din Europa. Fiind sub stăpânirea Romanilor, Aachen purta numele de Aquisgranum, sub francezi se numia Aix-la-Chapelle.
    Împăratul Carlo-Magno, care a fost mare în toate, mare la trup, mare prin învingerile sale şi mai mare încă prin avântul ce a dat ştiinţelor, artelor, comerciului şi industriei, acest Carol cel mare ’şi-a ţinut acì pompoasa reşedinţă. Oraşul a fost totdeauna celebru prin apele sale minerale şi acum are încă o mare importanţă prin băile sale, prin comerciul seu şi prin număroasele sale fabrici.
    Obiecte de piele şi de carton, de aur şi de aramă, de lână şi de aţă se lucră acì cu gustul şi soliditatea remasă dela francezi, cu stăruinţa şi neoboseala ce caracterisă pre germani.
    Să nu vă miraţi deci când vă zic că în fabrica în care am întrat domneşte activitatea unui roi, în mijlocul verei.
    Astăzi earăşi avea să nască acì o fiinţă de aceeaşi specie cum se produceau zilnic sute de mii.
    Pe la 4 oare după ameazi şi sosi pe lume, deplin sănătos, individul aşteptat. Era lung, drept, subţire, cu cap gros şi picior ascuţit.
    O fată curată şi frumuşică îl înfăşă şi boteză. Pe scutecul seu roşu erau imprimate trei cuvinte :
    „Bold, bombuşcă, ac cu gamaliă.“
    A purta un calendariu întreg de denumiri are multe necuviinţi.
    Noul cetăţean se hotări a pleca prin lume, a’şi face carieră sub cel mai simplu din numele multe ce i se dăduse, sub acel de „bold.“
    Ca bold îşi luă paşaport să plece în ţeri depărtate.

Scroafa şi lupul, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce/şce şi sci/şci au fost înlocuite cu şte, şti (cu excepţia cuvântului esces — scrierea cu sc în loc de şt nu se potriveşte cu tendinţa de a simplifica prefixul latinesc ex- la es-, după modelul limbii italiene);
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu ; 
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată ; 
• Litera ĭ (care apare doar în cuvântul neobicĭnuită, probabil din greşeală) afost înlocuită cu i ;
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvântului ântâiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, rîsete. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : chinesesc, crisa, îndrăsneţ. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: copii (în loc de copiii), credemă (în loc de crede-mă), a’i (în loc de ai), vedea’i (în loc de vedeai).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Privighitoarea şi împăratul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Scroafa şi lupul

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

    Era o respectabilă mamă de familiă.
    Nu zic că a fost de neam mare. Nu se trăgea nici din oameni cu ranguri, titluri şi privilegii, nici din vechi răzeşi, nici din muncitori săteni, nici chiar din animale de classa ântâi ; dară ori cine îşi îndeplineşte datoriile, în sfera sa, merită consideraţiune.
    Înaintea omului de omeniă, cinstit şi lucrător mă închin odată, înaintea mamei bune, ori cine ar fi, mă închin de trei ori.
    Departe de noi prejudiţiile şi încă prejudiţiile de rang social.
    Să acordăm consideraţiunea cuvenită mamei bune ce îngrijia cu amor şi abnegare de o familiă număroasă, de opt copii mici.
    Am uitat să vă zic, dela început, că onorabila fiinţă de care vorbim a fost clasificată de toţi naturaliştii, dela Buffon, Cuvier, Linné pănă la Nanianu între pachiderme, adecă rîmătoare copitate, că numele seu oficial este „porc de genul femenin sau scroafă.“
    Repet încă : departe de noi prejudiţiile de naştere. Onoare numai meritelor personale.

Privighitoarea şi împăratul, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti (şi la fel, unde a fost cazul, şce a fost înlocuit cu şte);
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvântului ântâiu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, gîci, rîs, rîu. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : chines, japones. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie. Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său. Nu m-am atins de numele proprii, care păstrează scrierea din original : Budha, Japon.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat numai greşelile de tipar cu totul evidente: vedea’i (în loc de vedeai), stâpâne (în loc de stăpâne), vin’o (în loc de vino), apretui (în loc de apreţui), japon, japonului (în loc de Japon, Japonului), ce se facă (în loc de ce să facă), asculta’i (în loc de ascultai), ve’ţi (în loc de veţi).

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Şoarecele şi fiul său
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Privighitoarea şi împăratul

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

I

   În China, cine n’o ştie, este împăratul chines. Toţi oamenii săi, toţi oficierii săi, toţi curtenii săi, încă sunt chinesi.
   Mai demult, demult s-a întâmplat o curioasă întâmplare în această ţeară chinesească. Eată-o :
   Împăratul de pe atunci avea un palat minunat de porcelan alb, ca zaharul, sclipitor, ca soarele ; perfect în toate, numai practic nu era. Totul în interiorul acestei locuinţe împărăteşti era cu atâta măestrie dispus ca să facă efect încât, nu numai mobilele, dară chiar şi florile aveau toate clopoţei ce sunau necontenit.
   Cum ai fi putut trece pre lângă dânsele fără a le băga în seamă, când făceau atâta larmă ?
   Bine combinase lucrurile artistii chinesi, străinului care visita palatul nu’i scăpa nimic din vedere. Ferice de ochii, dar vai de urechile lor ! veţi zice. Aceasta cuget şi eu ; însă cum nu le-au păsat lor, să nu ne pasă nici nouă de urechile chineseşti.
   Să ne întoarcem la palat. În giurul lui erau grădini întinse, atât de întinse de nici mai remăsese clopote să se acaţă de florile şi de arborii din fund.
   Pe acì vedeai numai umbră şi verdeaţă pănă pe malul rîului, ce mărginea grădina. În această umbră şi verdeaţă, departe de sgomotul curţei, se aşezase o minunată privighitoare.
   Privighitoarea aceasta cânta cum n’a mai cântat nici om, nici pasere în lumea întreagă. Muncitoriul, sdrobit de lucru, se simţia ca alinat de se oprea un pic să o asculte seara, cântând pe lună.
   Pescarii ce locuiau, după obiceiul ţărei, cu întreaga familie pe apă, în luntrele lor, fermecaţi de cântul paserii, ades uitau şă’şi scoată mrejele întinse ce se cufundau în fine cu povara lor. Peştii, scăpând, binecuvântau măeastra cântăreaţă. De ar fi ştiut ei vorbi, sigur şi ei ar fi zis pe limba lor : ce minunată pasere ! ce cânt minunat !
   Străinii, călători din toate ţările, cari visitau China, palatul imperial şi grădinele sale, auzind privighitoarea, îşi ziceau : totul e frumos, totul e minunat acì, însă mai frumos, mai minunat decât toate este cântul privighitoarei.
   Şi când aceşti străini, când aceşti călători descriau impresiunele călătoriei lor în China, ei încă ziceau : minunea minunelor este cântul privighitoarei, din grădinele împărăteşti.
   Aceasta sta în toate cărţile ce vorbiau despre Imperiul Ceresc, precum numesc chinesii ţeara lor. Una din aceste cărţi ajunse odată în mâinile împăratului. Se vede că împăratul chinesesc ia uneori câte o carte în mână.

Şoarecele şi fiul său, de Constanţa de Dunca-Schiau

Textul este reprodus după La Alma. Povesci noue pentru copii, de Constanţa de Dunca-Schiau, Sibiu, 1881.

Tot ce am făcut a fost să actualizez întrucâtva ortografia textului original, astfel încât să nu-i descurajeze pe cititorii de azi :

• Litera ḑ a fost înlocuită cu z ;
• Grupurile sce, sci au fost înlocuite cu şte, şti ;
• Literele é, è şi ó au fost înlocuite cu ea şi oa ;
• Literele ĕ şi à au fost înlocuite cu ă ;
• Litera ê a fost înlocuită cu â ; 
• Litera û a fost înlocuită cu â, în afară de cuvintele sûnt, sûntem,  sûnteţi unde a fost înlocuită cu u simplu.
• Litera ì a fost înlocuită cu i, cu excepţia cuvântului acì, unde a fost păstrată.
• A fost eliminată litera u mut de la sfârşitul cuvintelor ântâiu, spuseiu, voiu, Buceciu.

Am lăsat literele â şi î aşa cum le-am găsit, fără a încerca să le aranjez după regulile de azi : ântâi, ghîci, rîs. Am păstrat nemodificată litera s chiar dacă astăzi am scrie z în respectiva poziţie : causă, chines, năcas. Nu am corectat utilizarea literei e acolo unde astăzi am scrie ie (şi de fapt până şi azi scriem e în loc de ie în unele cuvinte, cum sunt eu, ea, el, ele, Nicolae, Noe). Tot nemodificate au rămas cuvintele sei, seu, pe care astăzi le scriem săi, său. Nu m-am atins de numele proprii, care păstrează scrierea din original : Budha, Thibet, Egypet.

M-am tot gândit dacă să înlocuiesc apostroafele cu liniuţe de unire (sau să le elimin atunci când apar în poziţii în care astăzi nu scriem nimic). Până la urmă mi-am zis că n-are rost, nimeni nu se va poticni din cauză că va vedea scris s’a şi să’l în loc de s-a şi să-l.

Am corectat trei greşeli de tipar evidente: şóregele în loc de şórecele în titlu ; putea’i în loc de puteai şi uităte în loc de uită-te în text.

Dacă vă place această poveste, puteţi de asemenea să descărcaţi cartea în format electronic, sau să citiţi şi celalte poveşti :

• Privighitoarea şi împăratul
• Scroafa şi lupul
• Boldul ascultător
• Oglinda pocită
• Floarea din rai
• Degetarul de aur şi degetarul de fier.

Şoarecele şi fiiul său

de Constanţa de Dunca-Schiau

1881

    În munţii Himalaya, asupra tuturor regiunilor locuite, în crepătura unei stânci, trăia odată un şoarece bătrân.

    Mândria lui era nespusă pentru că se trăgea din China, pentru că era născut şi crescut pe vârful lui Dhawalagiri, cel mai înalt munte din lume, înalt de 8000 de metri şi mai bine.

    Fiu de un rozător dintre Indii şi Thibet, pentru ce şoarecele nostru pretindea că este chines, nu ştiu. Dară fiind că de chinesi se ţinea, fiind că de chines voia să treacă, chines să’l lăsăm să fie. Îngâmfare avea adevărat chinesească.

    La toate trei cuvinte, trufaşul de şoarece, îţi pomenia de vechimea familiei sale, de titlurile şi rangurile chineseşti ce poseda şi de vechiul seu castel de pe Dhawalagiri, locuit de moşii şi strămoşii sei de 400,000 de ani.

    Aşa dar’ aristocratul codat numera 399,999 de antecedenţi bine cunoscuţi, bine stabiliţi în cele mai înalte regiuni ale lumei. De a fost lucru aşa, pricep mândria de naştere a şoarecelui nostru. Care familie din lume, care familie din însăşi China se poate făli cu asemenea antichitate ?

    Dară, se vede, că toată lumina trebuie să’şi aibă umbra sa.

    Astăzi ilustrisima familie a şoarecelui de Himalaya era aproape să se stingă. Şoarecele de care vorbim avea numai un singur fiu, neînsurat.

    Multe au fost grijile bietului părinte pănă ce a văzut mare pre acest unic copil ; multe au fost grijile lui pănă ce ’i-a terminat creşterea ; însă marele Budha îi ajutase : fiul seu era deplin educat. Nici un fecior de banchier nu ştia mai bine mânca cele adunate de părinţii sei.

Cum să adăugaţi imagini de fundal pentru toţi utilizatorii în Ubuntu 12.04

Ca tot omul, am descărcat şi eu Pangolinul Precis, versiunea 12.04 a sistemului de operare Ubuntu, şi l-am instalat într-o maşină virtuală: ca să văd cum arată, şi ce face. Face bine, decât că din motive obscure inginerii de la Canonical au considerat că este mai mult decât firesc ca interfaţa grafică a unui sistem de operare publicat în 2012 să aibă nevoie de accelerare hardware de parc-ar fi vreun joc cu-mpuşcături. Aşa că într-o maşină virtuală VMware merge mai încetunel, chiar încet de tot, asta după ce am reuşit să-l păcălesc că placa grafică, aia virtuală, este destul de puternică pentru a suporta marea şi inovativa interfaţă grafică Unity. (Hint: mks.enable3D = "TRUE".) Mă tem că la următoarea versiune, Ubuntu va introduce interfaţa grafică Dinity, de două ori mai nepractică decât Unity, şi apoi va urma Trinity, pe care nimeni n-o va mai înţelege, aşa cum nimeni nu-nţelege misterul Sfintei Treimi. Dar să nu divagăm mai mult decât e strict necesar, şi să revenim la problema anunţată, şi anume adăugarea de imagini de fundal disponibile pentru toţi utilizatorii.

Pangolinul vine cu 15 imagini de fundal, dintre care şase sunt zaharoase rău, cinci sunt găselniţe fotografice şi numai trei sunt plauzibile, zic eu, după părerea mea, care e individuală şi trebuie luată ca exprimând numai şi numai opinia autorului, şi aceea nesigură. Ca să duc mărturisirea până la capăt, cele trei fundaluri pe care consider plauzibile sunt Precise Pangolin de Vlad Gerasimov, Speaker Weave de Phil Jackson şi Ubuntu de echipa fără nume de la Ubuntu.

Jucându-mă cu Pangolinul mi-am pus întrebarea cum să adaug la lista imaginilor de fundal general disponibile câteva dintre favoritele mele, făcute de mine, cu aparatul de fotografiat sau cu mausul, imagini care şi-au dovedit trăinicia în decursul utilizării. Zis şi făcut, m-am gândit eu, nu poate fi prea complicat: probabil că e suficient să depistez directórul unde sunt stocate imaginile preîncărcate şi să le depun tot acolo şi pe-ale mele. Deci —

$ find /usr -name '*Pangolin*'
/usr/share/backgrounds/Precise_Pangolin_by_Vlad_Gerasimov.jpg
$ _

Nimic mai simplu, cd în /usr/share/backgrounds şi cp din /mnt/hgfs/Disk-R/Photos/Wallpapers, şi hai să văd că merge, clic dreapta pe desktop, Change Desktop Background şi ah! nici vorbă ca noile imagini să fie luate în considerare. Ptiu! c-am fost bou, este evident că o astfel de abordare simplistă nu merge decât în Windows, pe când într-un sistem de operare sofisticat, cum ar fi Ubuntu, trebuie că pe undeva se face o legătură între numele fişierului şi titlul imaginii, nu? Probabil într-un fişier XML, că doar suntem în a doua decadă a secolului al XXI-lea, când nimic nu poate fi simplu dacă poate fi rafinat:

$ dpkg-query -l *wallpaper*
Desired=Unknown/Install/Remove/Purge/Hold
| Status=Not/Inst/Conf-files/Unpacked/halF-conf/Half-inst/trig-aWait/Trig-pend
|/ Err?=(none)/Reinst-required (Status,Err: uppercase=bad)
||/ Name           Version        Description
+++-==============-==============-============================================
ii  ubuntu-wallpap 0.34.1         Ubuntu Wallpapers
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
un  ubuntu-wallpap          (no description available)
ii  ubuntu-wallpap 0.34.1         Ubuntu 12.04 Wallpapers
$ dpkg-query -W ubuntu-wallpap*
ubuntu-wallpapers    0.34.1
ubuntu-wallpapers-karmic    
ubuntu-wallpapers-lucid    
ubuntu-wallpapers-maverick    
ubuntu-wallpapers-natty    
ubuntu-wallpapers-oneiric    
ubuntu-wallpapers-precise    0.34.1
$ dpkg-query -L ubuntu-wallpapers-precise | grep '\.xml'
/usr/share/backgrounds/contest/precise.xml
/usr/share/gnome-background-properties/precise-wallpapers.xml
$ _

precise.xml este un slideshow descris în XML, bine de ştiut dar irelevant pentru moment. Relevant este precise-wallpapers.xml; din această experienţă şi din aplicarea aplicată a artei Orientale a căutării pe Internet, google-fu, rezultă că onorabilul gnome-control-center se uită în /usr/share/gnome-background-properties şi în /usr/local/share/gnome-background-properties după fişiere XML care înşiră imaginile de fundal. Numele acestor fişiere nu contează, sau poate contează, nu ştiu, dar prea puţin. Fiecare astfel de fişier arată asfel, cu câte un element <wallpaper> pentru fiecare fişier care conţine o imagine de fundal:

<?xml version="1.0" encoding="UTF-8"?>
<!DOCTYPE wallpapers SYSTEM "gnome-wp-list.dtd">
<wallpapers>
  <wallpaper>
    <name>titlu</name>
    <filename>/nume/absolut/fisier</filename>
    <options>prezentare</options>
    <pcolor>#xxxxxx</pcolor>
    <scolor>#yyyyyy</scolor>
    <shade_type>solid</shade_type>
  </wallpaper>
  ...
</wallpapers>

• titlu este titlul imaginii afişat de gnome-control-center;
• /nume/absolut/fişier este numele absolut al unei imagini în format JPEG sau PNG;
• prezentare arată modul de afişare al imaginii de fundal; printre valorile acceptate se numără zoom, centered şi stretched; or fi şi altele, dar nu le-am depistat;
• #xxxxxx şi #yyyyyy sunt culori date ca şase cifre hexa er-ge-be; la ce-s bune nu ştiu, dar am pus culoarea principală şi secundară din imagine.

Pour la bonne bouche vă spun că este bine ca numele fişierului JPEG sau PNG să nu conţină spaţii, pentru că toate-ncercările mele de a specifica un nume cu spaţii-ntr-însul al eşuat. Ca să scutesc din efort, nu merge nici backslash-spaţiu, nici   nici %20.

Rămâne ca temă pentru acasă scrierea unui script care se uită într-un directór dat, sau prin lipsă în directórul curent, listează fişierele JPEG şi PNG şi generează la ieşirea standard un fişier XML de forma specificată mai sus.

Trăiască revoluţia surselor deschise!

Maşini de epocă

Ce este o maşină de epocă?

Întrebarea mi-a devenit importantă când mi-am dat seama că Dacia 1100 este considerată o maşină de epocă. Dacia 1100! Primul autoturism românesc! Mai mult decât atât, primul autoturism cu care-mi amintesc să fi mers, de la Bucureşti la Braşov, în epoca de aur a copilăriei!

Nu mai ştiu de ce mă luase tata la Braşov, dar mi-amintesc cât de bucuros am fost când am aflat că vom merge cu maşina. Şi nu cu orice maşină, ci o ultramodernă Dacie 1100, care pe timpul acela era vârful culmii industriei Româneşti de autovehicule. Mi-amintesc că am plecat de acasă într-o dimineaţă glorioasă, plină de soare, am luat-o pe poteca diagonală care străbătea Zona Sălbatică dintre marile blocuri, şi ne-am oprit pe marginea Aleii Imperiale, chiar lângă intersecţia cu Şoseaua Căţelu; acolo am aşteptat câteva minute, şi într-adevăr, una dintre maşinile care treceau sclipitoare a oprit, şi ne-am urcat, tata în faţă şi eu singur pe întreaga banchetă din spate, şi am plecat spre Braşov.

Maşina era o Dacie 1100 verde-albastră, cu tapiţerie de imitaţie de piele, care mi se părea culmea luxului; afară era soare, cerul era senin, drumul nu mai ştiu cum era — atât eram de aţâţat că nici nu ştiu cum am ajuns la Predeal, parc-ar fi fost numai o clipă. Am oprit pentru o haltă de ajustare pe marginea Timişului, şi ţin minte ce frumoase mi s-au părut râul cel repede curgător şi zgomotul apei şi iarba şi brazii şi munţii.

De aceea sunt eu amărât de clasificarea Daciei 1100 ca automobil de epocă, pentru că-nsemnează cum ar veni că zilele copilăriei mele sunt acum considerate că s-ar fi petrecut hăt departe în negurile istoriei, numai o ţâră mai încoace de vremea lui Pazvante Chiorul şi de misterioasele Divanuri Ad-Hoc, cu inexplicabila lor etimologie Romano-Persană, din care se trage Unirea Principatelor şi, ulterior, însăşi Patria noastră, Republica Socialistă România, sicut fuit.

O Dacie 1100 executând o probă de îndemânare, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Se vede că palaeamaxophilia, ca să inventez pe loc un neologism, are multiple faţete, şi nu poate fi redusă la simpla apreciere a frumuseţii industriale sau meşteşugăreşti; este amestecată într-însa o doză considerabilă de nostalgie, intrinsecă sau indusă, pentru însăşi epoca pe care automobilele respective o ilustrează; iar nostalgia pentru o epocă nu înseamnă decât regretul petrecerii valorilor acelei epoci, fie cele care de-adevăratelea o caracterizează, fie cele cu care ea este asociată în mintea iubitorului paleamaxofilului.

Un Plymouth DeLuxe (P4) din 1938 urmărit de un Willys MB din anii 1940, în cursul unei expoziţii de maşini de epocă la Băneasa Şoping Siti. (Fotografie de Alex Pănoiu, pe Flickr)

Fiind iubitorii de maşini vechi fiinţe omeneşti, deci sociale, le place să se strângă mai mulţi la un loc şi să-şi arate unii altora şi publicului obiectele motorizate ale dorinţei pe care le posedă, căci ce este altceva bucuria posesiei decât posibilitatea expunerii publice? Aşa s-a-ntâmplat şi Duminică la Băneasa Şoping Siti, unde am avut plăcerea să asist la un mic sau foarte mic miting auto, sau cum se spune atunci când sunt etalate câteva frumuseţi mecanice din toate timpurile. Acolo au putut fi văzute, pe lângă două Dacii 1100, următoarele autoturisme:

• Un excepţional Ford Model A Phaeton, cea mai frumoasă dintre maşinile prezentate;
• Un incredibil Fiat 500 Topolino interbelic, dovada vie a obsesiei Italienilor pentru autoturismele de prea mic litraj;
• O Volgă neagră ca păcatul şi ca sufletele nomenclaturiştilor, simbolul motorizat al opresiunii comuniste;
• Un Citroën 2CV, un vehicul arhi-Galic pe care l-am putea considera maşina secolului în Franţa;
• Un Triumph Spitfire roşu, un demn reprezentant al nebuniei anilor '60;
• Un Jeep Willys MB, original, pur şi nealterat ca inimile soldaţilor Americani;
• Şi un Plymouth DeLuxe autentic ce părea recent coborât dintr-un film cu gangsteri, în regia lui Sergiu Nicolaescu.

Nu pot decât să-i felicit pe organizatori şi pe colecţionarii care au făcut posibilă această delectare a ochilor şi inimilor pasionate de pasiunea Zeului de Sine Mişcător al Progresului:

Păzea!

Că trece-n zbor copilul civilizaţiei extreme

şi zvârle-n aer trei semnale, —

Trei versuri mici

Din trei poeme

Pe care trei poeţi deodată

În trei oraşe le-au cântat, —

Un leit-motiv,

Trei note scurte, cu timbrul galbenului mat.

Merge network locations in Windows 8 Consumer Preview

The Network and Sharing Center dialog in Windows 8 Consumer Preview lacks the ability to edit the name and icon of the connected networks, and, most importantly, to merge network locations. I won't argue why it's important to be able to merge network locations — it's important for me, and that's enough.

This article describes certain techniques for altering the default behavior of the operating system. If you are not comfortable with editing Windows' registry settings, or if you find yourself doing stuff which you don't understand, stop. I am describing what works for me, not giving technical advice suitable for a production environment. Data loss may occur. Bad things may happen. You have been warned.

Should you want to merge the current network location, e.g., Network 2, into another location, say, e.g., Hotel, you can proceed as follows:

1. Run the Registry Editor, as Administrator if needed, and navigate to HKLM/ Software/ Microsoft/ Windows NT/ CurrentVersion/ NetworkList.
   
   
2. For safety, export the entire subree to a .reg file, so that you can always recover from unexplainable errors.
       
3. Two keys are of interest here, Profiles and Signatures.
       
4. Go to Signatures; there you will find two keys, Managed and Unmanaged. I assume that the network location which you want to merge into another one is unmanaged, because managed networks should not give such problems.
   
   
5. Under Unmanaged you will find several keys with long hexadecimal names. Walk through them until you find the network which you want to merge into another network location, and the network location into which you want it to be merged.


6. Make a note (using the Notepad) of the Description, DnsSuffix, FirstNetwork and, most importantly, ProfileGuid of the destination network location (that which will survive the merge).
   
   
7. Go to the signature of the network which you want to merge, and replace the Description, DnsSuffix, FirstNetwork and, most importantly, ProfileGuid with those of the destination network.
   
   
8. Navigate to  HKLM/ Software/ Microsoft/ Windows NT/ CurrentVersion/ NetworkList/ Profiles and delete the profile of the merged network.
   Actually, as best practice has it, you shouldn't delete it but rename it, for example by prepending (or appending) an underscore; but I'm sure you already do this by reflex, otherwise what business do you have messing with the Holy Registry? Delete it only after you have checked that everything is all right.
   
   
9. Disable and then re-enable the network adapter, and check that the name and type of the network connection are set to the desired values.

May your Windows 8 Consumer Preview installation be fruitful and prosperous!

P.S. If what you want is to change the type of the network, from Private to Public or vice-versa,  or its name, you can delete the profile and the signature, then disable and re-enable the network adapter. Windows will find a new network and will ask you about its name and type.

Biserica de beton din Bariera Vergului, sau ce face dictatorul când n-are treabă

La sfârşitul secolului al XVII-lea, de o parte şi de alta a Căii Călăraşilor de astăzi, a cărei parte de început, de la Piaţa Unirii până la Strada Mântuleasa, poartă acum numele lui Corneliu Coposu, se întindea moşia marelui boier de neam Grecesc Vartolomei Vergo, vel portar şi apoi vel paharnic la curtea lui Constantin Brâncoveanu, unul dintre oamenii de încredere ai voievodului; aşa că nu e de mirare că uliţei care mergea de la Curtea Domnească până la Mânăstirea Pantelimon i s-a spus Podul Vergului, după numele stăpânului locurilor pe care le străbătea.

Acum, până hăt bine în secolul al XX-lea, nu se intra şi ieşea din Bucureşti aşa otova, fără rost şi fără voie, ci intrarea şi ieşirea din oraş se făceau prin locuri anume, numite de pe la 1800 bariere, unde se aflau, scrie Marele Dicţionar Geografic al României din 1898, „agenţi de accize şi de percepere de taxe pentru intrare în oraş‟. Una dintre aceste bariere se afla pe Podul Vergului, şi de aceea i s-a spus Bariera Vergului.

Curios cât de rezistent s-a dovedit acest nume în vorbirea poporului. Oficialităţile nu i-au mai spus aşa de mai bine de 130 de ani: după Războiul de Independenţă, Podul Vergului a primit numele de Calea Călăraşilor, iar bariera s-a numit oficial Bariera Călăraşi; comuniştii au desfiinţat barierele, iar locului cu pricina i-au spus Piaţa Muncii, cum a şi rămas numele staţiei de metrou; pe hărţile de astăzi scrie Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi; dar Bucureştenii tot Bariera Vergului îi spun.

După primul război mondial, statul s-a gândit şi i-a împroprietărit pe veteranii de război; unii dintre aceştia erau Bucureşteni, şi unul dintre terenurile care au parcelate pentru împroprietărirea veteranilor de război Bucureşteni se află între Podul Vergului, Şoseaua Mihai Bravu şi Strada Vatra Luminoasă; la vremea aceea i s-a spus Parcul Călăraşi, azi fiind considerat o parte din cartierul Vatra Luminoasă.

Noul cartier Parcul Călăraşi avea nevoie de o biserică. La început, cartierul a fost servit de un paraclis care funcţiona într-o-ncăpere a Spitalului de Copii Vergu, care astăzi se numeşte Policlinica de Copii Victor Gomoiu, după numele primului său director. Dar această stare de lucruri nu putea continua.

Aşa că în 1942 Statul, care pe atunci se scria cu S mare, s-a hotărât să ridice o biserică, că oricum nu mai avea alte probleme de rezolvat. În 1942, Statul era Ion Antonescu, Mareşal şi Conducător al Statului. (Chiar aşa îşi spunea, Conducător al Statului; ce vremuri nevinovate, când dictatorii nu se străduiau să-şi spună Preşedinţi şi să se aleagă cu 99,99% din voturile liber exprimate de cetăţeni în aplicarea centralismului democratic.)

Proiectarea bisericii i-a fost încredinţată arhitectului Gh. Naumescu, iar acesta a proiectat una dintre cele mai interesante biserici din Bucureşti, inspirându-se, zice-se, după Biserica Domnească din Curtea de Argeş. Construcţia a început de îndată, dar, fiind România prinsă în perioada respectivă cu alte treburi oarecum mai urgente, nu s-au putut încheia decât după ce Mareşalul a fost arestat şi împuşcat, au venit Ruşii şi a abdicat Regele. Biserica, cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, a fost sfinţită în 1949, iar picturile interioare, realizate de Eremia Profeta, n-au fost gata decât în 1964.

Biserica Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena, lângă Piaţa Eudoxiu Hurmuzachi, fostă Muncii, fostă Bariera Vergului. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr.)

De fapt picturile interioare n-au fost complet gata decât în 2002, când, sub pretextul unor lucrări de restaurare, s-au strecurat şi tablourile ctitorilor principali, nimeni alţii decât, vade retro Satana!, însuşi Mareşalul Ion Antonescu şi soţia sa Maria. Care se gândiseră probabil, într-o seară tulburătoare, privind apusul însângerat, că pe lumea aceasta au cam rezolvat-o, aşa că măcar ca pregătire pentru lumea cealaltă să ridice repede o biserică, întru uşurarea păcatelor.

Culmea e că în pofida pedigriului său cam verde, biserica a scăpat nedărâmată de comunişti, deşi locuitorii din Bariera Vergului şi din Balta Albă nu uitaseră cine o ridicase şi, când erau siguri că ştiu cu cine vorbesc, îi spuneau biserica legionarilor; ocazii de dărâmare au fost suficiente, dar abia prin '88 s-a gândit noul Conducător s-o dărâme. Era însă prea târziu — ceasurile-i erau deja numărate şi n-a mai apucat să săvârşească şi această nelegiuire.

Aşa a apucat de-au rămas Bucureştii cu o frumoasă biserică de beton armat, singulară în măreţia ei albă. Liniile ei severe dar totuşi armonioase ilustrează stilul neoromânesc târziu, mărturisind despre o Românie care era cât pe ce să fie, dar, din cauza vremurilor, n-a mai fost. Dar să nu ne-ntristăm şi să ne gândim cu optimism că, dacă vom putea, vom face noi alta mai trainică şi mai frumoasă.

Statuile umblătoare din Bucureşti

După cum ştie orice copil din Bucureşti, dacă merge la şcoală şi dacă mersul la şcoală este însoţit de o mistuitoare dorinţă de a învăţa nimicuri despre oraşul său natal, în faţa Universităţii (aceea adevărată, nu vreuna dintre noile întreprinderi comerciale care emit diplome de studii cât de cât superioare) sunt patru statui.

• Trei statui de piatră, şi anume:
  
  • Spiru Haret, profesor de matematică şi mare reformator al învăţământului Valah. Statuia, de Ion Jalea, este cea mai recentă dintre cele patru; albeţea marmurii de Carrara e acum din nou vizibilă.
  • Gheorghe Lazăr, fondatorul învăţământului organizat în limba română, ce l-o fi apucat să facă asta -- de parcă Slavona şi Elina nu erau destul de bune. Statuia a fost realizată de Ion Georgescu în 1886; inscripţia păstrează parfumul pedanteriei ortografice din epocă:
    
    LVI GEORGE LAZĂR REINTEMEIETORUL INVĂTĂMÎNTVLVI ROMÂNESC NATIVNEA RECVNOSCĔTOARE MDCCCLXXXVI
  • Ion Heliade-Rădulescu, marele om de cultură care a dominat secolul al XIX-lea, autorul Zburătorului şi al celebrului îndemn „Scrieți, băieți, orice, numai scrieți!‟. Statuia, de Ettore Ferrari, a fost dezvelită în anul 1880.
• O statuie de bronz, reprezentându-l pe MICHAILV VOEVODV, alias Mihai Viteazul, turnată la Paris în 1873 de Carrier Belleuse. Dezvelită în prezenţa regelui Carol I pe 8 noiembrie 1874, de ziua onomastică a celebrului aventurier Oltean, statuii i s-a reproşat că ar fi o reciclare a monumentului Ioanei d'Arc, fabricat de acelaşi sculptor în acelaşi timp; adevărul însă este că numai calul a fost turnat în două exemplare.

În vara anului 2010, cei patru părinţi ai patriei au fost nevoiţi să se mute în Parcul Izvor, pentru că pe locul unde acum două sute de ani se afla Academia Domnească de la Sfântul Sava trebuia să se construiască un parcaj subteran uriaş; nefiind ei degeaba părinţi ai patriei, au înţeles necesitatea istorică a săpării unui parcaj în centrul Capitalei şi s-au mutat fără proteste.

Şi ieri au venit înapoi.

O sută de oameni, dotaţi cu macarale „speciale, aduse din Occident‟, după cum scrie ziare.com, i-au ajutat pe cei patru mari bărbaţi să parcurcă străzile oraşului. Circulaţia a fost întreruptă numai între Piaţa Universităţii şi Calea Victoriei, ca dovadă că, având doar un pic de grijă, transporturile agabaritice se pot desfăşura şi în mijlocul traficului disciplinat din Bucureşti, ca în fotografia de mai jos, în care-l vedem pe Eliad plimbându-se prin Piaţa Unirii, precum spun legendele că mergeau şi statuile Moai din Insula Paştelui:

Înainte de a fi aduse la locul lor moştenit din strămoşi, statuile au fost spălate. Acum sunt curate, şi dacă vor fi cuminţi vor fi şi luminate ca să aibă turiştii la ce să se uite noaptea. Parcajul se spune că va fi gata în noiembrie, iar amenajările de la suprafaţă în iunie.

Să sperăm c-aşa va fi.

Molidul electronic de beton din Băneasa

Călătorii care pleacă din Bucureşti spre Nordul cel răcoros pot vedea, imediat ce trec de fântâna Mioriţa, pe dreapta, un molid gigantic care se înalţă falnic şi vertical undeva către Administraţia Lacurilor, Parcurilor şi Agrementului. Loc de parcare acolo nu e, dar dacă se mai întoarce vreodată, călătorul care l-a ţinut minte poate opri la Gara Băneasa şi se poate întoarce pe jos pentru a-l examina mai de aproape.

Urcând pe Podul Băneasa, sau să-i spun Pasajul Mioriţa, pentru că astăzi acesta este numele sub care-l cunosc mulţi, fotograful amator nu are nici o dificultate în a se orienta. Imensul molid -- sau brad, sau pin, sau ce fel de conifer or fi el -- domină peisajul feroviar cu autoritatea înălţimii sale.

Molidul electronic de beton din Băneasa -- vedere de ansamblu. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr)

Privit mai de a aproape, coniferul îşi vădeşte natura concretă, anume de beton, explicându-se-ntr-acest fel perfecta sa verticalitate şi alura rectilinie fără de compromisuri, ambele caracteristici nefiind ele deloc obişnuite printre fiinţele vii lăcuitoare pe aceste meleaguri Valahe. Odată cu vădirea betonului tulpinii se arată şi cauza sa finală, scopul sau ţelul existenţei sale: să poarte antenele necesare pentru ca oamenii Bănesei să-şi poată folosi telefoanele mobile pentru a vorbi la ele, ferindu-se astfel de tristeţea tăcerii.

Molidul electronic de beton din Băneasa -- detaliu. (Fotografie de Alex Panoiu, pe Flickr)

Molidul cel de beton este de fapt un turn celular estetizat, adică prefăcut astfel încât să nu zgârie ochii protipendadei Bucureştene care-şi află sălaşul în cel mai select dintre cartierele selecte. Operă de artă, nu altceva, şi atât de frumos! Cum numai un stâlp de beton poate fi, împodobit cu frunze aciculare false, în formă de perie de vase. Mari şi multe sunt minunile progresului uman, modern!

Calitatea certificării provenienţei originii

E-ntr-unul din lifturi un afiş care-i face reclamă unui restaurant unde se serveşte mâncare din  carne de vită de rasa Angus cu păr roşu. Afişul e frumos colorat, restaurantul are inspirata lozincă Meat me!, rasa Scoţiană Angus e renumită pentru calitatea cărnii, cui îi place carnea un picuţ mai grasă, aşa că totul e bine, frumos, curat, ecologic şi civilizat, cu excepţia respectului pentru limba Românească, care lipseşte, neaflându-se el, respectul, în înzestrarea copywriterului, nici a corectorului, şi nici a responsabilului cu publicitatea de la Red Angus.

Mai întâi că în anul de la facerea lumii 7520, iară de la naşterea Mântuitorului 2012, reclama cu pricina încă-ndrăzneşte să scrie fără diacritice, ca pe timpurile cele de tristă amintire de dinainte de Windows 3.11 for Workgroups for Central and Eastern Europe şi Adobe Type Manager. Iată, stimate cetitoriule, cum scrie Angus cel Roşu:

Carne a carei origine provine tocmai din Statele Unite ale Americii, indeplinind criteriile inalte de calitate a certificarii, USDA Choice, recunoscuta pe plan international ca fiind de top.

În al doilea rând textul e stupid. De ne-nţeles. Fără sens. Varză. Culmea-ncâlcelii ideatice.

Cum de poate cineva să-ghesuie atâtea greşeli semantice şi gramaticale în numai patru rânduri nu pot pricepe. Cum de acel cineva este angajat să scrie nu pricep nici atât. Să vedem:

• Carne a cărei origine provine tocmai din Statele Unite ale Americii...
  
  (1) Originea provine din SUA? Cum adică? Dacă originea provine din SUA, unde e ea acum? Au adus la Bucureşti originea cărnii? Dar carnea, de unde o aduc?
  
  Pentru cetitorii mai puţin deprinşi cu limba Română, corect era: carne originară tocmai din Statele Unite; sau, şi mai bine, mai aproape de limba vorbită, carne adusă tocmai din Statele Unite; sau eventual, dacă este cazul,  carne de origine din Statele Unite.
  
  
• ...a cărei origine..., îndeplinind criteriile înalte de calitate a certificării...
  
  (2) Deci originea cărnii îndeplineşte criteriile de calitate a certificării. Hm. Originea e un fel de certificare? Ce e aceea calitatea certificării? Altele cărnuri au certificare de slabă calitate?
  
  Pentru cetitorii mai puţin deprinşi cu limba Română, corect era: îndeplinind criteriile înalte de certificare a calităţii. Fără a uita de înlocuirea tâmpeniei despre originea care provine aşa cum s-a arătat la punctul precedent.
  
  
• ...criteriile înalte de calitate a certificării, USDA Choice,...
  
  (3) Virgulele sunt bune! Să punem cât mai multe! Stimate copywriter, USDA Choice este numele setului de criterii de certificare a calităţii (nu de calitate a certificării, stimate copyriter!). Ia să vedem, cum o fi mai bine:
  
  
  • conformându-se standardului de reprezentare a caracterelor, ISO 8859-16, sau
    conformându-se standardului de reprezentare a caracterelor ISO 8859-16?
    
    
  • practicând sistemul tradiţional de gimnastică al pustnicilor, yoga, sau
    practicând sistemul tradiţional de gimnastică al pustnicilor yoga?
  
  Pentru puncte suplimentare se cere discutarea deosebirilor dintre cele două exemple şi compararea lor cu cazul discutat.
  
  
• Carne a cărei origine..., îndeplinind criteriile..., recunoscută pe plan internaţional ca fiind de top.
  
  (4) După toate regulile limbii Române ne-am aştepta la un verb, ceva acolo, care să termine fraza. Să-i dea o formă. Sigur că în textele de reclamă nu e nevoie neapărat de un verb, în regulă, dar atunci ce caută gerunziul îndeplinind? Îndeplinind nu poate fi decât un complement (răspunde la întrebarea cum?), dar complementul cui? Al nimănui!
  
  (5) Pe de altă parte, cine este oare recunoscută? Carnea sau originea? În mintea copyriterului este, cred, carnea. În textul comis de mânuţa copywriterului limba Română ne îndeamnă să citim că originea este recunoscută "ca fiind de top".
  
  (6) Şi apoi ce-i cu topul acela? În limba Română sunt două cuvinte top: top¹ care înseamnă pachet (de exemplu, top de hârtie) şi vine din limba Turcă şi top² care înseamnă clasament (de exemplu, topul cântecelor mobilizatoare) şi vine din limba Engleză. Baiul e că nici unul nu se potriveşte: nici carne recunoscută ca fiind de pachet, nici carne recunoscută ca fiind de clasament nu au nici o noimă.
  
  (7) Pe deasupra, recunoscută ca fiind x este o stângăcie de neiertat pentru un copywriter. E rudă cu se datorează faptului că. E o formulare prolixă care nu arată decât că vorbitorul a chiulit de la orele de Dezvoltarea Vorbirii din clasele întâi şi a doua.

Şi până la urmă, se pot întreba unii dintre dumneavoastră, mai ales din aceia care sunt mai puţin deprinşi cu limba Română, cum ar fi fost bine? Nu ştiu, nu sunt copywriter. Dar pot încerca:

Carne originară tocmai din Statele Unite ale Americii, care îndeplineşte înaltele criterii de certificare a calităţii USDA Choice şi care se află printre cele mai apreciate în întreaga lume.

Dacă asta o fi vrut reclama să spună, pentru că i-atât de-ncâlcită că nu pot fi sigur. Aşa că am pozat afişul şi l-am pus aici, spre ştiinţă şi luare aminte. Copywriteri, nu uitaţi! Unii chiar citesc ce scrieţi!

Despre ortografia Neolatină

De pe la 1500 şi până către 1900 mulţi scriitori, filozofi, şi oameni de ştiinţă şi de cultură Vest-Europeni au scris în limba Latină, mai precis într-o formă a ei pe care astăzi o numim Neolatină. Nu doar că mulţi au scris, dar foarte mulţi au citit cărţi scrise pe Latineşte. De-abia pe la 1700 a reuşit o limbă modernă, anume Franceza, să-i ia locul Latinei ca limbă de comunicaţie internaţională în Europa, şi încă în prima parte a secolului al XIX-lea se putea întâmpla ca doi Europeni de naţionalităţi diferite să vorbească între ei Latineşte.

Pentru noi, cărţile tipărite pe Latineşte la sfârşitul Evului Mediu şi în prima parte a Epocii Moderne, aproximativ până la Revoluţia Franceză, au un aspect neobişnuit, pentru că folosesc convenţii care între timp au fost abandonate.

Chiis, chis-chis-chis-chis

Telefoanele inteligente şi tabletele sunt de două feluri: pe de o parte avem tribul Maleelor, purtătoarele subtilului însemn al Mărului Muşcat, fruptul oprit al pomului cunoaşterii binelui şi răului; iar de celaltă parte se află pestriţul popor al Roboţelului Verde şi făr' de arginţi, purtător al credinţei în puterea fără margini a progresului tehnologic. Sunt unii care spun că pe lângă acestea s-ar mai afla şi altele feluri, Asiatice, Scandinave sau Ferestruite, dar prea puţini au văzut vreodată aşa ceva, şi încă şi mai puţini s-au fost împrietenit cu ele, putând deci noi să le trecem peste, ca pe unele lipsite de-nsemnătate.

Spre deosebire de uniform-monolitica lume a Mărului, unde totul merge ca uns, şi nimeni nu greşeşte, pentru că nimeni nu poate călca strâmb, în partea Roboţelului domneşte libertatea; dacă orice Măr, fie el pod, fon, sau pad, este administrat prin acelaşi Ai-Tiunz, fiecare producător de Roboţei are propria lui aplicaţie, unică şi fără de asemănare, pe care-ncearcă s-o vâre pe gâtul utilizatorilor nevinovaţi. De multe ori, adică poate nu chiar întotdeauna dar pe-aproape, aceste aplicaţii sunt atât de atrăgătoare încât utilizatorii versaţi se feresc de ele ca, iertaţi-mi vorba proastă, dracul de tămâie. Şi aici venim la Kies, aplicaţia de administrare a telefoanelor inteligente şi tabletelor Samsung.